Mecanismul Iubirii – Capitolul 5

Mecanismul Iubirii – Capitolul 5

 

Este ceea ce este

~ Vee Vivis ~

 

– Uf, încet, mă doare.

Mă urmărise îndeaproape, încercând să-mi tragă mâna, dar m-am refuzat să-i dau drumul.

– Oh, doare! Crezi că doare? Când m-am întors în cameră nu erai acolo. Dacă n-aș fi fugit, s-ar fi întâmplat asta?

Am continuat să merg, trăgându-l după mine. Asta mă înfuriase atât de tare, încât am apăsat să deschid liftul înainte de a-l împinge înăuntru, apoi m-am întors să mă uit la fața lui furioasă.

 

– De ce trebuie să te deranjeze atât de mult? a întrebat el.

De ce mă deranjează? Te-am rugat să nu-i mai deranjezi.

M-am gândit, înainte de a mă întoarce să mă uit la el. S-a uitat la mine exact când ușile liftului s-au deschis, așa că l-am dus înapoi în cameră.

 

– Au! Ți-am spus că mă doare! a devenit frenetic pe măsură ce ne apropiam de cameră.

– Deschide! am spus cu voce joasă, încercând să nu par sau să nu arăt atât de intimidant.

De fapt, eram furios, îmi venea să-l fac bucăți chiar acolo, după ce văzusem că încă îmi deranja prietenii.

 

– Ce s-a întâmplat? De ce trebuie să deschid? Camera soției tale este acolo, a spus Mark, arătând spre camera alăturată pentru a mă concedia.

Ei bine, de fapt, ultimul pat în care dormisem fusese cel din camera lui, așa că…

 

– Ori mă lași să intru, ori vorbim aici, am spus după ce am respirat adânc.

– Nu avem ce vorbi!

 

– Deschide, l-am certat, determinându-l să se uite înapoi la mine cu o față nemulțumită, înainte de a se întoarce și de a deschide ușa pentru a ne lăsa să intrăm.

 

– De ce nu ai rămas în cameră? am întrebat după ce am intrat, iar el s-a oprit și s-a uitat fix la mine.

– De ce nu pot să merg nicăieri? De ce trebuie să-ți dau socoteală ție?

– Mark, încerc să am o conversație liniștită cu tine, am spus mergând spre canapea.

M-am uitat fix la fața lui și el părea să nu aibă nicio reacție, în schimb îmi venea să sar pe el și să îl strâng de gât.

 

Mai devreme mă trezisem la prânz, exact în momentul în care Ploy mă sunase să o iau. După ce am întâlnit-o, m-am dus să cumpăr orez și medicamente pentru acest copil. Dar când m-am întors în cameră, ușa era încuiată. Asta însemna că ieșise, dar unde? Oare starea lui nu mai era aceeași ca data trecută? Era adevărat că nu mai fusesem atât de dur aseară, dar nu ar fi trebuit să îl doară totuși puțin?

 

Încercasem să-l caut jos, dar după aceea nu știam ce să fac, așa că am decis să mă duc în sala de bar și el stătea acolo. Am crezut că se va opri și va renunța, așa că atunci când l-am văzut acolo, aproape că am explodat.

Eram atât de furios… dar și îngrijorat.

 

– Mark… l-am strigat din nou când tot nu a răspuns. S-a apropiat mai mult înainte de a vorbi.

– M-am dus să caut ceva de mâncare, a spus el, deși cu reticență.

 

Deci ai mâncat, nu? Camera de jos a devenit magazinul alimentar acum?

– Nu mă minți.

– M-ai certat deja de două ori azi.

– Păi, la ce te aștepți? Orezul tău e acum în camera lui Bar? am strigat imediat spre el.

M-am ridicat în picioare, uitându-mă fix la el, înainte de a-l apuca de braț și de a-l strânge.

 

– Ce-ți pasă ție unde mă duc să mănânc?

– Mark!

– Au! a strigat cu o voce răgușită în timp ce îl strângeam mai tare.

Nu înțelegeam de ce mă enervasem atât de tare că nu-l găsisem în cameră, doar că îl văzusem în cea a lui Bar, cel pe care îi plăcea chiar dacă spunea că nu se mai gândea la asta.

– Ți-am spus aseară să uiți.

– Dacă vrei să uit de noaptea trecută, atunci de ce te-ai întors să mă vezi?

– Ți-am spus să-l uiți pe Bar, nu ți-am spus niciodată să mă uiți pe mine! s-a uitat la mine imediat ce am terminat de vorbit.

– Mark, după seara asta trebuie să uiți de asta. Dacă te doare atât de tare, atunci uită, bine?

Asta am spus și ieri. La naiba! Ai auzit asta? Vorbea în somn când mi-a răspuns?

– L-ai uitat pe P’Bar? a întrebat el, cu ochii confuzi și îndurerați.

– Crezi că ți-am spus să mă uiți? am replicat eu.

– Ei bine, te-am auzit spunându-mi să uit.

– Dacă voiam să mă uiți, de ce ți-am cumpărat orez? De ce ți-am cumpărat medicamente? De ce îmi fac atâtea griji pentru tine în felul acesta? am spus, înainte de a scoate din buzunar punga mică în care se aflau antibioticul și analgezicul.

Mi-am slăbit cealaltă mână, dar nu i-am dat drumul complet.

 

S-a uitat fix la fața mea, dar când a încercat să mă privească în ochi nu a reușit. Nu știam de ce, dar când nu-l găsisem în cameră mă speriasem. Mă temusem că nu se simțea bine, că va face ceva rău. Din moment ce nu reușisem să-l găsesc cu adevărat, devenisem foarte îngrijorat, iar când îl găsisem în camera lui Bar devenisem foarte furios.

 

Îmi făceam griji pentru el, dar el nu părea să-și facă griji nici măcar pentru el însuși.

– Îngrijorat? mi-a repetat cuvintele, întorcându-și ochii să mă privească.

Una dintre sprâncene i s-a ridicat ca și cum nu ar fi vrut să creadă ceea ce spuneam.

 

– Hmm! i-am răspuns scurt înainte de a-mi lăsa brațul pe lângă el.

– Erai îngrijorat de ceea ce făceam?

– Mă cerți, mă insulți și mă obligi să te las să intri să vorbești.

– Ei bine…

– Dacă îți faci griji pentru mine, atunci de ce nu m-ai consolat? Puteai să mă consolezi din ziua în care ne-am întâlnit la club, nu te-ai purtat așa cu mine! mi-a strigat el cu fața roșie.

Am văzut lacrimi crescând în ochii lui, dar nu le-a lăsat să cadă.

– Eu… am întins mâna să îl țin de braț, dar el s-a îndepărtat.

– Să nu te mai întorci, a spus, întorcându-mi spatele.

– Nu vreau să te mai văd.

Mișcându-mă repede, l-am apucat și l-am îmbrățișat pe la spate înainte de a vorbi:

– Îmi pare rău.

Când i-am privit chipul şi ochii, nu am putut spune cuvintele pe care voiam să le spun încă de aseară. De îndată ce i-am văzut chipul, însă, scuzele mi s-au blocat în gât și de îndată ce i-am observat lacrimile de furie, m-am simțit vinovat.

– Mark, îmi pare rău.

Am repetat acest lucru când nu mi-a răspuns. Mă bucuram că nu opunea rezistență sau încerca să mă îndepărteze. Nu era beat și nu știam dacă forța ar fi funcționat ca în celelalte dăți.

– P’…

– Știu că am greșit. Să încerc să vorbesc despre asta e ca și cum aș căuta scuze, dar acum înțeleg, știu cât de mult te-am rănit, i-am vorbit încet spre spate.

Mâinile lui s-au strâns și m-am temut că mă va îndepărta. Abia în acel moment mi-am dat seama cât de rănit era și cât de rău ar fi fost dacă mi-ar fi interzis să mă întorc. Indiferent de faptul că era un băiat, mă duruse, și totuși îmi permisese să continui, să mă întorc acolo. Cât de mult trebuie să sufere o persoană?

– Ceea ce ți-am spus aseară a fost că vreau să-l uiți. Chiar dacă nu-l poți uita pe Bar, trebuie să uiți durerea și suferința și să încerci să-ți amintești sentimentele bune pe care le-ai avut pentru el. Nu continua să te rănești. Să bei ca aseară… Nu știu cât de greu este să uiți, pentru că eu nu am fost niciodată acolo, dar trebuie să încerci. Trebuie să încerci să nu te rănești ca înainte, am spus încet, gândindu-mă la trecut. La prima mea întâlnire cu el, la zâmbetul lui drăguţ, apoi la problema cu prietena mea, apoi la faptul că l-am văzut beat în club pentru că avea inima frântă, iar acum la povestea noastră despre care nici măcar nu știam.

 

– Dacă ai fi spus asta de la început, din ziua aceea la club… măcar o parte din acest discurs, nu ar fi mers așa, a spus el, ieșind din brațele mele.

– Îmi pare rău, eram supărat… cuvintele mele au dispărut pe gât văzându-i fața.

Am vrut să-i explic, dar adevărul era că nu exista o explicație bună. Mă gândeam doar la întreaga situație și știam că eu eram absolut cel care greșise.

 

– Las-o baltă! Voi renunța la Bar, dar nu pot să-l uit pentru că îl văd în fiecare zi! a spus uitându-se la picioarele sale.

– Bine… nu vreau să te mai rănești.

– Crezi că e atât de ușor? a întrebat, uitându-se la mine.

– Ți-am spus că nu știu, nu am mai încercat până acum.

– Atunci de ce îmi tot spui? a replicat el încet, chiar dacă îl puteam auzi.

– Ți-am spus să nu te referi la mine așa.

(T / N: *În propoziția anterioară Mark foloseste Goo în loc de Phi pentru a vorbi cu Vee, care este un mod nepoliticos în Thailandeză să se refere la cineva.)

 

– Ce s-a întâmplat cu tine?

– Ei bine, eu sunt mai mare decât tine, am răspuns repede.

Nu era vorba că mă credeam o persoană excepțională sau că nu puteam să ascult înjurături, pentru că și eu vorbeam așa, dar când eram tânăr, regulile erau stricte și nu voiam ca el să vorbească așa din greșeală cu alți bătrâni și să-i deranjeze. Întotdeauna mi se adresase în mod informal și nepoliticos, nu știam de ce mă deranja atât de mult.

– Arată respect și vei primi şi tu în schimb, a spus el înainte de a se duce să se așeze pe canapea.

A luat telecomanda, apoi s-a uitat din nou la mine ca și cum ar fi vrut să spună „poți pleca acum, nu mai e nimic de spus”. Stai așa, a uitat de problema inițială?

– Încă nu mi-ai răspuns de ce te-ai dus în camera lui Bar, îi spun stând lângă el.

– De ce nu pot să mă duc? Ce legătură are asta cu tine? De ce mă deranjezi? Soția ta e ocupată?

S-a întors să se uite la mine în timp ce mă întreba.

– Și cu cine vorbesc acum, dacă nu cu soția mea?

– Deci, dacă ne culcăm împreună o dată sau de două ori, înseamnă că sunt soția ta? Dacă e așa, atunci am deja o sută de soții, m-a ironizat el.

Nu era ciudat că vorbise cu multe persoane, arăta bine și putea fi fermecător, dar 100 de soții? Nu era prea mult!

 – Nu mai crea probleme și răspunde sincer, mi-am rearanjat emoțiile și am întrebat din nou.

– Ți-am spus că vreau să-mi cer scuze.

A spus încet înainte de a se întoarce la televizor.

– Și… cum te simți?

Asta era ceea ce voiam să știu cu adevărat.

– Ei bine, nu a fost așa de rău. Kan pare să-l iubească P’Bar.

– Da, de șase ani.

– Da, știu.

A spus înainte de a-și întoarce fața. Dacă ar fi fost o femeie, mi-ar fi luat ani de zile să mă împac cu el, dar m-am gândit că s-ar fi supărat dacă aș fi încercat din nou.

– Bine, ți-ai cerut scuze, așa că poți începe din nou mai târziu. Fii un frate bun.

– Ușor de spus, a răspuns el.

– Bine, atunci nu mai vorbesc, i-am răspuns, dar el părea să mă ignore, continuând să se uite la un documentar despre maimuțe.

– Trebuie să iei acest medicament, am spus înainte de a pune punga pe masă.

– Sunt un adult, pot să am grijă de mine.

S-a uitat la geanta lui, înainte de a se întoarce la televizor.

– N-am spus niciodată că voi avea grijă de tine, i-am răspuns și m-am ridicat în picioare.

– Plec acum.

– Păi… a mormăit el și apoi a continuat.

– Vee.

– Ce e?

M-am uitat spre el când m-a strigat, am tăcut o vreme, apoi a vorbit încet.

– Mulțumesc.

– Pentru ce?

– Păi… ăăă…

Am zâmbit pe furiș, apoi m-am apropiat și l-am găsit încruntat pe canapea.

– Îmi pare rău, am spus, punându-i o mână pe cap.

– Trebuie să continui să lupți Mark! am zâmbit spre el.

– Ah… Păi…

– Plec acum.

– Bine.

*Sărut 

– Ah… la naiba P’, de ce m-ai sărutat?

– Am făcut mult mai mult decât să ne sărutăm, așa că de ce te plângi? i-am răspuns zâmbind.

M-am întors și m-am îndreptat spre ușă, apoi m-am uitat înapoi și, înainte de a mai spune ceva, am ieșit repede din cameră.

Am închis ușa și am rămas zâmbind în fața camerei. Nu știam dacă mai gemea, pentru că nu auzeam nimic venind dinăuntru. Nu știam sigur ce se întâmplase cu o clipă în urmă și nici de ce îi sărutasem fruntea. Când se uitase la mine, obrajii îi erau puțin mai roșii, mă simțisem ciudat în interior și nu m-am putut abține să nu mă aplec și să-l sărut.

Am intrat în camera lui Ploy și am căutat-o pe micuța persoană pe care o luasem mai devreme. Probabil că gătea sau se odihnea. Aseară îmi spusese că își petrecuse noaptea la o prietenă pentru că băuse, dar nu prea mult. Îmi spusese că îi fusese dor de mine și știam că va avea grijă de ea pentru că știa că îmi pasă. Nu ca altcineva pentru care eram nebun de îngrijorare.

Ei bine, poate că nu eram atât de îngrijorat, dar uneori mă gândeam la el.

– Unde s-a dus?

M-am uitat în jur după Ploy, atât în cameră, cât și în baie, dar nu am găsit-o. De ce nu este aici? Mi-am scos telefonul și am încercat să o sun, dar nu a răspuns.

– Vee.

Zgomotul puternic din fața ușii mă face să mă uit înapoi. Ploy zâmbea de acolo, înainte de a se îndrepta spre mine.

– Unde ai fost? am întrebat.

– Să-mi văd prietenii.

– Nu erai cu prietenii aseară?

Am ridicat din sprâncene, întrebând tare, dar ea a zâmbit drăguţ.

– Nu am un singur grup de prieteni. M-am dus să-i văd pe cei mai tineri, apoi m-am întâlnit cu niște prieteni vechi și ne-am oprit să vorbim.

Ploy s-a apropiat și m-a apucat de braț.

– Nu te supăra, îmi pare rău că nu ți-am spus.

– Știi că nu mă supăr când mă implori așa, nu? i-am spus.

– Ești supărat?

– Cum aș putea să fiu supărat pe tine? i-am răspuns, punându-mi mâna în părul ei moale.

– Atât de drăguț! a spus, ciupindu-mi obrazul.

– Să mergem să mâncăm orez aici jos, mi-e foame.

– Bine, bine, să mergem.

Ne-am întors la parter, deși fusesem acolo cu o oră în urmă. De data aceea, însă, sentimentul era altul, de data aceea mersesem cu Ploy care vorbea fără oprire. Vocea drăguţă a lui Ploy era mult mai plăcută decât vocea răgușită a celuilalt. Mâna moale care mă ținea pe mine era mult mai moale decât a altcuiva. Ochii ei strălucitori și zâmbetul mare erau mult mai atrăgători decât ai celeilalte persoane.

Uf, de ce lipsește altcineva când eu sunt cu Ploy?

– Ce să mâncăm? a întrebat Ploy după ce ne-am așezat în restaurant.

M-am uitat la meniu, înainte de a mă opri la un fel de mâncare de pe listă.

– Supă de tofu.

– Ce?! Vrei să mănânci supă? a întrebat Ploy surprinsă.

– Ăăă… nu, citeam cu voce tare. Voi lua Tom Yum. Dar tu?

– Vreau orez prăjit, dar și niște supă dulce-acrișoară, a vorbit în timp ce îmi zâmbea.

– Poți mânca mai mult decât supă dulce-acrișoară, i-am răspuns.

– Ești nebun? Ce vrei să spui?

– M-am referit doar la carnea din Tom Yum. La ce te-ai gândit? am continuat să o tachinez pe delicata persoană care se înroșise.

– Nu știu. Hei, Vee, e juniorul tău.

Nici nu a terminat de vorbit că m-am întors să văd în spatele meu. L-am privit pe băiatul înalt care mergea cu doi prieteni, uitându-se ciudat la Ploy și la mine. Nici nu voiam să mă gândesc la semnificația din spatele privirii lui, fiind cu Ploy și văzându-l deja mă determina să mă simt de parcă aș fi murit.

– Bună!

În loc să continue să meargă, s-a oprit și l-a salutat. Cei doi prieteni ai săi erau confuzi, dar au ridicat totuși mâinile în semn de respect.

– Bună, ai venit și tu să mănânci? Aveți deja o masă? Sunt mulți oameni! a salutat Ploy în timp ce se uita în jur.

– Nu avem încă una.

Un prieten al lui Mark, pe care nu-l cunoșteam, a răspuns.

– Vino și stai cu noi. Deci ești juniorul lui Vee, da? a spus Ploy, înainte de a aluneca pe bancă pentru a face loc.

– Sunt doar trei locuri, iar noi suntem patru, am fi înghesuiți.

Mark a răspuns în zadar.

– Dar Mark, mi-e așa de foame. Dacă nu mă așez acum să mănânc, voi muri cu siguranță.

Unul dintre prietenii săi a răspuns.

– James, tu poți să stai lângă frumoasa P’, iar eu voi sta lângă tine, putem împărți locul, a spus băiatul mai scund.

S-au înghesuit unul lângă altul, dar s-au asigurat că lasă totuși o distanță suficientă față de Ploy.

– E în regulă dacă ne strecurăm aici? a întrebat-o James.

– Sigur, să mănânci cu mulți oameni este distractiv. În mod normal, dacă suntem doar eu și Vee, nu este atât de distractiv! a spus Ploy în timp ce se deplasa mai departe pentru a-i face loc lui James.

– Oh, dacă să mănânci singură cu mine nu e amuzant, atunci poți să mănânci cu altcineva, i-am răspuns lui Ploy prefăcându-mă că sunt rănit.

– Înțelegi ce vreau să spun? E ca un copil! a glumit ea.

– E drăguț, nu credeam că studenții de la inginerie sunt atât de jucăuși cu o fată, ca Mark… Oh… vrei să continui să stai acolo?

Micuțul nu a terminat de vorbit, pentru că s-a oprit să-l interogheze pe prietenul său care încă stătea în picioare la capătul mesei. Toată lumea îl privea, dar el continua să se uite fix fără să vorbească.

– Poate ar trebui să stai lângă P’Vee, iar eu voi sta cu prietenii mei.

A răspuns în cele din urmă, referindu-se la Ploy.

– De ce să schimbăm locurile și să complicăm lucrurile? Este atât de dificil să stai jos? l-am întrebat.

O să mori dacă stai lângă mine? Care este problema? Ce vrei să fac? Tocmai a mâncat, așa că de ce s-a întors din nou?

– Stai jos Mark, mâncarea e aici și mie mi-e prea lene să mă mișc, a spus Ploy, zâmbindu-i lui Mark.

Acesta nu a răspuns, înainte de a se îndrepta spre un scaun și de a se așeza lângă mine.

Atmosfera părea bună, dar nu m-am simțit în largul meu. Persoana de lângă mine era tăcută și nu spunea nimic. Când Ploy îi punea întrebări directe, nu răspundea decât cu câteva cuvinte. Prietenii lui continuau să bârfească și nu păreau să observe nicio problemă. Ploy chiar se bucura să stea de vorbă cu ei. Pe cel mic îl chema Wind, iar pe celălalt James, toți veneau din aceeași provincie din Bangkok și se cunoșteau de mult timp.

Mark fusese suficient de inteligent pentru a intra la inginerie, dar prietenii lui nu obținuseră note suficient de mari, așa că studiau la alte facultăți. Mark venise aici pentru că nu mai voia să stea acasă, iar prietenii săi îl urmaseră. Au continuat să vorbească, iar eu am stat și am ascultat. James vorbea intercalat cu Ploy care îi povestea despre istoria sa la universitate și alte bârfe pe care cei doi prieteni le auziseră la facultate. Eu nici nu mai ascultam, pentru că singura poveste care mă interesa era cea care stătea lângă mine.

– Oh! Vee aproape că a comandat acest fel de mâncare! a spus Ploy când comanda lui Mark a fost pusă în fața lui.

– Da.  

Nu a mai spus nimic în timp ce își punea o lingură plină de supă în gură.

– Este delicioasă Mark? a întrebat Ploy, iar el a ridicat privirea și a dat din cap.

– Ce?! E doar supă, i-am spus eu.

– Ei bine, mai devreme ai spus-o cu voce tare ca pe un ordin. Îl priveai pe Mark cum mânca, așa că m-am gândit că poate vrei și tu supă! a explicat Ploy uitându-se la Mark care nu a spus nimic, doar s-a uitat la mine înainte de a se întoarce la mâncarea lui.

Chiar mă uitam la el cum mănâncă?

– Nu vreau să o mănânc Ploy, doar mă uitam, i-am răspuns eu.

Am simțit că persoana de lângă mine ezită și când m-am uitat la el am observat că se uita în continuare la mine, cu lingura în castron.

Râsetele au devenit puțin mai puternice decât înainte și m-am întors repede la mâncarea mea. Ploy și ceilalți doi probabil că nu au observat disconfortul dintre noi. Masa a fost un moment minunat pentru trei persoane, dar nu și pentru noi doi. Nici măcar nu eram sigur de ceea ce gândea sau simțea el, darămite de ceea ce simțeam eu. Ceea ce știam era că nu ar fi trebuit să mă simt așa, nu voiam să cred că avea o influență asupra mea, dar nu mă puteam abține să nu o simt.

Doar de data asta, aș fi lăsat acele gânduri nebunești să continue.

 

 

Loading

Care este reacția ta?
+1
9
+1
2
+1
1
+1
8
+1
0
+1
0
+1
0

1 Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *