Numele lui e Anwar- Capitolul 5

Jameson-ul lui și pâinea mea prăjită cu avocado

Ce mă făcuse să părăsesc vechiul meu mediu?

Totul începuse atunci…

– Ești drăguț. Ai iubit?

– Nu, nu am.

– Atunci ce-ai zice să ieșim împreună?

Îmi amintesc când P’Phim, un student în anul trei, începuse să se apropie de mine când eram în primul an.

De fapt, eram îndrăgostit de el de ceva vreme, nu se întâmplase în timpul orientării pentru boboci.  Deși era unul dintre seniorii disciplinari pe care multe fete îi plăceau, mie nu-mi plăcea să fiu certat, așa că lipsisem de la majoritatea activităților.

Impresia puternică pe care mi-o lăsase începuse în timpul cursului opțional din semestrul de vară.

Tocmai terminasem liceul. Nu știam să mă îmbrac bine, iar pielea mea era bronzată de la antrenamentele de înot dinainte de universitate. Nu eram foarte sociabil; cercul meu de prieteni se limita la foștii colegi de liceu, grupul meu de meditații și familia mea. Nimic din viața mea nu părea „cool”. Așadar, am fost incredibil de impresionat când l-am întâlnit prima dată.

P’Phim, un student în anul terminal, era înalt, chipeș și avea o înfățișare impresionantă. Nu era cel mai frumos băiat din facultate, dar ceva la el îmi atrăgea privirea.

Credeam că mulți dintre studențiii din anii superiori erau cool, dar P’Phim părea puțin mai presus de restul.

Poate fusese un noroc că ajunsesem în același grup pentru acel curs. P’Phim mă impresionase și mai mult când mă rugase să fiu partenerul lui la toate prezentările.

– Nu-ți face griji, te ajut eu.

Era cool, inteligent și amabil.

La început, nu credeam că sentimentele mele pentru el erau romantice. Poate că era doar admirație pentru o persoană cool, ca și cum aș fi admirat un idol sau ceva de genul ăsta. După ce se terminase cursul, nu mai vorbisem prea mult cu P’Phim.

Apoi, în semestrul al doilea, ne-am întâlnit din nou la un eveniment muzical al unei alte universități. Cel mai bun prieten al meu studia acolo, așa că am mers să-l vizitez și m-am întâlnit cu P’Phim și prietenii lui.

La început, nici nu mă recunoscuse, dar nu l-am învinovățit. Mă schimbasem foarte mult. Bronzul de la soare și clor se estompase, iar pielea mea era mai albă decât în liceu, pentru că nu mai trebuia să stau în soare la adunarea de dimineață sau la antrenamentele ROTC. Începusem să mă îmbrac mai bine, probabil influențat de noul meu mediu. Stilul meu nu era cel mai bun, dar cu siguranță se îmbunătățise.

– Ești atât de drăguț. Ai iubit?

Întrebarea venise după ce petrecusem câteva ore împreună. Prietenii lui P’Phim și ai mei se înțeleseseră să ne lase singuri. Băusem două beri – suficient cât să mă amețească pe mine, care nu țineam bine la băutură.

– Nu, am răspuns.

Ceea ce înainte simțisem ca admirație se transformă în nervozitate intensă când mă întrebă.

Fața mea înroșită și inima care bătea cu putere mă trădau.

Zâmbetul lui era captivant. Mâna lui mare îmi trecu prin păr în timp ce eu strângeam cutia de bere, lăsându-l să mă atingă în continuare.

Un amestec de confuzie și emoție mă copleși.

După acea noapte, începusem să observ încercările lui din ce în ce mai evidente de a mă cuceri.

Și nu mă simțeam deloc rău că un tip mai în vârstă făcea asta cu mine.

În fața celorlalți, se purta ca și cum aș fi fost doar un coleg mai mic de care era foarte îndrăgostit. Dar privirea aceea prietenoasă se schimba când eram singuri.

Buzele lui se lipiră de ale mele, mâna lui îmi strângea ușor mâna.

În acel moment, în ciuda vederii încețoșate, sentimentele mele deveniră clare: îmi plăcea P’Phim, nu doar ca prieten.

– Deci, vrei să încercăm să ieșim împreună?

Îmi plăcea atât de mult încât nu știam ce să gândesc sau să simt.

Apoi am aflat că, după patru luni de relație… se vedea și cu alte persoane în același timp.

Nu doar din altă facultate, ci și din facultatea noastră.

Pentru că îmi ceruse să păstrăm relația secretă, nimeni nu știa despre noi, cu excepția a trei prieteni apropiați din specializarea mea.

Dar secretele nu durează mult la petrecerile cu băutură.

A trebuit să aflu despre propriul meu iubit de la alții. Se povesteau cu nonșalanță întâmplări sexuale, împreună cu nenumărate zvonuri despre aventurile din trecut ale lui P’Phim.

Noi ne țineam doar de mână, ne îmbrățișam și ne sărutam ușor, fără pasiune.

Din cauza programului încărcat și a dificultăților de adaptare la cursurile din anul al doilea, nu ne vedeam des. P’Phim se plânsese de asta de mai multe ori, dar nu încercase niciodată să-și facă timp pentru mine.

În acea seară, am aflat că în ultimele luni petrecuse timpul în camerele altor persoane.

Am încercat să mă conving că erau doar bârfe. I-am propus să merg la el acasă. Ezitarea lui și încercările de a sugera alte locuri îmi frânseră inima. Când am insistat să mergem la el acasă, a început să se enerveze și să se simtă frustrat.

Nu am reacționat pe față când am văzut diverse obiecte în camera lui: un elastic de păr de femeie, fire lungi de păr pe podeaua băii și prezervative folosite lângă pat.

M-am prefăcut că nu era nimic în neregulă.

Brusc, teama de a-l pierde mă copleșise.

P’Phim fusese primul meu iubit. Deși încercasem să mă apropii de fete în liceu, nu trecusem niciodată de etapa de a ne ține de mână.

Așa începuse prima mea relație serioasă.

Ce ghinion.

Gus, cel mai bun prieten al meu, îmi trimisese un mesaj să-mi spună că P’Phim știa că sunt în America pentru vară. Îmi trimisese mesajul la ora 21:00, iar acum era aproape miezul nopții.

Încă niciun mesaj de la P’Phim.

Sunt neliniștit. Gândurile astea mă înnebunesc. Nu pot să nu mă uit la telefon, așa că îl iau și cobor să caut ceva de făcut. De obicei, nimeni nu folosește prea mult etajul al treilea; suntem doar eu și Jasper, care ne schimbăm ocazional locul pe canapele. În general, stăm la etajul al doilea.

Așa cum mă așteptam, Jasper și Audrey sunt întinși pe canapea, mâncând gustări. Adesea îi găsesc aici târziu în weekenduri. Audrey vine atât de des încât parcă locuiește aici. Dacă nu pleacă înainte de a se face seară, rămâne peste noapte. Uneori doarme pe canapea, alteori în camera lui Hazel.

Jasper mă privește cu o expresie plictisită, în timp ce Audrey îmi face semn să mă așez lângă ei.

Râdeau la ,,The Hustle‘‘[1].

– Îmi place foarte mult Anne Hathaway, dar în filmul ăsta sunt de partea lui Rebel, murmură Audrey, chicotind și împingându-l pe Jasper cu piciorul pentru a-l face să-i dea popcornul înapoi.

Am stat cu ei până la sfârșitul filmului, ascultând-o pe Audrey vorbind despre băieții care se dădeau la ea, apoi am gustat din Piña Colada pe care mi-o prezentase cu mândrie.

Indiferent ce făceam, gândurile îmi reveneau la telefon.

În jurul orei 1 dimineața, mă invitară la o petrecere, dar am refuzat, lăsând tăcerea să înlocuiască râsetele lor în timp ce se pregăteau și plecau.

În secret, îi purtam pică lui P’Phim pentru că mă ignorase, și probabil știam asta de două luni. Poate era o încercare cinică de a evita să-mi fac speranțe și să fiu rănit.

M-am afundat în canapea până când am auzit pași pe scări.

Dacă nu era Hazel, trebuia să fie Anwar.

Înainte să apuc să ghicesc, o voce gravă îmi confirmă prezența lui:

– Ce faci, dormi aici jos?

– Mă plictisesc, am răspuns scurt, privind fix tavanul până când apăru fața lui Anwar. Părea confuz de răspunsul meu.

– Adică, mă plictisesc. Nu știu ce să fac.

– Credeam că Jasper și Audrey au plecat la o petrecere.

– Da, dar nu prea îmi plac chestiile astea, am răspuns încruntându-mă, cu gâtul încordat.

– Și oricum nu cunosc pe nimeni acolo.

– Cum o să cunoști pe cineva dacă nu încerci măcar o dată? replică el glumeț, aruncându-și jacheta de blugi peste canapea înainte să plece.

– Ție îți plac… petrecerile?

El ridică din umeri.

– Uneori sunt distractive, alteori sunt plictisitoare.

Părea genul care ar fi în centrul atenției la o petrecere; eu sunt genul care nici măcar nu ar apărea, sau dacă aș apărea, aș sta lipit de un perete într-un colț.

Nu-mi puteam imagina cum ar fi o petrecere distractivă, ca cele din filme, în viața reală.

În Thailanda, când voiam să ne relaxăm cu prietenii, nu organizam petreceri… ne întâlneam să mâncăm grătar, shabu-shabu, jucam jocuri pe calculator sau stăteam în camera cuiva din căminul universității.

L-am privit pe Anwar cum dispărea în dormitorul său, revenind cu câteva cărți groase și foi de hârtie sub braț.

– Te duci la muncă?

– Da.

În ciuda răspunsului său, își puse lucrările pe tejghea, se lăsă pe spate, își sprijini antebrațele pe cărți și se uită la mine.

De aseară, era prima dată când eram singuri.

Reușisem totuși să ajung și nu eram atât de beat încât să uit tot ce se întâmplase. Cuvintele lui Anwar îmi erau încă întipărite în memorie. Erau la fel de clare ca și cum mi le-ar fi șoptit la ureche de fiecare dată când mă gândeam la ele.

– Îmi pare rău că ți-am făcut probleme aseară.

– Nu-i nimic.

– Nu mai beau dacă ești aici. Aseară eram într-o stare groaznică, am spus.

Anwar zâmbi.

– Bea dacă vrei. Nu ești prima persoană de care am avut grijă când era beată, spuse el, observând ezitarea mea.

– Jasper e mult mai rău când e beat. Absolut cel mai rău.

Am dat din cap și m-am dus la frigiderul lui Anwar.

– Încă nu am cumpărat nimic, așa că doar păstrez asta, dar Kit Kat-ul lui Jasper rămâne la mine.

I-am cerut-o, temându-mă că o să-mi fie din nou foame înainte să plece la petrecere. Jasper nici nu-și va aminti că are o ciocolată cu numele lui în frigider.

Când am deschis frigiderul, am văzut ceva neobișnuit. Frigiderul, de obicei gol, cu doar câteva produse și două sticle de apă, era acum un depozit de alimente: somon, carne, brânză, cutii mari de lapte, suc de portocale.

– Uau…

Am clipit confuz. De când mă întorsesem aseară, nu deschisesem frigiderul, pentru că știam că va fi gol, cu excepția câtorva lucruri.

Dar toate lucrurile adăugate în frigider acum nici măcar nu aveau etichete cu numele.

Să nu mai vorbim de cutia mare de cereale încă nedeschisă și de pâinea ascunsă în interiorul frigiderului.

– Ți-e foame? mă întrebă Anwar, văzându-mă nemișcat.

– Nu mănânci?

– Nu e mâncarea mea.

– Dar nu e niciun bilet pe ea, nu?

– E a ta? am replicat, uitându-mă la zâmbetul ușor al lui Anwar.

– Dacă nu e niciun bilet, înseamnă că este a tuturor, nu? Este a noastră, și a ta.

Anwar se aplecă să deschidă din nou frigiderul, brațul lui atingându-mă ușor.

– Dacă nu mănânci, Jasper și Audrey o să termine tot. Ei nu ezită niciodată să umble prin lucrurile de aici.

De ce?

Întrebarea simplă îmi rămase pe buze.

Nu voiam să-mi fac speranțe, dar aveam senzația că Anwar cumpărase toate astea… din cauza mea?

Probabil că nu.

Poate că el cumpără mereu alimente pentru toată lumea. Jasper nu părea genul care să-și asume o astfel de responsabilitate. Nu era camera lui Audrey, iar Hazel nu părea să-i pese dacă cineva din casă murea de foame.

Anwar se ridică. Se îndreptă spre scări fără să aștepte să mai spun ceva.

Ar fi potrivit să-i mulțumesc?

Mă gândeam ce să spun când pe ecranul telefonului meu apăru o notificare de la LINE.

Blue

Mi-e dor de tine.

Vrei să vorbim?

Sună în clipa în care deschisesem mesajul.

Inima îmi bătea cu putere în piept.

Am urcat repede scările, zărindu-l pe Anwar amestecând băuturi la bar, înainte de a mă grăbi în dormitorul meu.

– Alo?

– Alo, m-am prăbușit pe pat.

Doar auzindu-i vocea, mintea mi s-a golit.

– Blue, ce faci?

– …. Nimic special. Tu ce faci, P’Phim?

– Mi-e dor de iubitul meu, râse el.

Iubitul… care iubit?

Această întrebare îngrozitoare îmi veni în minte pe neașteptate, dar am alungat-o și am râs stânjenit.

– Te referi la Blue, nu?

– Desigur. Cine altcineva ar putea fi?

Am strâns buzele, neînțelegând de ce folosea pronume politicoase cu mine, având în vedere că sunt băiat.

Nu contează. Poate e un obicei de la prietenele lui.

– Blue, mai ești acolo? mă întrebă el când am tăcut.

– Da.

În cele din urmă, încă simțeam că am resentimente. Tristețea mea nu dispăruse. Faptul că eram aici mă ajuta să-l uit uneori, dar când vorbea cu mine așa, mă simțeam ciudat.

– Am auzit de la Gus și Ice. Ai plecat să studiezi în străinătate în vara asta?

– Da, m-am simțit mai econom cu cuvintele decât de obicei.

Poate pentru că mă simțeam atât de gol. Tristețea îmi îngreuna vorbirea, de teamă că mi se va rupe vocea.

– De ce nu mi-ai spus?

– Mama m-a obligat să plec să studiez. Am avut multe de făcut. Am fost atât de agitat, încât nici nu am avut timp să reacționez, am mințit.

Nu era adevărat. Intenționasem să-i ascund asta de la început.

Nu era greu să-i spun. Un mesaj sau chiar un telefon nu ar fi durat mai mult de cinci minute.

– Oh, asta explică totul. Am observat că erai tăcut, dar P’Phim se prefăcea că înțelege, deși doar ascultându-mă era evident cât de absurdă era afirmația mea.

– P’Phim, l-am strigat.

Voiam să-l întreb direct despre tot ce auzisem și văzusem.

Bârfele celorlalți, escapadele sale sexuale care se scurseseră într-o seară de băut, elasticele de păr ale femeilor, lucrurile femeilor din camera lui…

…Imaginea spatelui său gol, când se întoarse și luă o înghițitură de apă. În cadru se vedeau și picioarele altcuiva și marginea unui pat.

Voiam să-l întreb de ce făcea lucrurile acelea.

Voiam să-l întreb ce greșisem și ce se va întâmpla acum între noi.

– Da? răspunse el cu vocea lui profundă.

Era o voce joasă și caldă, aceeași voce pe care o folosise când îmi ceruse să fiu iubitul lui, aceeași voce pe care o folosise când îmi spusese cât de drăguț eram.

În cele din urmă, mi-era cu adevărat teamă să nu-l pierd.

– Nimic, și mie… mi-e dor de tine.

– Au!

– P’Phim! Ce s-a întâmplat?

M-am ridicat brusc. El țipase dintr-odată, făcându-mi inima să se oprească.

P’Phim tăcu o clipă, apoi răspunse încet:

– Ești drăguț.

„…”

Am întors fața, chiar dacă el nu mă putea vedea. Inima îmi bătea cu putere, parcă voia să explodeze.

– Drăguț? Ce vrei să spui?

Când mi-am atins obrazul, am simțit că era fierbinte.

– Când te întorci?

– În august. Coincide cu începutul semestrului.

Am două cursuri de urmat: cel de vară și cel de toamnă; și chiar dacă mă grăbesc să iau primul zbor, tot nu voi ajunge la timp pentru prima săptămână de cursuri.

Patru luni. Pare mult timp, dar, într-o clipită, eram deja aici de maim ult de zece zile.

– Nu ne vom vedea atât de mult timp. Exersează să postezi poze și povești pe Instagram. Vreau să-ți văd pozele des. Bine?

Nu sunt o persoană căreia îi place foarte mult să facă poze.

Nu cred că sunt fotogenic și nu știu să pozez. În plus, sunt timid.

Viața mea din trecut era atât de simplă încât rareori aveam ocazia să iau telefonul pentru a face poze, pentru că totul era la fel – simplu, banal, nimic nou sau interesant.

– Bine? mă întrebă din nou, convingător.

Oare asta voia cu adevărat? Să-mi vadă viața prin poze?

Chiar îi este dor de mine…?

– … Bine.

– Cât e ceasul acolo?

– E 2 dimineața.

Fusese cea mai lungă conversație pe care o avusesem într-o lună. Înainte, erau doar apeluri scurte: Ai mâncat? Ce faci, P’Phim? Trebuie să plec la cursuri. Lucrez.

Așa se desfășurau de obicei conversațiile noastre.

De când ne cuplasem, el nu fusese foarte proactiv în a iniția astfel de conversații.  Puteam număra pe degete ocaziile în care o făcuse.

– Trebuie să mă întorc la muncă. E târziu. Ar trebui să te culci. Te sun mâine.

Dintr-o dată, P’Phim a încheiat brusc convorbirea.  Tonul lui grăbit îmi trezi suspiciuni. În final, nu făcusem altceva decât să fiu eu însămi.

Cineva care nu îndrăznește niciodată să contrazică.

– Bine. Vise plăcute.

– Te iubesc, Blue, spuse repede și închise înainte să pot răspunde, lăsându-mă să mă uit la tavan timp de câteva minute.

Mă simțisem bine?

Desigur. Mă simțisem bine că vorbisem așa, că auzisem cuvintele dulci pe care un iubit ar trebui să le spună iubitului său.

Dar simțeam că era ceva nerezolvat între noi. Lucruri pe care P’Phim le ascundea de mine, iar eu mă prefăceam că nu văd nimic, chiar dacă inima mea suferea.

Am suspinat.

Am lăsat telefonul pe pat și m-am întors jos, cu intenția de a găsi ceva ușor de mâncat, poate câteva felii de pâine prăjită. Oricum, nu aveam cum să adorm ușor acum.

Anwar stătea pe un scaun înalt de bar, cu un pahar cu lichid chihlimbariu lângă el, alături de o grămadă de cărți și schițe.

Zgomotul pașilor mei îl făcu să ridice privirea. Chipul lui frumos era calm, dar relaxat, provocându-mi un sentiment similar.

– Eu… voiam să fac pâine prăjită. Vrei și tu?

– Nu, mulțumesc, spuse el, ridicând paharul.

– Studenții la arte beau de obicei în timp ce lucrează?

Am început o conversație, ocupându-mă să prăjesc pâinea.

– Alcool, adică.

Încercând să mă opresc să mă gândesc constant la P’Phim.

– Nu știu. Poate unii oameni, uneori.

– Îți place să bei alcool?

– Se poate spune și așa. Și nu doar când lucrez, zâmbi el.

– Totuși, nu e bine să bei prea mult când lucrezi.

– Probabil că ai o toleranță mult mai mare decât mine. Te invidiez, am spus fără ocolișuri.

De multe ori îl vedeam bând, indiferent câte pahare consuma, părea mereu normal, de parcă nu ar fi avut alcool în organism. Spre deosebire de mine, chiar și puțin mă amețea.

– De ce ești invidios? ridică o sprânceană, vizibil confuz, înainte de a zâmbi larg la răspunsul meu prostesc, o clipă mai târziu.

– Pari atât de matur.

– Alcoolul nu este o măsură a maturității. Poți fi matur indiferent dacă bei lapte sau Coca-Cola, îmi explică el, privindu-mă intens.

– În plus, a avea o toleranță mare este plictisitor, pentru că cheltui mai mulți bani decât alții doar pentru a te ameți.

– Adevărat.

Anwar nu mai spuse nimic. Învârtea creionul în mână, urmărindu-mă cum întindeam avocado pe pâine prăjită, în timp ce sorbea din băutura lui.

Oricât de mult mă întorceam, îl găseam tot uitându-se la mine.

Până când am terminat două felii de pâine prăjită și m-am întors spre el.

– S-a întâmplat ceva…? Sau vrei să-ți fac și ție?

– Nu. Tu doar atât mănânci?

– Da, îmi ajunge.

Anwar era un mare mâncăcios. Putea să devoreze cu ușurință un burger deluxe uriaș fără să se îngrașe deloc. Bănuiesc că făcea mult sport.

Își coborî privirea spre pâinea mea prăjită.

– Nu. Adică, pui doar avocado pe ea? Atât?

Se încruntă, se ridică, trecu pe lângă mine spre frigider și scoase un pachet de somon afumat.

– Încearcă să adaugi asta, spuse, oferindu-mi niște legume verzi mici pe care nu le recunoșteam, o sticluță cu sos închis la culoare și o altă sticluță cu condimente.

Am urmat instrucțiunile lui, aruncând o privire spre Anwar, care stătea rezemat de blatul din apropiere. Își ridică paharul cu alcool la buze, urmărindu-mă ca și cum ar fi așteptat reacția mea.

– Noroc, am ridicat toastul în semn de salut, în glumă.

Anwar ezită puțin, un zâmbet jucându-i pe buze, înainte de a-și ciocni ușor paharul de al meu. Privirea lui mă făcu să mă simt agitat, ca și cum ceva mi se agita în stomac.

– Uau, delicios…

Ochii mi se măriră. Era mult mai bun decât mă așteptam. Anwar părea genul care se pricepe mai bine la prepararea băuturilor decât la gătit.

Dar tocmai demonstrase că se pricepe la ambele, într-o singură zi.

Anwar rămase tăcut, doar un zâmbet îi rămase pe buzele perfect conturate.

– Am ceva pe față?

Mi-am ridicat mâna să-mi ating obrazul, apoi bărbia. El continua să se uite la mine de parcă aveam ceva pe față.

– Nu. Cred doar că ar trebui să zâmbești mai des, spuse el, scuturând ușor paharul.

Își coborî privirea, evitându-mi ochii, cee ace era diferit de obiceiul lui.

– De ce?

– E drăguț.

[1] The Hustle- comedie americană din 2019, cu Anne Hathaway și Rebel Wilson în rolurile principale