Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 4, volumul 3

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 3

Capitolul 4

Degetele lui Yi Mo frecau alunița roșie de pe piept, iar Liu Yan își înclină capul să privească, urmărind acele degete frumoase și subțiri care îl mângâiau ușor. Lui Liu Yan îi plăcea această intimitate, așa că privi și mai intens, observând felul în care alunița roșie îi era atinsă. Apoi văzu că Yi Mo își îndoi brusc încheieturile și încetă mângâierea – în schimb, începu să ciupească.

Unghiile lui pătrunseră în carne, iar Liu Yan se încruntă. Dar își aminti ce spusese Yi Mo mai devreme, așa că rămase acolo neclintit, fără să se împotrivească. Sângele începu să șerpuiască printre degetele lui Yi Mo, picurând întâi în palma lui și de-a lungul liniei vieții, apoi picurând pe abdomenul inferior al lui Liu Yan, acumulându-se din ce în ce mai mult.

Mirosul de sânge devenea tot mai puternic între ei. Cu toate acestea, Yi Mo continua să ciupească alunița roșie, în timp ce Liu Yan se încrunta, cu fața schimonosită de durere, dar îndura. Transpirația rece îi șiroia precum ploaia.

Când alunița fu pe jumătate îndepărtată, sângele cald și proaspăt țâșni brusc din rană, stropind fața lui Yi Mo. Acesta se opri brusc, ridicându-și privirea și văzând fața palidă a băiatului din fața lui.

Yi Mo îl întrebă:

– Doare?

Poate din cauza durerii, Liu Yan reacționă mult mai rapid decât înainte și spuse:

– Nu doare.

Dar chiar în timp ce spunea că nu doare, ochii lui se umplură de lacrimi, ca și cum ar fi pe punctul de a plânge în orice clipă. Cu toate acestea, el se strădui să-i facă pe plac, întrebând:

– Yi Mo, cum te simți acum?

Yi Mo rămase tăcut. Făcu o vrajă în liniște, vindecând rana și readucând alunița roșie, pe jumătate îndepărtată, la starea ei inițială. Fluxul de sânge încetă brusc, lăsându-l pe Liu Yan tremurând.

Yi Mo îl îmbrățișă, ștergând sângele în timp ce șoptea cu un ton de regret:

– Am promis că nu te voi agresa.

Liu Yan nu-și găsi cuvintele pentru a răspunde, așa că pur și simplu ascultă în timp ce Yi Mo continuă:

– Ți-am promis că și dacă nu vei fi amabil cu mine, tot te voi trata bine.

Liu Yan vru să spună „Voi fi bun cu tine”, dar din cauza minții sale încete, nu putu rosti cuvintele.

Yi Mo spuse:

– În viața ta anterioară, nu am fost bun cu tine, de aceea tu nu m-ai plăcut.

Apoi adăugă:

– Știu că ești un prost în această viață…

Ținând fața băiatului cu mâinile sale pătate de sânge, Yi Mo se uită la el și spuse încet:

– Dar nu știam că ești atât de prost încât nici măcar nu pot să-ți fiu antipatic.

Shen Qingxuan îi oferise totul în trecut, iar Ji Jiu, care odată i se împotrivea cu înverșunare, nu mai era. Strălucirea ochilor lor dispăruse complet.

Fără eleganță, fără convingere, fără determinare sau hotărâre.

Și totuși, Liu Yan era reîncarnarea lui Shen Qingxuan.

Yi Mo se gândi la Ji Jiu din viața trecută. Cuvintele pe care acesta le spusese răsunau clar în mintea sa, ca și cum totul s-ar fi întâmplat ieri, ca și cum vorbele sale i-ar fi rămas în urechi. Ji Jiu spusese:

– Te-aș fi închis și aș fi avut grijă de tine zi și noapte, te-aș fi răsfățat, ți-aș fi făcut pe plac în toate, doar ca să rămâi cu mine.

– Ți-aș fi lăsat familia să creadă că ești mort, ștergându-ți existența din această lume.

– În cele din urmă, te-aș fi lăsat să nu ai unde să te duci, tăindu-ți toate gândurile, astfel încât să te poți baza doar pe mine, să ai încredere doar în mine. Să devii Shen Qingxuan al meu.

– Nu ar mai fi fost nevoie să-ți spun că a existat odată un Shen Qingxuan.

– Doar tu puteai fi Shen Qingxuan al meu. Nu exista nicio altă cale de urmat.

Dar… Ji Jiu nu prevăzuse că în viața lui viitoare avea să fie un prost. Cineva cu dificultăți de vorbire, cu mișcări lente și cu o privire goală. Înțelepciunea și talentul din cele două vieți fuseseră îngropate în prostia lui – nu mai era nici nemilos, nici viclean, nici calculat, nici fără scrupule – doar acest prost. Yi Mo se întreba, era într-adevăr Shen Qingxuan?

Shen Qingxuan care îi dăduse totul cu pasiune, acel Shen Qingxuan care opusese rezistență, dar în cele din urmă cedase. În ambele vieți avea ochii plini de strălucire, strălucind de determinare, având convingeri de nezdruncinat, nebune, aprige și ferme. Întotdeauna știa ce voia, era încăpățânat și neînduplecat, dar atât de frumos încât era imposibil să-ți poți lua ochii de la el.

Chiar și în ultima viață, când opusese rezistență și îl ura, acei ochi încă străluceau, fiind orbitori. Yi Mo ar fi vrut ca acea strălucire să fie mereu în fața ochilor săi, să ardă mereu pentru el. Dar acum, erau plictisitori și fără viață.

Yi Mo întrebă:

– Prostule, unde ți-ai pierdut sufletul și spiritul?

Punând o întrebare la care știa că nu exista răspuns, Yi Mo părea el însuși prost atunci când spuse:

– Să mergem să le căutăm, bine?

Liu Yan nu avea niciun cuvânt de spus în această privință. În loc de o persoană vie, el arăta mai degrabă ca marioneta lui Yi Mo. Dacă Yi Mo spunea da, spunea și el tot da. Dacă Yi Mo spunea să mergem să căutăm, și el spunea să căutăm.

Era clar că Yi Mo îl căutase chiar dacă știa că era un prost, iar după ce îl găsise, îl disprețuise. După această logică, se putea deduce clar ca Yi Mo nu era mulțumit.

Din fericire, Liu Yan era prea prost să îi înțeleagă gândurile. Simplul fapt de a fi alături de Yi Mo îl făcea fericit. Cu toate acestea, fiind atât de prost, Yi Mo nu reușise să vadă că el avea propria sa perseverență. Sau poate că Yi Mo pur și simplu refuzase să se uite.

După ce făcu niște aranjamente rapide, Yi Mo îl luă de mână pe Liu Yan și părăsi mica curte de pe munte.

Pe străzile aglomerate ale lumii umane, Liu Yan era liniștit, purtând un halat alb ca luna. Corpul său slab, dar în creștere, părea subțire și elegant. Dacă nu priveai în ochii lui, nu părea diferit de o persoană obișnuită. La prima vedere, arăta ca un tânăr stăpân provenit dintr-o familie înstărită. Pe tot parcursul călătoriei, Liu Yan îl ținuse mereu de mână pe Yi Mo. Degetele lor se împleteau și se strângeau puternic, ca și cum ar fi vrut să-i spună: “Liu Yan îl place pe Yi Mo”.

Dar lui Yi Mo nu-i păsa de o astfel de afecțiune.

Obișnuit cu dragostea și ura înflăcărată, Yi Mo nu știa că o astfel de afecțiune simplă era, de asemenea, dragoste.

Așa că, deși aceasta era la îndemâna lui, tot îl duse pe Liu Yan peste tot pentru a o căuta.

Liu Yan, prost cum era, îl urmă peste tot. Nu știa ce căuta Yi Mo, știa doar că era ceva important pentru Yi Mo, așa că merse cu el. Atâta timp cât era alături de Yi Mo, Liu Yan simțea că nu conta unde se duce, oriunde mergea era bine.

Timpul trecuse precum un cal zburător și, într-o clipă, se făcuseră cinci ani de când Liu Yan îl urma pe Yi Mo în căutarea sa printre muritori. Liu Yan avea acum șaisprezece ani.

La șaisprezece ani, Liu Yan vorbea deja mult mai fluent. Deși era încă un prost, nu mai era la fel de lent în gândire ca înainte. Plimbându-se prin oraș, lui Liu Yan i se făcu foame, iar Yi Mo îi cumpără o chiflă. Yi Mo însuși nu avea nevoie de hrana muritorilor, așa că mânca rar. Liu Yan ținea chifla, mâncând din ea în timp ce mergea. După ce mâncă jumătate din aceasta, îi oferi cealaltă jumătate lui Yi Mo, spunând:

– Yi Mo, mănâncă.

Yi Mo scutură din cap.

Liu Yan se uită la chifla pe jumătate aburindă din mâna lui, care strălucea de la ulei și apă și, neputându-se abține, spuse din nou:

– E bună. Yi Mo, mănâncă.

Yi Mo întrebă:

– Te-ai săturat?

Liu Yan dădu aprobator din cap și spuse:

– M-am săturat.

Așa că Yi Mo luă chifla pe jumătate mâncată și, sub privirea lui Liu Yan, o aruncă într-un colț. Umplutura unsuroasă din porc și varză se vărsă pe jos, iar chifla albă acoperită de murdărie deveni un gunoi. Liu Yan îi aruncă o privire scurtă, apoi își întoarse rapid privirea în altă parte, continuând să îl urmeze pe Yi Mo.

În momentul în care ajunseseră în pustietate era deja seară. La scurt timp după aceea, Liu Yan spuse din nou că îi era foame. Yi Mo se încruntă:

– N-ai mâncat adineauri o chiflă? Iar ți-e foame?

Liu Yan zâmbi prostește și spuse că îi era foame. Când zâmbea, semăna în sfârșit cu Shen Qingxuan, dar îi lipsea mult din vitalitate. Nu avea niciuna dintre subtilitățile ascunse în spatele extravaganței. Era doar un zâmbet sincer, prostesc.

Yi Mo aruncă o vrajă pentru a aduce cu magia sa mâncăruri de la un restaurant dintr-un oraș îndepărtat.

În timp ce Liu Yan mânca, el încă insista ca Yi Mo să mănânce cu el. În cele din urmă, mâncărurile neterminate își găsiseră același sfârșit precum chifla, transformându-se în gunoi și aruncate departe de Yi Mo. Liu Yan nu spuse nimic. La lumina focului, îl privea pe Yi Mo, fără să clipească. Se obișnuise cu această acțiune, ca și cum s-ar fi uitat la el încă de la începutul vieții sale. Chiar dacă toate eforturile sale erau în zadar, el tot îl privea.

Cu toate acestea, înainte de a merge la culcare, tot trebuia să spună:

– Yi Mo, te plac.

În fiecare seară, înainte de culcare, spunea asta, obsedat prostește de ideea că Yi Mo avea nevoie de dragostea lui. Nu știa dacă, spunând asta în fiecare zi, Yi Mo va ajunge și el să-i spună într-o zi că și el îl place.

Acum, Yi Mo răspundea doar:

– Prostule, culcă-te.

Ținând corpul subțire în brațe, Yi Mo închise ochii și decise să înceteze căutarea. Unde ar putea găsi cineva un suflet dispărut în marea imensă de oameni? Poate că se risipise deja. Probabil că va trebui să petreacă zeci de ani cu un prost ca acesta.

Yi Mo se simțea iritat, dar Liu Yan se cuibări mulțumit în îmbrățișarea lui, închizând ochii cu satisfacție. Doar această îmbrățișare era suficientă pentru a-l face pe Liu Yan să se simtă împlinit.

Pentru că Yi Mo era într-o dispoziție proastă, Liu Yan fu certat în dimineața următoare la trezire. Salivase din nou în somn, lăsând pete peste tot – un obicei de care încă nu scăpase, deși avea deja șaisprezece ani.

Yi Mo, aproape dezgustat, îl împinse într-o parte, spunându-i:

– Du-te și spală-te pe față.

Dar după ce îl împinse, simți un fior de regret și îl trase pe Liu Yan înapoi pentru a-l spăla el însuși.

Liu Yan continuă să zâmbească, nedând prea multă importanță gestului.

Văzându-i expresia, Yi Mo nu se mai putu abține și spuse:

– La ce semeni tu cu Shen Qingxuan?

Liu Yan auzise acest nume de multe ori înainte, alături de Ji Jiu. Yi Mo vorbea adesea despre ei, menționând viața anterioară și viața de dinaintea acesteia. Liu Yan încercase să-și dea seama clar cine fusese el în viețile sale anterioare, dar cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât devenea mai confuz. Oricât de mult ar fi încercat, nu putea să-și dea seama și nici să înțeleagă pe deplin ce spunea Yi Mo.

Simțindu-se frustrat, se așeză pe jos și rosti propria sa concluzie:

– Lui Yi Mo nu-i plac proștii.

Yi Mo răspunse:

– Așa este, îi urăsc pe proști.

Liu Yan nu plânse din cauza asta. Pur și simplu se uită la el cu ochii mari și spuse:

– Dar tu îmi placi.

Yi Mo nu-i dădu niciun răspuns. Nu avea chef să se certe cu un prost pe această temă. Care era rostul unei astfel de dispute? Shen Qingxuan devenise un prost după ce își pierduse o parte din suflet, iar proștii ar spune că îi plac pe toți cei care îi tratează bine. Yi Mo nu mai era unic.

Astăzi, însă, prostul era neobișnuit de încăpățânat. Chiar și atunci când Yi Mo nu răspundea, Liu Yan se agăța de el și insista:

– Yi Mo, îmi placi.

Dar Yi Mo îl ignora.

Liu Yan sări pe spatele lui Yi Mo, așa cum făcea întotdeauna când era mai mic, agățându-se de el, și îi șopti la ureche iar și iar:

– Yi Mo, te plac.

– Yi Mo, te plac.

– Yi Mo, te plac.

– Yi Mo, te plac.

Repetă asta neîncetat până când Yi Mo, nemaiputând să suporte, îl aruncă de pe spate, făcându-l să se rostogolească pe pământ.

Yi Mo spuse:

– Ce drept are un prost să spună că îi place de mine?

Liu Yan tăcu. Îl urmărise pe Yi Mo în lumea oamenilor timp de câțiva ani și învățase să facă diferența între cuvintele bune și cele rele, între acceptare și respingere.

Liu Yan rămase nemișcat pe pământ până când Yi Mo, pierzându-și răbdarea, se apropie de el. Abia atunci își ridică capul și întrebă:

– Ce ar fi trebui să fac pentru ca tu să mă crezi că te plac?

Uitându-se la fața care semăna atât de mult cu cea a lui Shen Qingxuan, Yi Mo simți un fior de vinovăție și îl mângâie pe cap.

– Nu te mai prosti. Să mergem. Este timpul să ne întoarcem pe munte.

Liu Yan, ca întotdeauna, îl ascultă. Se ridică în picioare la cuvintele lui Yi Mo și merse alături de el.

După un timp, Liu Yan spuse:

– Eu nu sunt Shen Qingxuan.

Yi Mo se opri în loc.

– Nu sunt nici Ji Jiu, continuă Liu Yan.

– Sunt doar un prost.

Cu asta, își desfăcu halatul, expunându-și pieptul, și arătă spre alunița de cinabru de acolo. Îl întrebă pe un ton serios:

– Fără asta, aș fi tot doar un prost?

Liu Yan continuă să întrebe:

– Fără asta, Yi Mo ar înceta să mă urască pentru că sunt atât de prost?

Yi Mo nu răspunse. După o lungă perioadă de timp, se holbă la semnul roșu de pe pieptul lui Liu Yan și spuse:

– Fără aceea, nu mi-ar fi păsat deloc de tine.

Pentru că Liu Yan era un prost, Yi Mo vorbi fără nicio reținere, nemaiascunzând nimic.

Și pentru că acest prost luase locul persoanei din inima lui, merita să fie rănit.

Liu Yan își plecă privirea și îl urmă în tăcere pe Yi Mo înapoi în curtea mică de pe vârful muntelui.

În acea seară, când veni timpul pentru baia lui Liu Yan, Yi Mo îl strigă, dar nu primi niciun răspuns și nimeni nu veni în fugă ca înainte.

Yi Mo simți imediat că ceva nu era în regulă. Făcând o vrajă pentru a vedea împrejurimile, descoperi că Liu Yan nu era nicăieri pe o rază de trei kilometri.

Extinzându-și căutarea, Yi Mo îl localiză în cele din urmă.

În întunericul nopții, Yi Mo se repezi la un pârâu cu apă care bolborosea și îl găsi pe Liu Yan ghemuit în iarbă. Îl luă în brațe și îl aduse înapoi acasă. În cameră, sub lumina puternică a lumânărilor, îndepărtă mâinile lui Liu Yan, care se chinuiau să ascundă ceva, și îi văzu pieptul însângerat și rănit.

Alunița de cinabru pe care Yi Mo nu reușise să o îndepărteze în urmă cu cinci ani fusese în cele din urmă smulsă de Liu Yan însuși.

Yi Mo se holbă la rana însângerată, creată în carne cu forma ei hidoasă întipărită în minte. Simți instantaneu cum gândurile i se încâlcesc într-o dezordine haotică.

Liu Yan era înspăimântat de expresia lui Yi Mo. Acesta se uita furios la rana de pe pieptul lui Liu Yan ca și cum ar fi fost gata să-l mănânce de viu. Tremurând, Liu Yan își acoperi rana și fugi, târându-se pe sub masă și ascunzându-se într-un colț.

Yi Mo trase adânc aer în piept și spuse cu o voce răgușită:

– Nu-ți fie teamă. Vino aici, te voi vindeca.

Liu Yan se ghemui și mai mult în colț, ca un animăluț speriat. Se uită la Yi Mo pentru un timp înainte să spună cu voce tremurândă:

– Sunt murdar, am sânge pe mine.

Mai avea și iarbă și noroi lipite de el de la tăvălirea pe jos de durere. Acum, era o mizerie totală, ca un câine vagabond.

Yi Mo era întotdeauna atât de curat încât ura chiar și saliva lui Liu Yan. Acesta se ghemui și mai tare.

Yi Mo se apropie de el, expresia sa schimbându-se constant între furie, tristețe, dar și alte expresii pe care Liu Yan nu le putea distinge. În cele din urmă, Yi Mo se ghemui lângă el, îi privi fața plină de murdărie și spuse:

– Îmi pare rău.

Aceasta era prima dată în viața lui Yi Mo când își cerea scuze. Nici în fața lui Shen Qingxuan sau a lui Ji Jiu, în a doua sa viață, nu făcuse asta.

Liu Yan își întinse mâinile tremurânde și atinse fața lui Yi Mo, panicat, spunând:

– Nu mă doare, nu mă doare, nu plânge.

În timp ce spunea asta, lacrimile îi curgeau din ochi.

Abia atunci Yi Mo își dădu seama că și ochii săi plângeau.