Masca Perfecțiunii-Capitolul 6

În drum spre casă, telefonul ei sună.

Numele amicei sale apăru pe ecran, iar un zâmbet larg îi lumină chipul obosit. Pentru prima dată în acea zi, nu era fiica unui imperiu, nu era moștenitoarea Morgenstern. Era doar Mel.

– Kara, răspunse ea cu entuziasm.

– Hei, Mel! se auzi vocea veselă în receptor.

-Te aștept la club. Sunt împreună cu Eleonor și Mara. Și… Mara se pare că are o veste importantă pe care dorește să o împărtășească cu noi. Te așteptăm aici, fată, spuse amica ei cu glas cald.

Zâmbetul Melisei se adânci.

– Ajung imediat, spuse ea și închise telefonul.

Ridică privirea spre șofer.

– La club, te rog.

Acesta aprobă tăcut din cap, iar mașina își schimbă direcția lin, alunecând prin orașul luminat de amurg.

Kara îi era cea mai bună prietenă încă din copilărie. Crescuseră aproape una de cealaltă, vacanțe comune, aniversări fastuoase, lecții de pian abandonate pe jumătate și promisiuni șoptite sub plapumă la petrecerile în pijamale.

Părinții lor făceau parte din același cerc select. Familii cunoscute, respectate, influente.

Doar că, spre deosebire de Melisa, Kara fusese mereu mai rebelă. Mai nonconformistă. Îndrăznea să poarte ce voia, să spună ce gândea, să râdă prea tare. Iar asta o făcea adesea pe Melisa să iasă din carapacea ei perfect construită.

Când ajunse la club, muzica vibra discret în pereți, iar aerul era încărcat de parfumuri scumpe și râsete ușor amețite.

Melisa păși înăuntru cu eleganța naturală pe care o purta fără efort. Rochia ei simplă, dar impecabil croită, îi contura silueta cu rafinament. Priviri se întoarseră spre ea, dar era obișnuită cu asta.

Merse direct spre masa celor trei.

Când o zăriră, toate se ridicară în picioare, iar momentul următor fu un șir de îmbrățișări, sărutări pe obraz și exclamații suprapuse.

– Mel!

– În sfârșit!

– Arăți incredibil!

– Mel, arăți superb, spuse Kara, analizând-o teatral din cap până-n picioare.

– Ai fost în vizită la tatăl tău? întrebă râzând.

Tonul era glumeț, dar Melisa simți acea ironie fină, aproape înțepătoare, ascunsă sub râs.

– Da, spuse ea simplu și se așeză pe scaun.

– Mă bucur să vă văd. În ultimul timp am fost extrem de ocupată cu examenele și familia.

– Nu-ți face griji, Meli, interveni Eleonor cu blândețe.

–Toate am fost ocupate. Dar ne prinde bine o ieșire ca pe vremuri.

Melisa zâmbi ușor. Ca pe vremuri… când nimeni nu vorbea despre alianțe, moșteniri și viitorul „sigur”.

Își așeză poșeta pe spătarul scaunului și privi spre Mara.

– Deci… care este vestea importantă?

Mara își mușcă buza de jos, un gest pe care îl făcea mereu când era emoționată. Apoi, fără un cuvânt, întinse mâna peste masă.

Lumina reflectoarelor se prinse imediat într-o strălucire rece.

Un inel imens.

Diamantul era imposibil de ignorat.

– M-am logodit, spuse ea râzând, iar ochii îi străluceau de bucurie pură.

Pentru o clipă, tăcerea pluti între ele, urmată imediat de exclamații.

– Nu pot să cred!

– Mara!

– Doamne, e superb!

Kara îi apucă mâna și o studia exagerat.

– Este gigantic! Adrian chiar a vrut să se asigure că nu mai ai scăpare.

Toate râseră.

Melisa privi inelul mai atent. Montură fină, piatră perfect tăiată, proporții calculate pentru a impresiona. Era frumos. Impresionant. Aproape simbolic.

– Felicitări, Mara, spuse ea cu sinceritate.

–Mă bucur pentru tine.

Și chiar se bucura.

Dar în același timp, ceva i se strânse în piept.

– A fost romantic? întrebă Eleonor.

– Exagerat de romantic, răspunse Mara visătoare.

–Cină pe terasa restaurantului din centru, doar noi doi. Lumânări, flori, un violonist… și apoi s-a ridicat și a îngenuncheat.

– Ai plâns, nu? o tachină Kara.

– Evident că am plâns! spuse Mara râzând.

Melisa își coborî privirea spre masă pentru o secundă.

Un genunchi pe asfaltul unei promisiuni.

Un inel.

Un viitor decis.

Gândul îi alunecă involuntar spre Noah.

Spre sugestia tatălui ei.

Spre cuvintele mamei.

„Veți fi cel mai invidiat cuplu.”

– Și când e nunta? întrebă Kara, nerăbdătoare.

– La vară, cel mai probabil. Familiile sunt încântate. Deja au început discuțiile.

Familiile.

Cuvântul rămase suspendat.

Melisa își ridică paharul și luă o înghițitură mică.

– Și tu, Meli? întrebă brusc Kara, sprijinindu-și bărbia în palmă.

– Tu când faci acest pas cu Noah Black? Am auzit că părinții voștri vor o ” alianță” între voi doi.

Întrebarea veni aparent lejer, dar toate trei își întoarseră privirile spre ea.

Melisa zâmbi controlat.

– Nimic special. Suntem doar amici.

– Serios? insistă Kara.

–Tatăl tău pare foarte interesat de „nimicul” ăsta.

– Kara… murmură Eleonor avertizator.

Dar Kara nu era genul care să se oprească.

– Ce? Doar spun. Toată lumea știe că ar fi combinația perfectă.

Perfectă.

Cuvântul acesta o urmărise toată ziua.

Melisa își trecu degetele peste marginea paharului.

– Nu tot ce e perfect pe hârtie e și perfect în realitate, spuse ea calm.

Pentru o clipă, nimeni nu mai glumi.

Mara își înclină capul.

– Îți place de el?

Întrebarea era simplă.

Atât de simplă încât devenea complicată.

Melisa inspiră adânc.

– Nu știu, răspunse sincer.

Și pentru prima dată în acea zi, vocea ei nu mai suna ca a unei moștenitoare sigure pe destinul ei.

Ci ca a unei fete care încă mai visa la ceva diferit.

La o alegere.

La iubire.

– Mel, dacă nu te simți atrasă de Noah, le poți spune părinților tăi, spuse Kara direct, sprijinindu-și coatele pe masă.

– Nu te pot mărita împotriva voinței tale.

Tonul ei era hotărât. Simplu. Fără nuanțe.

Melisa o privi câteva secunde în liniște. Apoi zâmbi.

Un zâmbet calm. Politicos. Aproape protector.

Își întoarse ușor privirea, ca și cum ar fi cântărit ceva ce nu putea fi spus cu voce tare.

– Mă bucur enorm pentru tine, Mara, începu ea, schimbând subtil direcția.

– Știu cât de mult îl iubești pe Adrian… și cât de mult te venerează el pe tine.

Mara roși ușor, iar zâmbetul îi deveni și mai luminos.

Melisa continuă, iar vocea ei căpătă o notă mai adâncă, mai sinceră.

– Mi-aș dori să ajung într-o zi să radiez de fericire cum o faci tu în acest moment.

Pentru o fracțiune de secundă, privirea ei deveni distantă.

Visătoare.

– Dar eu… întâi trebuie să îl cunosc mai bine pe Noah, spuse serioasă.

Apoi își întoarse ochii spre Kara.

– Iar tu, Kara… mereu ai fost nonconformistă, spre deosebire de mine, adăugă mai încet.

Era adevăr în cuvintele ei. Kara îndrăznea. Kara sfida. Kara trăia după propriile reguli.

Melisa… fusese crescută să fie echilibrul perfect între dorință și datorie.

– Mel, părinții tăi te adoră, replică Kara imediat.

–  Și dacă le-ai spune că nu vrei o relație cu Noah, sunt absolut sigură că nu te-ar forța.

Melisa își coborî privirea spre masă.

Își plimbă degetele peste șervețelul de pânză, netezindu-l mecanic.

– Nu e vorba de forțat, spuse ea liniștit.

Celelalte o priviră.

– E vorba de așteptări.

Cuvântul căzu greu.

Așteptările nu aveau nevoie de constrângeri. Nu ridicau vocea. Nu amenințau. Ele doar… existau.

Și te modelau încet.

– Tatăl meu nu mi-a impus nimic, continuă ea calm.

– Niciodată. Dar știu ce își dorește. Știu ce ar însemna pentru companie. Pentru familie.

– Și pentru tine? întrebă Mara blând.

Melisa ridică privirea.

Un zâmbet mic, enigmatic.

– Încă descopăr.

O tăcere scurtă se așternu între ele. Muzica din club se auzea mai clar acum, un ritm elegant, sofisticat, aproape hipnotic.

Kara își lăsă spatele pe spătar și oftă.

– Uneori am impresia că trăim într-un scenariu scris înainte să ne naștem.

Melisa zâmbi ușor.

– Unele dintre noi știu să improvizeze mai bine.

Privirile lor se întâlniră. Un pact tăcut. O diferență acceptată.

Eleonor, care până atunci le urmărise atent, bătu ușor din palme.

– Gata, fetelor… azi e zi de sărbătoare, spuse ea ferm, dar cu căldură.

–  Mara se mărită. Nu transformăm seara asta într-o dezbatere despre destine și presiuni familiale.

Toate râseră ușor, iar tensiunea se disipă ca o ceață subțire.

Chelnerul veni cu un platou de prosecco.

Kara ridică primul pahar.

– Pentru Mara și pentru iubire.

– Pentru iubire, repetară toate.

Melisa își ridică și ea paharul.

– Pentru iubire.

Lichidul rece îi atinse buzele, dar gustul rămase neutru.

În timp ce râdeau și planificau deja petrecerea burlăcițelor, Melisa își lăsă privirea să alunece prin club.

Cupluri. Râsete. Mâini care se atingeau natural. Priviri care se căutau.

Se întrebă dacă iubirea începe cu o scânteie…

Sau dacă uneori trebuie să o înveți.

Și undeva, foarte discret, gândul la Noah îi reveni.

Nu cu fluturi.

Nu cu foc.

Ci cu o întrebare.

Ar putea el deveni alegerea ei?

Sau va rămâne alegerea potrivită pentru toți ceilalți?