Liam
Ea adoarme așa cum fac copiii. La început se împotrivește, se răzvrătește cu încăpățânare, până când pleoapele cad și respirația se schimbă și dintr-o dată dispare ca o lumină stinsă și nici măcar o bombă nu i-ar putea deranja. Brațul ei este o greutate moartă când îl eliberez din jurul corpului meu. Gura ei este ușor deschisă, cu buzele pline despărțite în timp ce respiră profund. Nu se mișcă atunci când mă ridic din pat, sau când îmi pun haina și pantofii, sau când trag pătura peste umerii ei și stau în picioare și o privesc lung, mult timp.
Făcând primul pas spre ușa dormitorului este tulburător de dificil. Încuiatul ușii de la intrare în apartamentul ei în urma mea este și mai greu. Ieșirea din clădire fără să mă întorc înapoi este cel mai greu dintre toate.
Așa cum știam că va fi, Declan mă așteaptă la ușă lângă bordură în Escalade. Pornește mașina în momentul în care intru din mașină și nu spune niciun cuvânt când închid ușa și mă instalez pe bancheta din spate. Ne îndepărtăm ușor și mergem o vreme în tăcere.
Până când spun:
– Dă-i drumul. Te ascult.
Privirea lui nu părăsește drumul.
– Nu la mine acasă. Și tu știi deja.
Știu. Asta e problema. Una dintre multele probleme.
Îmi las capul pe spate pe scaun și închid ochii. Mă aștept la întuneric, la ușurare, dar în loc de asta văd imaginea lui Tru zâmbind.
Doamne, ochii ăia sunt obsedanți.
– Dar…
Deschid ochii și îl găsesc pe Declan care mă studiază în oglinda retrovizoare.
– Dar?
Își înclină capul gânditor, apoi se uită înapoi la drum.
– Regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Chiar dacă sunt ale tale.
Eu scot un râs înfundat.
– Știi la fel de bine ca și mine cât de rău este dacă ar putea merge prost.
– Nu sunt sigur că e atât de fragilă pe cât crezi tu.
– Toți sunt.
– Da, și toți se tem de tine.
Se uită la mine din nou.
– Doar că ea nu. Nici de mine nu se teme. Asta e ceva.
– Cum adică, nu se teme de tine?
– Vreau să spun că m-a dat pe spate când i-am spus să fie atentă când v-am lăsat pe voi doi mai devreme. Știi când a fost ultima dată când cineva m-a certat? Niciodată. Dar ea a făcut-o. Direct. Mi-a spus să mă duc dracului în atâtea cuvinte, și a făcut-o cu un zâmbet.
Mă holbez la el, fără să-l cred:
– Vrei să-mi spui că tu crezi că asta e o idee bună?
– Nu.
– Atunci ce?
– Nu știu. Poate nimic.
Pauza lui este încărcată, iar eu știu că își alege cu atenție cuvintele.
– Dar era pe punctul de a fi împușcată – sau mai rău – și s-a luptat, a ripostat. Ai văzut-o chiar tu. La pământ, în inferioritate numerică, bătută cu arma la tâmplă, a dat un pumn în loc de toate celelalte lucruri pe care ar fi putut să le facă. Să cerșească milă. Să renunțe. Să plângă.
Agasat, trag de nodul de la cravată pentru că brusc îl simt ca un streang.
– Deci, e o luptătoare. Asta nu înseamnă că e corect.
– Da, este de acord el, dând din cap. Dar poate că o face un pic mai puțin greșit.
Mă uit pe fereastră, murmurând un blestem. Nu-mi vine să cred că tocmai el spune asta. Mă așteptam ca el să fie în tăcere, cu dezaprobare, fără să-i ia partea. Nu că o admiră.
– Ești singur de mult timp, Liam. Dacă ai fi fost atent…
Îmi pierd cumpătul. Mă uit fix la el și tronez:
– Nu voi risca viața ei!
Expresia lui Declan nu se schimbă. Strânsoarea lui rămâne liberă de volan, iar privirea nu i se îndepărtează în panică. El pur și simplu mă întâlnește în oglindă și îmi spune un adevăr devastator.
– Spui asta de parcă nu ai fi spus-o deja.
Strâng din dinți și mă uit pe geam, urând faptul că el are dreptate. Mă urăsc pe mine însămi pentru că am lăsat să se ajungă atât de departe. Am avut o șansă, când tot ceea ce făceam era să memorez profilul ei în timp ce ea îmi turna o cafea proastă. Înainte de a ști felul special în care adoarme. Cum îi miroase pielea după ce face un duș. Cum se simte corpul ei lipit de al meu. Cât de satisfăcător este să o protejez. Nu, mai mult decât satisfăcător – împlinitor. Ca și cum ar fi un lucru pentru care m-am născut să fac asta.
Dar nu pot anula ceea ce am făcut. Nu mă pot întoarce la acea zi în care am văzut-o acum 11 luni, ajutând o bătrână să traverseze un bulevard aglomerat, oprind traficul prin ridicarea mânii în timp ce semaforul trecea de la roșu la verde. Nu pot să nu simt ceea ce am simțit când a ridicat privirea și ochii noștri s-au întâlnit prin parbriz pentru o clipă, înainte de a-și întoarce atenția înapoi la bătrâna care se zbătea pe lângă ea.
Era frumoasă, dar am văzut o mie de fete frumoase. Dar niciodată una care să arate atât de fioroasă, totuși.
Cu maxilarul încleștat, gura strânsă și sprâncenele strânse, părea că ar fi smuls capul oricui care ar fi îndrăznit să claxoneze la progresul dureros de lent pe care îl făcea împreună cu prietena ei mai în vârstă.
Era o leoaică. Chiar și fără să deschidă gura, eu am auzit-o cum răcnea.
Așa că da, a fost simpla curiozitate care m-a făcut să-i spun lui Declan să tragă pe dreapta. Da, a fost un capriciu care m-a făcut să o privesc făcând cu mâna la revedere bătrânei când au ajuns de cealaltă parte a drumului. Da, recunosc pe deplin că a fost o prostie din partea mea să o urmez la Buddy’s Diner, și să stau în sectorul ei prima dată.
Dar a fost pură prostie că am continuat să revin.
Atâta timp cât eram în afara țării, puteam să-mi spun că nu o voi mai vedea din nou. Am crezut că am avut puterea să rămân să stau departe. Dar de îndată ce m-am întors, dorința a revenit în grabă. Nevoia de a vedea acei ochi verzi și limpezi. Nevoia de a auzi acel glas și de a vedea acel zâmbet timid și de a fi lângă ea, chiar dacă numai pentru o clipă.
Acum, pentru că mi-am permis, sunt cu adevărat futut.
Pentru că nevoia și dorința s-au transformat în ceva mai puternic. Ceva mai întunecat și mult mai periculos, pentru amândoi.
Așa că acum am două opțiuni.
Opțiunea unu: să o revendic.
Opțiunea a doua: să renunț la ea.
Nu mă pot hotărî să fac niciuna dintre ele.
– Declan.
– Da?
– Ce faci când trebuie să te hotărăști între două alegeri imposibile?
Ochii noștri se întâlnesc în oglindă. El spune:
– Creez o a treia.
O a treia.
Să o revendic sau să renunț la ea. Acestea sunt alegerile pe care le avem la îndemână.
Dar dacă aș crea o a treia alegere din cele două, ce ar însemna asta?
Inima mi se oprește când vine vorba de mine.
Apoi expir o respirație grea și privesc în noapte, cutremurat de conștiința că această idee este nebună, nesăbuită, și incredibil de periculoasă.
Și una cu care Tru va fi de acord.
Ceea ce o face să fie cea mai egoistă idee pe care am avut-o vreodată. Dar chiar și știind toate astea, cât de greșită este pe toate planurile, cât de egoist și de greșit, sunt cuprins de un sentiment violent, aproape de a întoarce mașina, de a sparge ușa de la apartamentul ei, s-o scutur și să-i spun ideea chiar acum.
Așa că, pentru a-mi dovedi mie însumi că încă mai am o fărâmă de autocontrol, îmi închid maxilarul și îl las pe Declan să mă ducă din ce în ce mai departe de ea.
Într-o viață plină de momente întunecate și de greutăți, ăsta cred că este unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut vreodată.
