MINCINOSUL-Capitolul 33-

Se lasă o liniște de moarte. Nimeni nu deschide gura. Medicul, simțind atmosfera suspectă, își ia rămas-bun evaziv și părăsește salonul.

Chiar și acum încă nu pot accepta realitatea. Ciudată este reacția lui Keith.

De ce mă privești așa? De ce ești atât de palid, de parcă ai fi șocat? Nu-mi spune că ți-ai dat seama.

— …Serios?

Keith deschide în sfârșit gura după mult timp. În mod straniu, vocea îi tremură ușor.

Înghit în sec. Nu am nimic de spus. Ce aș putea spune? Nici măcar nu-mi pasă în momentul ăsta.

Sarcină? Când?
Îmi fulgeră prin minte. Ziua în care am gravat marca. Ziua în care din memoria lui Keith a dispărut un fragment. Atunci ejaculase în mine iar și iar, iar penisul lui îmi sfâșiase interiorul atât de tare încât nici măcar nu puteam sta în picioare a doua zi.

Ah… un zâmbet amar îmi scapă pe buze. Sunt năucit. Cum a putut să se întâmple asta? Când credeam că Keith nu mă mai poate răni și mai mult.

Doar îl privesc. Fața lui palidă nu mai are niciun strop de culoare.

— …Spune-mi, ești sigur?

Vocea lui Keith îmi ajunge brusc la urechi. Încă îl privesc. Nu mai era pic de sânge în fața lui lividă.

— Chiar… ești însărcinat?

Nu pot răspunde. Tocmai am aflat și eu. Sunt foarte confuz și speriat.

Ce naiba se întâmplă?

Keith, care nu face decât să mă privească, întreabă:

— …Al cui este copilul?

Se pare că a luat tăcerea mea drept un „da”. Keith mă fixează cu fața încremenită.

Ce-l face să pună o astfel de întrebare? Poate că nu există niciun motiv. Nu știu. Nu vreau să mă gândesc la nimic.

— Mă întrebi pentru că crezi că e copilul tău?

Întrebarea mea nervoasă îl oprește. Râd isteric.

— Nu-ți face griji, nu se va întâmpla așa ceva. E imposibil să ai copilul unui Alpha dominant fără ca el să știe, nu-i așa? Sau poate nu te-ai putut controla când dormeai cu mine? Nu credeam că ești atât de obsedat de mine.

Era adevărat. Keith pare complet luat prin surprindere. Fusese doar ziua în care își pierduse memoria. Copilul acesta nu poate fi al lui decât dacă își amintește acea zi. Iar dacă și-ar aminti, ar ști că eu sunt cel care i-a lăsat marca. Keith nu și-ar imagina niciodată asta.

Respiră scurt și își dă părul pe spate, deși nici măcar nu-i căzuse pe față. Keith începe brusc să se plimbe prin salonul de spital. E ușor de văzut că o mulțime de gânduri îi inundă mintea.

E ciudat. Nici măcar nu pot ghici la ce se gândește.

Deodată se oprește și mă privește. Tot cu fața palidă întreabă:

— Te-ai culcat cu alt bărbat?

Keith își neagă imediat propriile cuvinte.

— Nu… nu ai cum să te fi culcat cu altul în timp ce dormeai cu mine. E absurd.

— De ce?

— Ești diferit de mine, nu? Tu ai spus asta.

Desigur că nu am spus. Dar după ce m-a insultat în toate felurile, acum îi întorc propriile cuvinte.

— Cine spunea că sunt „o pisică în călduri”?

Keith nu poate răspunde imediat criticii mele reci. Încearcă cumva să nege.

Doamne… pot vedea atât de clar ce gândește omul ăsta. Aproape că o ia razna. Sunt uluit.

De câte ori își ridică mâna, dă din cap și își trece degetele prin păr? În cele din urmă, întreabă disperat:

— Nu cred că ai spus-o în serios. Ai fost violat, nu-i așa? Cine este el? Cine ți-a făcut asta?

Se pare că speră să confirm.

Dacă ar fi adevărat, l-ar prinde și l-ar ucide.

Izbucnesc în râs.

— Nu. Am făcut-o pentru că am vrut.

Fața lui Keith se albește. Mă privește pierdut. Deodată îmi vine să râd în hohote.

— …Cu cine? întreabă Keith printre dinți.
— Cine s-a culcat cu tine? Nici măcar nu știi al cui este copilul?

Răspund imediat sarcasmului lui.

— Oh, sunt sigur că nu e copilul tău.

Fața lui Keith se deformează. Nici nu credeam că expresia unui om poate arăta așa.

Deodată mă apucă de braț. Degetele mi se înfig în carne și fără să vreau mă strâmb de durere, dar el strânge și mai tare, fără să-mi dea drumul.

— Dacă ești însărcinat, atunci e sigur că e copilul meu.

Vocea îi tremură.
— Doar eu am ejaculat în tine. Cum ai putea fi însărcinat cu copilul altcuiva? strigă Keith.

Pentru prima dată simt o plăcere crudă.

— De unde ești atât de sigur că ai fost singurul care a ejaculat în mine?

Fața lui Keith se înțepenește instantaneu. Brațul îmi amorțește, dar chiar și asta mi se pare dulce.

Keith deschide gura.

— Ai spus că mă placi.

Doamne, ce comedie! Despre ce vorbești acum, după ce mi-ai călcat în picioare mărturisirea de parcă n-ar fi însemnat nimic? Tu ai fost cel care a râs de iubirea mea și a zdrobit-o fără milă.

Scuip cu răceală:

— Și ce dacă? Credeam că doar domnul Miller are astfel de iluzii.

Când îi întorc cuvintele pe care mi le spusese, Keith nu mai poate spune nimic.
Doar mă privește ca și cum ar fi în stare de șoc. Pentru prima dată înțeleg că răzbunarea poate fi atât de dulce. Dumnezeule, ce tocmai s-a întâmplat? Mă surprinde propria mea bucurie, de câteva ori mai intensă decât atunci când i-am lăsat marca.

Există pe lume ceva care să mă satisfacă mai mult decât expresia acestui bărbat, care pare cuprins de panică?

Acum Keith știe că nu voi fi niciodată al lui. Da… și, pe deasupra, acest om nu-și va vedea niciodată propriul copil. Nu voi naște acest copil! Și voi fugi. Atunci nu va afla niciodată că eu sunt Omega care i-a lăsat marca.

Îl voi condamna pe acest om la o viață de singurătate.
Dar, în schimb și viața mea va fi la fel de singuratică. Nu voi putea aparține nimănui… în afară de el.

Un dulce venin.

Simțeam că vreau să plâng și să râd în același timp. Gândurile mi se învălmășeau în cap.

Viața mea s-a terminat.
Îmbrățișând viața acestui om, mă arunc singur de pe o stâncă. Iar cel mai jalnic lucru este că tot eu sunt cel care încă simte durere din cauza asta.

Deodată mintea mi se întunecă.

Dar ce a fost asta? De fapt, aș face orice dacă asta l-ar putea chinui pe acest om. Dacă ar trebui să mor doar ca el să sufere, aș face-o fără să ezit.

Partea tristă este că, chiar dacă aș sacrifica singurul lucru pe care îl am, pentru el nu ar însemna nimic.

Știu asta.

Acest bărbat tocmai s-a prăbușit, realizând că altcineva i-a luat jucăria pe care o pierduse. Partenerul lui sexual preferat.

Și cel mai jalnic lucru este că, în ciuda tuturor, inima mea încă doare.

Clipesc de câteva ori, pentru că vederea mi se încețoșează, dar nu reușesc să disting nimic. Conștiința mi se îndepărtează încet.

— Yeonwoo?

Îl aud pe Keith strigându-mă.

✤✤✤✤✤✤

— …?

Când deschid ochii, primul gând care îmi vine este că ceva e ciudat. Acesta nu este apartamentul meu. Totuși, nu este prima dată când vin aici.

Decorul camerei s-a schimbat puțin, dar sigur m-a adus aici.

Încerc să mă ridic repede, însă amețeala mă trântește înapoi pe pat. Pe lângă amețeală, mă doare și capul. Respir câteva clipe, de data aceasta mai încet. Parcă e puțin mai bine.

Am luat medicamentul?

Încerc să adulmec aerul, să verific. Există un miros slab. Inima începe să-mi bată mai repede. Sunt sigur că era pe aici. Dacă au curățat camera după ce am plecat, probabil că nu mai este.

Mă forțez să mă ridic și merg spre baie. Un oftat de ușurare îmi scapă imediat ce deschid dulăpiorul.

Acolo este.

Printre medicamentele de urgență, aranjate cu grijă, se află și inhibitorul.

Ridic flaconul și verific pastilele. Ca de obicei, iau una și o duc la gură.

Oare e bine?

Pentru o clipă ezit.

Îmi amintesc brusc durerea de stomac pe care am avut-o. Au existat și efecte secundare din cauza supradozei. Pentru un copil nu ar fi deloc bine. Ar putea provoca infertilitate.

Mintea mea devine un haos.

Nu există posibilitatea ca medicul să fi greșit diagnosticul?

Când mă gândesc frenetic la asta, iau repede o decizie. Trebuie să merg la un alt spital și să verific.

Doctorul ar fi putut trage o concluzie greșită, pentru că nu știe că am luat prea mulți inhibitori.

Dar dacă chiar sunt însărcinat…

Un fior rece îmi străbate corpul.

Nu pot avea acest copil.

Ajung la această concluzie cu o răceală absolută.

Nu am încredere că pot crește un copil singur și nici nu sunt pregătit pentru asta. În plus, copilul ar putea crește și ar vrea să-și găsească celălalt părinte.

Doar gândul că eu nu aș fi suficient…

Hotărăsc.

Înghit medicamentul.

Nu pot fi însărcinat. Și chiar dacă sunt… nu voi naște. Niciodată.

✤✤✤✤✤✤

Mă întorc în pat. Inspir adânc, iar atunci aud o bătaie în ușă.

Un moment mai târziu apare Charles, exact cum mă așteptam.

— Te-ai trezit? Cum te simți?

— Mult mai bine, mulțumesc. Apropo… ce face domnul Pittman? întreb cu prudență.

Charles răspunde, ca de obicei, fără nicio expresie.

— A plecat cu treburi de serviciu. Se va întoarce înainte de cină.

După o scurtă pauză, continuă:

— Dar mă bucur că ți-ai revenit. Venea des să vadă cum te simți.

— Mulțumesc că v-ați îngrijorat.

— Nu, Charles îmi întrerupe mulțumirea formală.

— Nu eu eram îngrijorat. Domnul Pittman era.

Fără să vreau, încrunt sprâncenele.

Omul acela… îngrijorat pentru mine?

De ce?

În primul rând, este ciudat că m-a adus aici. Ar fi putut pur și simplu să-l întrebe pe doctorul meu.

— Atunci mă voi întoarce acasă. Mulțumesc că ați avut grijă de mine…

Charles clatină ferm din cap.

— Așteaptă până se întoarce domnul Pittman.

— De ce?

Aproape că spun:

„Acum se pare că mă crește ca pe un câine.”
Dar îmi mușc limba și înghit cuvintele.

— Nu arătai bine și starea ta era proastă, așa că odihnește-te aici mai întâi. E mai bine decât să stai singur acasă, spune Charles pe un ton de avertisment, lăsând să se vadă clar că nu-i place ideea.

— Nu ai fost conștient timp de două zile. Dacă mai dura doar o zi, te-am fi dus din nou la spital.

Clipesc surprins.

Charles dă din cap serios.

— Da. Două zile.

— Dar compania…

Charles răspunde imediat:

— Ai stat în pat tot weekendul, iar astăzi este zi liberă.

Răsuflu ușurat.

Ar fi fost jenant să mă întâlnesc din nou cu personalul din biroul secretariatului după încă o absență.

— Uff… scap un oftat mic de ușurare.

Curând încep să mă gândesc. Nu pot spune că vorbele lui sunt greșite. Într-adevăr, mă simt mai liniștit aici. Sunt multe lucruri la îndemână.

Totuși, este enervant să aștept liniștit, după bunul plac al lui Keith.

Încerc însă să privesc situația cât mai rațional. Până la urmă, nu e chiar atât de rău.

În afară de acel singur lucru care mă face să mă simt incomod… nu există alte probleme.

Mai bine ascult ce are de spus când va veni.

Sunt obligat să rămân în pat și chiar mi se interzice să ies din cameră.

Nu este asta, practic, o închisoare?

După ce termin masa simplă pregătită de Charles, gândul îmi trece prin minte. Apoi beau ceaiul, termin de mâncat și adorm din nou.

✤✤✤✤✤✤

— …Woo, Yeonwoo.

Deschid ochii, încă tremurând ușor. Charles mă privește.

Clipesc nedumerit și deschid gura.

— Este ora cinei. Ar fi bine să mănânci ceva, apoi te poți întoarce la somn.

— Uh…

Încă îl privesc somnoros.

Nu știu cât timp a trecut de când am adormit, dar a trecut multă vreme de când am avut o masă adevărată, chiar dacă porția a fost mică. Nu am vomitat și, după aceea, am dormit bine.

E plăcut să ai pe cineva care te așteaptă, mă gândesc vag.

Atunci Charles mă aduce din nou cu picioarele pe pământ.

— Domnul Pittman va ajunge acasă în curând. A cerut să luați cina împreună.

Deschid larg ochii. În timp ce îl privesc încă uimit, Charles adaugă:

— Există ceva anume ce ai vrea să mănânci?

— Nu. răspund cât de rece pot, încercând să nu las emoțiile să se strecoare în voce.
— Orice este în regulă.

— Îi voi spune bucătarului să pregătească ceva ușor de digerat.

Charles încuviințează scurt, apoi se întoarce și iese din cameră.

Mă ridic încet.

Când va veni Keith, îl voi întreba de ce mă ține aici. Dar înainte de asta vreau să-mi aranjez puțin înfățișarea. Nu vreau să-l înfrunt arătând jalnic.

✤✤✤✤✤✤

Încerc să pun ordine în gânduri până când va veni Keith.

În primul rând, trebuie să merg la spital și să verific diagnosticul. Apoi trebuie să anunț că îmi dau demisia. În ultima vreme chiar nu m-am simțit bine, iar absențele mele bruște creează probleme echipei.

Nu sunt în stare să lucrez.

Keith nu ar avea niciun motiv să refuze, cunoaște situația.

Oricât aș analiza lucrurile, există o singură concluzie.

În plus, Emma este deja instruită și poate să-mi ia locul fără probleme. Da… prefer să privesc asta ca pe o oportunitate. O oportunitate pe care o așteptam de mult timp, pentru că mă tot gândeam când să demisionez și să plec.

Dacă vreau să-mi prelungesc viza, trebuie să găsesc o altă companie. Așadar trebuie să-mi găsesc cât mai repede un loc de muncă și, în liniște, să-mi caut un loc potrivit unde să mă stabilesc.

Astfel, pe lângă problema vizei și situația financiară urgentă se va rezolva într-o oarecare măsură.

Viața va fi mult mai grea decât cea pe care am dus-o până acum. Dar, pentru moment, aceasta este cea mai bună opțiune.

După ce iau decizia, primul lucru pe care îl fac este să scot imediat telefonul.

Trebuie să caut noi locuri de muncă și să pregătesc documentele. De asemenea, trebuie să eliberez apartamentul în care locuiesc. Trebuie să-l prezint pe succesorul meu.

Iar ca succesor, desigur, mă gândesc la Emma. Este obișnuită cu munca, așa că într-o lună se va descurca, nu?

Fără să-mi dau seama, îmi duc mâna la abdomen. Încă nu simt nimic.

Trebuie să fie o greșeală de diagnostic, îmi spun cu răceală.

Și totuși… doar gândul la asta mă neliniștește.

Dacă este adevărat?

Nu pot suporta tensiunea și încep să-mi rod unghiile. Simt cum stomacul îmi arde.

Trebuie să merg la spital și să verific dacă diagnosticul este corect.

Tocmai reușesc să-i trimit un mesaj Emmei când aud bătaia în ușă.

— Ești pregătit pentru cină? Coboară.

Mă ridic încet, ca să evit amețeala. Îmi strâng buzele.

✤✤✤✤✤✤

De obicei folosesc scările, dar astăzi cobor cu liftul. Desigur, Charles a fost primul care mi-a recomandat asta.

Oricum, m-au adus aici fără voia mea, așa că decid să-mi pun propriul confort pe primul loc.

În plus, Keith nici măcar nu ar clipi indiferent ce aș face.

Sala de mese în care coboram în fiecare dimineață nu este diferită de ultima dată când am văzut-o. Un candelabru elegant atârnă de tavan și răspândește o lumină strălucitoare, iar pe masă se află un buchet de flori proaspete.

Keith, care era deja așezat, se ridică încet când mă vede.

O asemenea reacție îmi este complet nouă.

Mă opresc instinctiv, surprins.

Keith se ridică și vorbește când mă vede clipind nedumerit.

— Ce faci acolo? Vino și ia loc.

Vocea lui calmă mă readuce la realitate.

Keith mă privește cu o expresie impasibilă. Din nou, nu pot înțelege ce gândește. În spital, mintea lui părea atât de transparentă… poate a fost doar o iluzie.

Dintr-odată îmi pierd încrederea.

Merg în tăcere spre locul meu. Este același loc unde mâncam înainte să plec din această vilă.

Charles, care stă deoparte, vine în liniște și îmi trage scaunul. După ce toarnă apă în pahare, se retrage.

În cele din urmă, rămânem doar eu și Keith.

Am multe lucruri de spus, dar nu știu de unde să încep.

Aerul apăsător pare să mă strivească.

Keith deschide primul discuția.

— Cum te simți?

Răspund stângaci la întrebarea lui calmă.

— …Mi-am revenit destul de mult. Mulțumesc.

La naiba, de ce am spus „mulțumesc”? Am fost ținut practic prizonier aici! Engleza care îmi iese din gură e blestemată.

Keith însă continuă fără să-mi dea timp să adaug ceva.

— Steward spune că feromonii Alpha dominanți, chiar și atunci când sunt marcați, pot afecta alți Omega… dar într-un mod negativ.

Abia atunci înțeleg natura acelei atmosfere ciudate.

În mod surprinzător, Keith își suprimă mirosul de feromoni.

Datorită acestui lucru îmi este mult mai ușor să respir.

Atunci… chiar dacă eu nu aș fi Omega-ul lui, tot ar trebui să fie în regulă. Așa că de ce îi suprimă? De ce s-a dus să-l consulte pe Steward?

Am o mulțime de întrebări, dar o pun mai întâi pe cea care mă intrigă cel mai mult.

— …În ce fel negativ?

Keith mă privește.

— Înseamnă că nu este bine pentru sănătatea ta… mai ales dacă ești însărcinat.

Nu spun nimic, pentru că nu-mi vine nimic în minte.

El interpretează greșit tăcerea mea și continuă:

— Îți voi spune exact ce mi-a explicat Steward. Un leu va ucide puii altui leu, pentru ca leoaica să poată avea propriii lui pui.

— Atunci… deschid încet gura.
— …vrei să spui că ți-ai suprimat feromonii pentru că aș putea pierde sarcina? Chiar dacă nu este copilul tău?

— Este mult mai puțin probabil să se întâmple, deoarece ești marcat, dar este mai bine să fim precauți.

Nu mai am nimic de spus.

Stau liniștit și clipesc.

Keith bate ușor cu degetele lungi în masă. Simt că lipsește ceva. Îmi dau seama.

Nu are țigara între degete.

Deodată Keith vorbește din nou.

— Am auzit că ai un împrumut. Cât este?

Ridic privirea spre el, surprins de schimbarea bruscă a subiectului.

Keith mă privește fără expresie.

Încă nu înțeleg ce se întâmplă.

Încerc totuși să pătrund dincolo de masca lui și spun:

— Despre ce vorbești deodată? Ce legătură are asta cu dumneavoastră, domnule Pittman?

Abia atunci îmi amintesc ce voiam să spun de fapt.

Trebuie să-i spun că îmi dau demisia.

Dar în momentul în care deschid gura, Keith mă întrerupe brusc.

— Îl voi plăti eu.

Deschid larg ochii.

Ce înseamnă asta, dintr-odată?

Surpriza mă face să clipesc uluit. În liniștea apăsătoare din încăpere se aude în continuare sunetul ritmic al degetelor lui lovind masa.

Tac, tac, tac.

Keith își deschide gura.

Și spune ceva care mă lasă complet fără cuvinte.

— În schimb… căsătorește-te cu mine.