Numele lui e Anwar-Capitolul 1

Casa nr. 215

POV Blue

Părăsisem Thailanda fără să spun nimănui, cu excepția prietenilor apropiați. Nici măcar P’Phim nu știa.

Imediat după ce terminasem examenul final al celui de-al doilea semestru, mă urcasem într-un avion spre New York. Dormisem pe durata celor câteva ore de zbor, apoi mă mișcasem cât îmi permisese creierul meu epuizat.

Înainte să-mi dau seama, clădirea, aceeași cu cea de pe site, era chiar în fața mea. Am coborât din taxi și m-am uitat la clădirea cu trei etaje, de un alb crem pal. Am fost surprins; arăta mult mai bine decât în poză.  Poza de pe site părea făcută în grabă, iar informațiile completate în viteză, dar în realitate era mult mai frumoasă.

– Bună, mamă, am ajuns la cazare, dar încă nu am intrat, mama sunase la momentul potrivit.

M-am mutat pe o alee și am lăsat bagajele pe jos. Mama îmi ură noroc și îmi spuse să sper că voi avea colegi de apartament drăguți.  Camera mea era comună, dar aveam dormitor și baie proprii. Am mai vorbit cu mama câteva minute, am șters repede lacrimile care îmi umpleau ochii, emoționat de urările ei și de vocea ei caldă, dar și de faptul că eram singur într-un loc străin.

– Nu-ți face griji, Blue. Copilul meu este puternic.

Un zgomot ascuțit se auzi din spate, înainte ca ea să închidă telefonul. Când m-am întors, am văzut un bărbat înalt și slab care se îndrepta spre mine pe un skateboard. Expresia lui somnoroasă se schimbă ușor când ochii lui îi întâlniră ai mei.

Îi blocam drumul…?

Realizând asta, m-am dat la o parte, dar el se opri. Puse un picior pe skateboard, făcându-l să sară, apoi îl prinse în brațe. Ochii lui căprui mă priviră înainte de a se îndrepta spre bagajele mele.

– Bună, tu ești cel care stă aici patru luni, nu? mă întrebă repede în engleză.

Din fericire, vocabularul nu era dificil, iar accentul nu era atât de strident ca în timpul călătoriei mele în Anglia.

– Da, bună, am răspuns repede, băgându-mi telefonul înapoi în buzunar.

– Super, eu sunt Jasper.

I-am întins mâna pentru a i-o strânge, urmărindu-l cum arăta spre clădire și se îndrepta să mă ajute cu bagajele.

– Intră. Nu e nimeni acasă, sunt toți la universitate.

Odată intrat, am rămas și mai uimit. Atât de uimit încât m-am întrebat dacă nu cumva greșisem adresa. Nu arăta ca blocul cu apartamente compartimentate pe care mi-l imaginam. Nu era o clădire mare ca în Thailanda, cu atmosferă de cămin universitar la care mă așteptam.

Primul etaj era un spațiu mare, deschis, cu pardoseală din gresie și un aspect brut, de beton. Pereții albi, dintre care unul era din cărămidă, aveau un șemineu modern, negru. Era o masă mare, pătrată, care părea destinată lucrului, și un mic blat de bucătărie.

Părea să fie un spațiu de coworking pentru rezidenți. Urcând la etaj, am găsit o bucătărie și mai mare. Etajul acesta avea și o zonă comună: o canapea, un televizor mare, o zonă de luat masa și camere separate. Acestea trebuie să fie dormitoarele.

– Nu avem menajeră, pentru că nu este un cămin. Dacă ai nevoie de ceva sau vrei să se ocupe cineva de ceva, spune oricui este aici sau lasă un bilet pe masa din sufragerie. Dacă nu sunt prea leneși, s-ar putea să te ajute… Aici este zona comună. Poți să te servești cu orice din frigider, atâta timp cât nu are etichetă cu numele tău. Aia este camera lui Anwar, iar aia este a lui Hazel. Mai este o colegă de cameră pe nume Ruby, dar nu apare prea des pentru că tocmai s-au certat, mi-a explicat Jasper repede, arătând spre diferite zone.

– Bine, hai, camera ta e la ultimul etaj.

Jasper își sprijini skateboardul de perete la etajul al doilea, apoi urcă în fugă scările înaintea mea.

– Aia e camera mea, iar aia e a ta. De fapt, era a lui Jordan, dar i s-a frânt inima și a decis să plece în Africa de Sud, așa că tu îi iei locul.

Am privit în jur. Era o spălătorie elegantă, o canapea, o chitară și un bar mare.

– Ce e asta? am arătat spre un cuier din colț.

Acolo erau agățate mai multe haine, dar nu păreau haine normale. Păreau mai degrabă îmbrăcăminte de artist sau ceva de genul ăsta. Nu le puteam descrie corect; nu sunt atât de artistic.

– Oh, e Anwar, de jos. Studiază moda.

Am încuviințat din cap, înțelegând în sfârșit.

Jasper își scoase pălăria roșu aprins, dezvăluind părul castaniu.

– Mașinile de spălat sunt gratuite. Dacă cineva își lasă rufele și nu le ia, aruncă-le în coșul acela. Și aceea e camera ta, du-te și pune-ți lucrurile, sublinie Jasper din nou, arătând spre cameră.

Am dat din cap, i-am mulțumit repede și mi-am dus lucrurile în cameră. Era exact cum mă așteptam. Nu era un cămin, ci mai degrabă o casă în care prietenii împărțeau spațiul de locuit.  Ceva de genul ăsta, oricum.

Dar dacă camera mea era camera lui Jordan, nu o cameră goală, atunci nu era chiar un cămin, așa cum spusese celălalt tip. Și dacă Jordan se hotăra să se întoarcă mai devreme și îi era dor de casa lui? O să fiu dat afară și o să dorm pe stradă?

La început, am crezut că lucrurile lui Jordan erau încă aici, măcar unele, cum ar fi hainele. Dar m-am simțit ușurat când am deschis ușa și am găsit camera complet goală. Poate că cineva o curățase înainte să ajung eu. Abia apucasem să despachetez jumătate din lucruri când mă cuprinse somnul. Am încruntat din sprâncene. Intenția mea de a termina de aranjat camera în prima zi fu imediat abandonată; corpul meu era prea obosit ca să mai continue.

Am făcut repede un duș, m-am schimbat și m-am prăbușit pe pat. Fiind într-un loc străin, nu puteam să dorm, deși căscam până îmi venea să plâng. În cele din urmă, m-am ridicat la ora 2 dimineața, m-am dus să iau niște apă la etajul al doilea și am văzut spatele cuiva. Dar intră în camera lui și închise ușa înainte să apuc să spun ceva. Dacă era camera lui, trebuie să fi fost a lui Anwar.

Oricum, nu aș îndrăzni să salut pe cineva dacă nu suntem față în față. Ei, ce să fac? Mai am patru luni aici.  Fie că îl salut astăzi sau nu, o să dau peste el până la urmă. Nu știu de ce, dar descrierea lui și lucrurile pe care le văzusem mă făcură curios. Mă tot gândeam la imaginea lui fugară și la numele lui.

Anwar… Anwar…

Un tip care studiază moda. Oare cum o fi?