Gorgona Medusa-Capitolul 11

Investigații

Ziua îl găsi pe Zeus pe teren, printre blocuri cenușii, porți de fier care scârțâiau la deschidere și oameni care vorbeau greu când venea vorba despre moarte, iar el își petrecea dimineața urcând și coborând scări, bătând la uși, așteptând priviri suspicioase și răspunsuri spuse pe jumătate, pentru că, atunci când un cartier află că una dintre ale lui a murit violent, fiecare locatar învață brusc să păstreze un pas înapoi față de orice uniformă.

În cazul primei victime, o vecină trecută de șaizeci de ani, cu părul prins într-un coc prea strâns și cu șorțul încă legat la brâu, îl pofti în prag fără să-l lase complet înăuntru și vorbi cu acel amestec de compasiune și foame de a povesti pe care îl au adesea oamenii singuri.

– Era o femeie liniștită, domnule, spuse ea, strângând marginea ușii între degete.

– Muncea, venea acasă, își vedea de băiatul ei. Numai despre el vorbea. Numai el și școala lui. N-avea pe nimeni altcineva.

Zeus ridică privirea din carnețel.

– Ce vârstă are băiatul?

– Cincisprezece.

Răspunsul rămase în aer o clipă mai mult decât ar fi trebuit.

Zeus notă.

Nu ridică tonul, nu schimbă expresia, dar ceva se fixă în el.

Mai târziu, în cazul celei de-a doua victime, o tânără mamă de pe același tip de orbită socială, femeie fără cazier, fără scandaluri, fără viață dublă, fără nimic care să pară demn de ura unei ființe capabile să ucidă cu metodă, o altă vecină, aceasta mult mai tăioasă și mult mai puțin dispusă la colaborare, îi aruncă aceeași informație aproape fără să-i înțeleagă greutatea.

– N-a avut bărbat de ani buni, spuneau că se descurcă singură. Avea doar un copil. Băiat bun. De clasa a noua, cred. Cincisprezece ani împlinea luna viitoare.

Zeus rămase cu pixul deasupra hârtiei, cincisprezece…din nou.

Întoarse câteva pagini ale carnețelului și reciti ce notase mai devreme la prima adresă. O femeie, treizeci și șase de ani, un singur copil, cincisprezece ani. A doua, la fel. Simți cum i se încordează încet ceafa, semn că o piesă din caz începea să se miște din locul ei aparent inert.

Până la prânz mai verifică două rude îndepărtate, un fost coleg de serviciu și o casieră din magazinul unde lucrase una dintre victime, însă tot ce adună nu făcu decât să întărească același lucru, femei obișnuite, curate din punct de vedere legal, vieți mici și muncite, fără umbre spectaculoase, însă cu aceeași structură familială aproape neliniștitor de precisă.

Pe drum spre centrală nu intră imediat în birouri.

Se duse direct la arhive.

Subsolul instituției avea acel miros imposibil de confundat al hârtiei vechi, al dosarelor uitate și al aerului care stătuse prea mult timp închis între rafturi metalice. Tuburile fluorescente pâlpâiau discret, iar praful părea depus nu doar pe mape, ci și peste anii înșiși. Zeus ceru dosarul inițial din cazul Gorgona, primul caz, cel vechi de douăzeci și unu de ani, iar arhivista, o femeie uscățivă și exactă, îl privi peste rame cu suspiciunea tuturor oamenilor care știu că registrele păstrează mai mult decât hârtie.

-E vechi, spuse ea, dispărând între rafturi.

-Și incomplet pe alocuri. S-au mutat unități, s-au schimbat proceduri, s-au pierdut oameni.

– Atâta timp cât nu s-au pierdut morții, îmi ajunge, răspunse Zeus.

Femeia reveni după câteva minute cu o cutie cenușie, pe care o lăsă în fața lui cu ambele mâini, ca și cum ar fi pus pe masă ceva mai greu decât ceea ce se vedea.

Zeus deschise capacul.

Primele pagini erau îngălbenite la margini, iar textul mecanografiat avea acea precizie rece a documentelor oficiale care încearcă să transforme tragedia în propoziții scurte. Citi numele victimei, vârsta, circumstanțele, iar după câteva rânduri simți cum îi fug ochii singuri spre capitolul de identificare familială.

Victimă: Mara Hata, 36 de ani.

Stare civilă: văduvă.

Copil minor în întreținere: Titan Hata, 15 ani.

Zeus îngheță.

– Titan Hata… ce? murmură el, iar vocea îi ieși mai tare decât ar fi vrut.

Își ridică instinctiv capul, ca și cum s-ar fi așteptat ca doar rostirea numelui să cheme pe cineva din capătul coridorului, însă în jur nu era decât arhiva, cu liniștea ei ireală și devastatoare.

Coborî din nou privirea pentru că nu-i venea să creadă.

Numele comandantului stătea acolo, imprimat în dosarul unui copil de cincisprezece ani rămas singur în urma unei crime care, până la acel moment, fusese pentru Zeus doar un punct de pornire în cronologia Gorgonei.

Citi mai departe.

Victima fusese găsită în curtea casei , lângă frânghia pe care întindea rufe când avusese loc atacul. Nicio agresiune sexuală. Niciun furt. O singură înțepătură fină în zona omoplatului. Colaps rapid. Martori inexistenți. Tipar vechi, aproape identic, ridicându-se din pagină ca o mână rece peste prezent.

Zeus își umezi buzele și întoarse pagina.

Urma declarația minorului.

Era redactată într-o manieră rigidă, oficială, însă dedesubtul formulelor legale se simțea un rău atât de mare încât hârtia părea să-l lase să treacă printre rânduri.

Subsemnatul Titan Hata, în vârstă de 15 ani, declar că mama mi-a dat bani să mă duc să cumpăr pâine și lapte. Când am revenit, am găsit-o lângă frânghia de rufe, căzută pe partea stângă. Avea ochii deschiși. Am crezut inițial că a leșinat. Când am întors-o puțin, am văzut că nu mai respira.

Zeus se opri.

Își duse degetele la ochi, nu pentru că ar fi vrut să plângă, ci pentru că dintr-odată subsolul i se păru prea îngust. Reluă cititul.

Nu am văzut pe nimeni în jur. Nu am auzit țipete. Mama nu avea dușmani. Nu cunosc persoane care să-i fi vrut răul. Mama mea era ființa cea mai generoasă, mai iubitoare.

Alt rând.

Când au venit primii agenți, am refuzat să mă îndepărtez până când nu i-am închis eu ochii și nu mi-am pus geaca peste ea.

Zeus închise ochii, fraza aceea îl lovise direct în piept.

Îl văzu fără să-l fi văzut vreodată, adolescent, în mijlocul zilei, lângă un corp încă cald, singur, cu mâinile murdare de praf și spaimă, obligat să devină mai mare decât vârsta lui într-o singură clipă. Continuă să citească și găsi mențiunea care îl sfâșie și mai rău tocmai prin sobrietate.

Minorul a răspuns coerent, refuză asistență medicală și psihologică pentru moment, solicită doar confirmarea identității victimei înainte de transport.

Cât de mult o fi suferit atunci, se gândi Zeus, iar gândul îi veni nu ca o observație, ci ca o presiune surdă, aproape fizică. Își simți propriii ani răniți ridicând capul din trecut, tatăl mort, casa violentă, spaima veche de copil care învață prea devreme că lumea ia fără explicații, iar în acel amestec neașteptat de empatie și revoltă, Titan nu mai fu pentru el doar comandantul sever, figura de piatră și ordine, ci și băiatul de cincisprezece ani care își acoperise mama cu propria geacă.

Zeus citi toată declarația până la capăt.

Fiecare pagină îl tulbura mai tare.

Mara Hata fusese, ca și celelalte două, o femeie simplă, muncitoare, fără cazier, fără vreo poveste laterală care să invite moartea. Exact acest lucru îl neliniștea cel mai mult. Dacă ar fi fost vorba despre șantaj, despre datorii, despre o greșeală din lumea interlopă, ar fi existat o cauzalitate murdară, dar limpede. Aici însă exista doar un tipar, iar tiparul nu arăta ură față de femei anume, ci selecție.

Femei de treizeci și șase de ani, un singur copil… de cincisprezece ani.

Închise dosarul și rămase cu palma pe copertă câteva secunde, de parcă ar fi vrut să țină închis și ceea ce tocmai înțelesese.

Când se întoarse la etaj, energia din mersul lui era alta. Nu mai avea doar convingerea profesională a omului care a găsit o pistă, ci și o grijă nouă, încă neacceptată complet, față de bărbatul care se afla în centrul acelei piste fără să fi ales vreodată asta.

În biroul lui Titan uşa era întredeschisă.

Zeus bătu scurt și intră.

Titan se afla lângă fereastră, cu un dosar deschis în mână, iar Mat stătea pe unul dintre scaune, relaxat doar în aparență, cu un picior peste celălalt și cu expresia omului care intră oriunde are nevoie fără să ceară permisiune de fiecare dată. Când Zeus păși înăuntru, privirea lui Titan se ridică imediat spre el, iar reflexul acela, atât de rapid și de precis, fu observat și de Mat.

– Am ceva, spuse Zeus.

Vocea lui avea o gravitate care făcu aerul să se adune.

Titan lăsă dosarul pe birou.

– Spune.

Zeus se apropie și puse mapa veche pe masă.

– Am mers pe familiile celor două victime recente. Ambele aveau un singur copil. Ambele femei aveau treizeci și șase de ani. Ambii copii au cincisprezece ani.

Titan nu se mișcă.

Doar degetele lui se încordară o clipă pe marginea biroului.

– Și? întrebă el, deși Zeus știa că în mintea lui răspunsul începuse deja să se contureze.

– Am coborât la arhive. Am cerut primul caz Gorgona, cel de acum douăzeci și unu de ani. Victima avea tot treizeci și șase de ani. Un singur copil. Copilul avea cincisprezece ani.

Mat lăsă piciorul jos fără zgomot.

Titan rămase nemișcat.

– Continuă, spuse el, iar vocea îi coborî puțin, aproape imperceptibil, dar suficient încât Zeus să-i simtă efortul.

Zeus îl privi o fracțiune de secundă mai lung.

– Copilul se numea Titan Hata.

Tăcerea care urmă fu atât de compactă încât până și zgomotele de pe coridor păreau să se oprească la ușă.

Mat își întoarse încet capul spre Titan.

Titan nu clipea.

Chipul lui rămânea aproape imposibil de citit, dar Zeus, care tocmai îi văzuse trecutul în pagini, observă totuși felul în care liniștea aceea devenea deodată mult mai scumpă, ca și cum ar fi trebuit plătită cu un efort vechi.

– Știu exact cum îl chema, spuse Titan în cele din urmă.

Nu fusese o replică dură, era mai rău decât atât.

Era complet stăpânită.

Zeus simți imediat o căldură de vinovăție urcându-i scurt în ceafă, nu pentru că ar fi făcut ceva greșit, ci pentru că adusese cu glas tare în mijlocul camerei o rană pe care ceilalți poate o cunoșteau ca legendă administrativă, însă el o citise acum în carne vie.

– Îmi pare rău, domnule comandant, spuse el mai jos.

– Dar tiparul e prea clar ca să-l ignorăm.

Privirea lui Titan se opri pe el atunci, iar în acea privire Zeus citi ceva neașteptat, nu supărare, nu furie, ci un fel de recunoaștere tăcută a faptului că celălalt văzuse în sfârșit nu doar cazul, ci și prețul lui.

– Ai făcut bine că ai venit, răspunse Titan.

Mat se uită de la unul la celălalt, fără să spună nimic.

Zeus deschise dosarul și întinse câteva pagini.

– Asta înseamnă că asasinul nu alege la întâmplare. Nu caută femei vulnerabile pur și simplu. Caută un anumit tip de femeie, o anumită structură de familie. Femei simple, fără trecut penal, fără expunere publică, cu un singur copil de cincisprezece ani. Întrebarea e de ce. De ce tocmai ele? De ce mame ca ele sfârșesc așa?

Titan coborî privirea spre dosar, apoi spre notițele lui Zeus, iar pentru o clipă gândurile îi trecură atât de repede prin față, încât doar un om care îl cunoștea bine ar fi observat. Zeus nu era încă acel om, dar începuse să devină unul periculos de atent.

– Pentru că nu femeile sunt probabil centrul, spuse Titan.

-Sunt doar o poartă de acces.

– Spre cine? întrebă Zeus.

– Spre copil, zise Mat înaintea lui, iar tonul lui era ascuțit.

– Dacă are sens, criminalul nu omoară doar o femeie, ci produce același lucru copilului rămas singur de fiecare dată.

Zeus îl privi pe Mat, apoi se întoarse din nou spre Titan, pentru că răspunsul real conta mai mult în direcția aceea.

Titan încuviință încet.

– Exact, spuse.

– Nu copiază o crimă. Recreează o traumă.

Fraza căzu greu în cameră.

Zeus simți cum i se face frig, deși încăperea era bine încălzită.

– Atunci, zise el,

-…fie criminalul îl cunoaște pe minorul din primul caz, fie are o obsesie construită în jurul lui.

Titan nu răspunse imediat.

În mintea lui, posibilitatea aceea nu era nouă, doar că acum, auzită cu vocea lui Zeus, căpăta o claritate și mai crudă. Dacă cineva ucidea din nou pentru a repeta în alți copii ceea ce i se întâmplase lui la cincisprezece ani, atunci cazul nu mai era doar o revenire a Gorgonei, ci o scrisoare deschisă trimisă direct către el.

– Verificăm din nou tot, spuse el.

-Școlile copiilor, traseele lor, prieteniile, orice suprapunere geografică sau instituțională. Vreau să știu dacă cineva i-a observat, i-a urmărit, i-a fotografiat sau a întrebat de ei fără motiv. Zeus, rămâi pe firul familiilor. Și încă ceva.

Zeus ridică privirea.

– De acum înainte, dacă mai găsești ceva care mă privește direct, vii mai întâi la mine și apoi la restul lumii.

Respirația lui Zeus se opri pentru o clipă.

Tonul nu fusese agresiv, însă în el exista ceva mult mai personal decât un ordin obișnuit.

– În regulă, spuse el.

Și, fără să vrea, adăugă cu un fel de grijă care îl surprinse chiar și pe el:

– Nu o să vă expun.

Mat observă imediat schimbarea fină de temperatură dintre ei…foarte fină, dar reală.

Titan își înclină doar puțin capul, semn că a auzit și a înțeles exact nuanța acelei promisiuni.

– Bine, spuse el.

Zeus luă dosarul, își adună notițele și, înainte de a ieși, îl privi o clipă prea lung pe Titan, ca și cum ar fi vrut să spună altceva, ceva care nu încăpea încă între pereții aceia și nici sub uniformă. Apoi se întoarse și plecă.

Ușa se închise.

Liniștea care rămase nu semăna cu cea de mai devreme.

Mat își lăsă coatele pe genunchi și expiră lent, privindu-l pe Titan în profil.

– Îl privești altfel decât pe ceilalți subordonați.

Titan nu se întoarse imediat.

– Nu știu despre ce vorbești.

– Ba știi foarte bine, spuse Mat.

– Îl privești altfel pe cadetul ăla cu chip de borfaș.

Titan își mută, în sfârșit, privirea spre el.

– Ai venit să discutăm cazul sau să-mi urmărești ochii?

Mat zâmbi strâmb.

– Când te știu de atâția ani, una devine imposibilă fără cealaltă. Și nu-mi spune că îmi imaginez. N-ai reacționat la el ca la un subordonat obișnuit. Nici când ți-a rostit numele din dosarul ăla. Nici când ți-a promis, într-un fel ridicol de devotat, că nu te expune.

Titan tăcu.

În el, secretul se strângea și mai tare.

Doar el trebuia să știe cine era Zeus. Doar el avea voie, pentru moment, să țină simultan în mână identitatea cadetului şi pe cea a bărbatului care îi scrisese, pe hârtie mică, că îi sărută mâna până la întâlnirea viitoare. Nimeni altcineva nu avea dreptul să atingă acel adevăr înainte ca el să decidă. Nici Mat.

– Nu-mi place deloc de el, continuă Mat.

– Are ceva care mă zgârie pe creier. E prea impulsiv, prea dement ca să nu capete probleme, prea tăios și prea puțin respectuos. Și, dacă vrei părerea mea, are exact genul de mutră de pe care citești necazul înainte să deschidă gura.

Titan îl privi rece.

– E subordonatul meu, nu al tău.

Replica fu atât de tăioasă, încât Mat se opri.

Ridică sprâncenele, surprins nu de conținut, ci de intensitatea protecției care îl traversase pe Titan fără să ceară voie.

– Aha, spuse încet.

– Deci chiar acolo suntem.

Titan se întoarse spre fereastră.

– Suntem la un triplu omor în construcție și la un criminal care își recreează trauma prin alte familii. Orice altă interpretare a intereselor mele te privește doar dacă afectează ancheta.

Mat se ridică de pe scaun.

– Bine, domnule comandant, zise el, însă vocea îi păstra încă umbra unei iritări mai vechi.

-Dar să nu-mi ceri să-mi placă.

Titan nu se întoarse.

– Nu ți-am cerut.

Mat îl privi câteva secunde, apoi ieși.

Biroul rămase gol și prea tăcut pentru dimensiunea cazului.

Titan se duse la birou, deschise dosarul arhivat rămas acolo și își lăsă mâna pe prima pagină fără să o întoarcă. Nici după atâția ani nu avea nevoie să recitească fiecare rând ca să-și amintească ziua aceea. Îi era suficientă greutatea hârtiei.

În mintea lui, însă, nu dosarul rămăsese cel mai apăsat lucru din ultimele minute.

Ci Zeus, în picioare în fața lui, tulburat sincer de trecutul pe care îl descoperise și atent, aproape tandru fără să înțeleagă singur până unde mergea acea grijă.

Titan închise ochii o clipă.

Cazul se strângea.

Și, odată cu el, și bărbatul care se încăpățâna să intre din ce în ce mai adânc în viața lui, pe toate ușile.