Masca Perfecțiunii-Capitolul 37

Dimineața pătrunse în cameră prin perdelele trasate parțial, dar nu suficient cât să îndepărteze umbra nopții. Telefonul vibra pe noptieră, zgomotul brusc tăindu-i respirația Melisei. Tresări și, fără să mai verifice cine sună, apucă receptorul:

– Da? spuse ea, vocea încă răgușită, părul dezordonat, urmele nopții și ale fricii încă vizibile pe chipul ei.

O voce cunoscută și totuși neașteptată îi străpunse pieptul:

– Meli… sunt eu… Kara. Te rog, nu închide. Vreau să te văd… să vorbim.

Melisa simți cum sângele îi îngheață. Inima îi bătea sălbatic.

– Nu am nimic de discutat cu tine, spuse ea, rece, cu un ton tăios.

– Meli… te rog, insistă Kara, cu un tremur în glas care amesteca frica cu disperarea.

Melisa închise ochii o clipă, inspiră adânc, simțind cum durerea din corp și din suflet se suprapune peste frica de trecutul recent.

– Bine. Te aștept la mine… în treizeci de minute. Îți ofer câteva minute, după care te rog să pleci. Numărul meu îl vei șterge după, spuse ea, rece, fermă. Și închise.

Respirația îi rămase suspendată, iar mâinile îi tremurau. Își duse degetele prin părul răvășit, iar trupul încă-i era amorțit de durere. Se ridică greu din pat și merse spre baie, fiecare pas resimțindu-se ca o luptă cu greutatea propriei ființe. Dușul rece îi trezi simțurile și îi spălă ușor rămășițele nopții, dar nu și frica.

După ce se îmbrăcă, coborî la parter. Luminile blânde ale dimineții și aerul curat nu aduceau liniște. Bărbații trimiși de firma de pază instalaseră deja o prezență vizibilă: ochi atenți, mâini pregătite, pași aproape tăcuți. Melisa îi privi câteva secunde, găsind în privirea lor un fel de protecție mută care o liniști ușor.

Apucă telefonul și căută numele doamnei Lena, femeia care îi veghea casa părinților ei, sună, vocea ei răgușită și fragilă trădându-i fragilitatea:

– Doamna Lena…

– Doamna Morgenstern, sunteți bine? întrebă aceasta blând, cu o voce caldă, aproape maternă.

– Da… da… Vreau să vă anunț că vă puteți întoarce acasă dacă doriți. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră, spuse Melisa cu un ton rugător.

– Sigur, azi vom ajunge cu toții, răspunse femeia, liniștind-o puțin.

Melisa închise telefonul și respiră adânc, un fior de recunoștință trecându-i prin piept. Dar liniștea nu dura mult; ușa principală se deschise și avocatul intră, pășind cu hotărâre.

– Cum ai dormit, Melisa? întrebă el direct, fără ocolișuri.

– Cât de cât… răspunse ea, încercând să-și găsească echilibrul.

– Ce vom face azi? întrebă ea rapid, temându-se de ordinea imprevizibilă a zilei ce urma.

Avocatul își aranjă documentele pe birou și o privi cu seriozitate:

– Trebuie să ajungem mai întâi la penitenciar la domnul Eduard, apoi la spital să vedem starea lui Noah și la secție pentru declarația lui Will.

Ochii Melisei se umplură din nou de frică.

– Vă rog… încă să nu afle tata despre cele întâmplate. Este deja prea mult pentru el… ce s-a întâmplat cu mama și închiderea lui. Îi voi spune eu la final, îl rugă, iar avocatul aprobă cu un semn.

El îi întinse câteva documente: ordine de protecție, declarații preliminare și un plan al zilei.

– Trebuie să te pregătești. Fiecare pas contează.

Melisa le luă mecanic, de parcă fiecare foaie ar fi avut greutatea lumii pe ea.

– Te las să te pregătești încă câteva minute. Vom pleca în zece.

Avocatul se retrase, lăsând-o singură cu gândurile și cu spațiul gol al casei care încă păstra ecoul ultimei nopți. Melisa privi în jur, simțind cum fiecare colț păstra urmele fricii, fiecare umbră încă vibra de violența prin care trecuse. Urca în camera ei, apucă la nimereala hainele și se îmbracă.

Își trase paltonul mai aproape de trup, inspirând adânc, încercând să adune curajul necesar. Sufletul îi era greu, dar știu că nu mai era loc pentru ezitare. Ziua ce urma nu avea să fie ușoară. Avea să fie o confruntare cu trecutul, cu frica, dar și cu responsabilitatea de a se proteja și de a proteja pe cei dragi.

Își fixă privirea în oglinda holului. Chipul ei era palid, obosit, dar ochii încă scânteiau cu o sclipire de hotărâre. Nu mai era doar victima nopții de ieri; acum era femeia care trebuia să meargă mai departe, oricât de dureros ar fi fost.

– Hai, șopti ea, pentru ea însăși, trebuie să trec peste asta.

Primii pași spre mașină erau grei, fiecare ridicare de picior simțindu-se ca o luptă. Dar cu avocatul aproape, cu protecția pregătită și cu voința de a nu lăsa frica să-i domine viața, Melisa păși în afară, către ziua care urma să definească, poate, începutul adevăratei sale libertăți.

Fiecare respirație îi amintea de noaptea precedentă. Fiecare bătăi ale inimii îi aminteau de furia lui Will, de violența lui Noah, de lacrimile necontrolate din casă. Și totuși, în mijlocul fricii, simțea un fir de putere. Un fir care îi spunea că va supraviețui, că va continua.

Ușa se închise încet în urma ei. Ecoul ei nu mai rămase doar în hol; se răspândi în întreaga casă, un ecou al supraviețuirii.

Ziua începea și, pentru Melisa, era doar primul pas dintr-un drum ce părea interminabil, dar care trebuia străbătut. Și, pentru prima dată de mult timp, respiră adânc, cu speranță, chiar dacă fragilă.

Melisa își trase telefonul din geantă și trimise rapid un mesaj Karei: „Am fost nevoită să plec, dar te voi căuta când voi fi disponibilă.” Închiderea telefonului îi aduse o senzație de gol, dar nu avea timp să se oprească. Trebuia să meargă mai departe.

Când ajunse la penitenciar, respirația îi rămăsese blocată în piept. Își simțea inima bătând cu putere, iar fiecare pas spre poarta metalică părea o eternitate. Se opri, privind clădirea rece și impunătoare. Nu putea să-și asume să-l vadă tatăl ei în starea în care știa că era.

– Vreau să rămân în mașină, spuse ea ferm avocatului, încercând să își mascheze frica.

– Nu vreau ca tata să mă vadă… lovită.

Avocatul o privi o secundă, aprobă cu capul și deschise ușa pentru ea:

– Bine, rămâi aici, mă ocup eu de tot.

Melisa se așeză pe scaunul din mașină, simțind cum corpul îi tremura ușor. Își duse mâinile pe genunchi, inspirând adânc, în timp ce avocatul dispărea prin ușa grea de metal. Timpul trecea greu, fiecare clipă se scurgea ca o eternitate.

Câteva zeci de minute mai târziu, ușa penitenciarului se deschise și avocatul se întoarse, cu pași rapizi spre mașină. Intră și se așeză lângă ea, privind-o cu seriozitate:

– Deci? întrebă Melisa, vocea ei tremurând.

– Tatăl tău este bine, în situația în care este, spuse avocatul calm, dar ferm.

–Imediat ce terminăm cu Will, azi, voi depune actele pentru a contesta decizia procurorului în cazul lui. Dar acum… să le luăm pe rând.

Melisa aprobă în tăcere, pregătindu-și sufletul pentru ceea ce urma. Vizita lui Will la secție nu era o simplă formalitate; era un test al rezistenței lor emoționale, al răbdării și al puterii de a merge mai departe.

Când ajunseră la secție, Melisa ceru cu hotărâre să-l poată vedea pe Will, chiar și după gratiile reci. Avocatul îi încuviință cererea, știind cât de mult avea nevoie ea să-l simtă aproape, chiar și în aceste condiții.

– Will… șopti ea, vocea aproape pierdută în ecoul celulei, când îl zări.

El sări de pe patul de fier, apropiindu-se de gratii și apucându-i mâna cu o dorință aproape disperată. Buzele lui îi sărută mâna cu dor, cu o nevoie tăcută de conexiune.

– Cum ești, Meli? întrebă el cu grijă, privindu-i ochii.

Melisa simți un nod în gât și își șopti în sine: „Întrebarea asta trebuia să o pun eu.”

– Eu… sunt bine. Voi fi bine, răspunse ea, încercând să-l liniștească.

– Ai dormit? Ai mâncat? întrebă el atent, cu glas cald.

– Will… vei scăpa de aici, spuse ea ferm.

– Vom scăpa de el… vom fi liberi.

– Știu… știu, iubito, dar cel mai important acum este să ai grijă de tine în tot procesul acesta, spuse el, cu privirea plină de dragoste.

–Trebuie să treci prin multe, dar te rog, doar ai grijă de tine.

– Voi avea, spuse ea încet, simțind cum un fir de speranță îi invadează sufletul.

–Dar cel mai important acum este eliberarea ta, adăugă ea.

Avocatul se apropie de gratii, documentele în mână, privirea lui fermă și hotărâtă. Melisa îl privi cu speranță, în timp ce inima îi bătea accelerat.

– Deci? întrebă ea, ținându-și respirația, parcă știind că răspunsul avea să-i determine întreaga zi.

– Am cerut eliberarea condiționată cu arest la domiciliu, dar procurorul a refuzat. Până ce Noah nu își revine din comă, Will va rămâne în arest, spuse avocatul, cu o voce calmă, dar fără nicio urmă de compasiune.

Melisa simți cum un fior rece îi străbate corpul. Trecerea unei lacrimi începu pe obrazul ei.

– Hei… hei… nu plânge, Meli, încercă Will să o liniștească.

-Nu este nimic. Când Noah se va recupera, voi pleca de aici, îi spuse el cu un zâmbet fragil, dar ea nu îl mai auzea. Mintea ei era pierdută în întunericul nopții trecute.

Privirea îi era pierdută undeva dincolo de gratii, gândurile îi fugeau între scena violentă de ieri, între Will, Noah și frica ce o însoțise în fiecare secundă. Respirația ei devenise grea, iar lacrimile îi curgeau nestingherit, amestecate cu durerea și frica care încă o dominau.

Will o privi atent, simțind disperarea din ochii ei. Într-un gest blând, îl strânse ușor de deget, căutând să-i transmită că este acolo, că nu o va părăsi.

– Meli, trebuie să fii puternică, spuse el cu voce calmă, dar plină de gravitate.

–Totul va fi bine. Nu te lăsa pradă fricii.

Melisa inspiră adânc, încercând să adune fragmentele propriei voințe. Tot ce se întâmplase ieri îi încărcase sufletul cu durere, dar prezența lui Will și cuvintele avocatului îi ofereau un fir de speranță.

– Vom reuși, șopti ea aproape pentru sine, dar și pentru el.

– Vom fi liberi… totul va fi bine.

Will zâmbi cu blândețe, chiar și după gratiile reci, și îi strânse din nou mâna, un gest de promisiune tăcută: că, indiferent de ce avea să vină, nu aveau să se piardă unul pe altul.