Numele lui e Anwar- Capitolul 6

 

 Un adept

 

 

– Bine…

Îmi amintesc că așa răspunsesem așa. Anwar ridică doar o sprânceană, zâmbi și se întoarse la treaba lui.

Deoarece deja prăjisem pâinea, a trebuit să rămân acolo și să termin de mâncat. Atmosfera era ciudată, neliniștitoare. Nu mai vorbeam. Anwar părea complet absorbit de schițele sale, ocazional întinzându-se după băutura lui.

Știa că eram tensionat.

Când am scăpat din greșeală o bucată de pâine și am strigat, ochii lui frumoși s-au ridicat, fixându-se pe mine.  Expresia lui arăta clar că știa.

– Ești bine? mă întrebă, zâmbind când am dat din cap.

M-am blestemat în sinea mea, rugându-mă să nu mă mai comport ciudat în preajma lui. Voiam să par normal, nu neîndemânatic și nervos. Nu era cool.

– Mă duc sus, am spus încet.

Când a dat din cap, am adunat repede vasele pe care trebuia să le spăl și am fugit în camera mea.

Mirosul alcoolului lui Anwar îmi rămăsese în nări.

Pentru o fracțiune de secundă, m-am întrebat cum ar fi să fii special pentru un bărbat ca el.

Cum s-ar simți Kit sau Sidney?

Ar simți aceeași presiune din partea lui ca și mine? Sau s-ar fi obișnuit?

Poate că s-ar fi obișnuit. Toți păreau să fie dintr-o lume complet diferită de a mea. Întotdeauna păreau eleganți și cool.

..

– Gia, poți să-mi faci o poză? am întrebat ezitant.

Gia se opri din mers și se întoarse spre mine.

– Sigur. Unde?

M-am uitat în jur, arătând vag spre o bancă caraghioasă din parc. Nici măcar nu știam ce voia P’Phim să vadă pe Instagramul meu sau ce fel de poze făceau oamenii.

– Gata.

Gia îmi înapoie telefonul.

– Vrei să o editezi?

– Cum?

– Așa, îmi spuse ea, scoțând repede telefonul ei să-mi arate.

Toate pozele Giei erau editate în culori vii; în comparație ale mele păreau plictisitoare.

– Te pricepi la făcut poze, i-am spus, pe jumătate glumind, pe jumătate complimentând-o. Cel puțin Gia părea naturală și nu era timidă în fața camerei, ca mine.

– Vrei să încerci? Nu e greu. Du-te și stai acolo, îmi găsi repede un unghi nou, folosindu-și de data asta propriul telefon.

– De fapt, mai bine stai jos. Stai jos… stai jos?

M-am lăsat în jos, așa cum îmi spusese.

– Blue, de ce ești așa încordat? Relaxează-te, îmi spuse Gia, încruntându-se și mișcând telefonul ca și cum ar fi căutat unghiul potrivit.

Obturatorul făcu clic de trei sau patru ori. Am încercat să mă relaxez, așa cum îmi spusese, înainte să mă hotărăsc să mă ridic, pentru că nu mai suportam.

– Gata. Mi-e rușine, am făcut o grimasă.

Gia râse cu poftă și îmi urmă exemplul. După aceea, se aplecă, uitându-se la fotografiile pe care le făcuse, și începu să le editeze.  După ce termină, mi le arătă, mi le trimise pe telefon și îmi spuse să o pun pe una dintre ele ca nouă poză de profil.

Nici gând.

Culorile erau frumoase, dar eu nu arătam bine în poză.

Fusese prima mea experiență eșuată cu fotografiile.

M-am uitat la ecranul telefonului lui Jasper, care stătea pe podea în fața mea. Derula pe Instagram, așa că puteam să-i văd periodic fotografiile.

Jasper era cool… dar într-un mod nonșalant.

Cum să explic? O indiferență pe care nu o puteam înțelege. Nu părea să-i pese cum ieșeau fotografiile, dar, per ansamblu, asta îi confera un farmec ciudat.

Și avea o mulțime de clipuri cu el făcând skateboard. Când văzu că mă uit, îmi arătă cu mândrie alte zeci de clipuri.  Am terminat prin a ne schimba pentru prima dată conturile de Instagram.

– Chiar folosești chestia asta? mormăi el după ce-mi văzu Instagramul.

– … Nu mă prea pricep la făcut poze, am murmurat eu.

Jasper scoase un sunet cu limba înainte să-mi arate Instagramul lui Hazel.

– Uită-te la fata asta. Parcă are un fotograf personal peste tot, tot timpul. Chiar și în halat de baie, face poze în oglindă.

Toate pozele mă lăsară cu gura căscată. Hazel era deja frumoasă, cu o siluetă superbă și înaltă. Stilul ei și tot restul făceau ca numărul uriaș de urmăritori să nu fie deloc surprinzător.

– Frumoase poze, am murmurat, luând telefonul roșu al lui Jasper și derulând încet, în timp ce el își îndrepta atenția spre televizor.

– Da, munca lui Anwar.

– …

– De ce nu-l rogi pe Anwar să-ți facă niște poze? El face poze tuturor din clădirea asta.

Voiam să întreb dacă asta îl includea și pe Jasper, dar în cele din urmă am ales să tac. Am notat numele contului lui Hazel și l-am căutat pe telefonul meu.

Jasper nu postase poze cu Anwar, spre deosebire de Hazel, ale cărei poze îi prezentau frecvent chipul lui frumos.

Sutele de mii de urmăritori mă șocaseră, dar după ce mă uitasem la toate pozele de pe Instagramul lui, mi se păru normal. Biografia lui nu spunea prea multe, doar câteva cuvinte în engleză pe care nu le înțelegeam.

Derulând în jos, înțelesesem în cele din urmă că era numele unei agenții de modeling, deoarece Anwar postase multe ședințe foto și etichetase acele nume.

Deci e model…

Studiază moda și pozează pentru branduri și reviste de modă.

Am petrecut mult timp acolo cu Jasper, până când se ridică, întinzându-se leneș. Își trecu mâinile prin părul castaniu, zburlindu-l complet.

– Trebuie să plec la muncă.

– Bine, am răspuns simplu, scufundându-mă înapoi în canapeaua mare, fără să mă gândesc să mă mișc. Îmi terminasem treaba; nu mai aveam nimic de făcut.

– Nu ieși să te joci? Ești aici doar de câteva zile.

– Nu știu unde să mă duc.

În timp ce terminarăm de vorbit, cineva urcă scările.

Jasper se întoarse să se uite din frigider. Anwar era înalt și căra multe lucruri, atât de multe încât m-am ridicat să-l ajut. Un parfum ușor și răcoros se răspândea în jurul lui; era parfumul lui obișnuit și îl recunoscusem.

– Uite-l, a venit la țanc. Du-l pe Blue să se joace, vrei? E pe cale să se ofilească. Arată ca o mandragoră ofilită, glumi Jasper înainte de a bea o gură de apă.

Anwar chicoti încet la comentariul acela. Îmi făcu un semn cu capul, puse repede lucrurile în dormitorul lui, apoi se întoarse să ia restul din mâinile mele.

– Așa de ofilit, zici?

De data asta folosise argoul pe care îl învățasem, apoi trecu la engleză ca să vorbească cu Jasper despre cineva pe care nu-l cunoșteam.

Schimbă patru-cinci fraze, apoi Jasper mă împinse spre Anwar.

– Nu uita să-l scoți din casă.

– Hmm… Anwar răspunse scurt și abia după ce Jasper plecă în grabă începu să vorbească.

– Unde vrei să mergi?

Văzându-i fotografiile de model, atmosfera deveni și mai tensionată.

Era ca și cum mi-aș fi dat seama că Anwar era cu adevărat dintr-o altă lume decât mine.

– Nu știu, am dat din cap. Nu-i nimic dacă nu mă duci nicăieri. Putem să ne plimbăm pe aici.

Anwar ridică o sprânceană, evident nemulțumit de răspunsul meu.

– Încearcă ceva ce-ți place. Te duc eu.

Nu am răspuns și m-am întors să mă așez pe canapea, iar Anwar mă urmă, sprijinindu-se cu brațele pe canapeaua din fața mea. Era foarte bine îmbrăcat.

Stilurile pe care le văzusem la colegii mei mai mari și la prietenii din facultate tindeau să se limiteze la stilurile obișnuite.

Dar Anwar… părea să aibă o varietate mult mai mare de stiluri, și totuși, indiferent ce purta, arăta întotdeauna cool.

– Te îmbraci bine, am spus fără să mă gândesc prea mult.

El se uită imediat la el – o cămașă neagră sub blugi largi de aceeași culoare și o jachetă de piele căptușită cu blană de culoare crem.

Dacă eu sau oricine altcineva ar fi purtat asta, probabil am fi arătat groaznic.

– Poate pentru că am văzut multe, râse el încet, atingându-și ceafa.

– Ție? Nu-ți place să te îmbraci elegant?

– … Aș vrea.

– Dar? adăugă el, de parcă știa la ce mă gândeam.

– Dar nu știu cum, am concluzionat în sinea mea că eram atât de banal, incapabil să fac ceva bine. Nici măcar alegerea hainelor pentru mine nu părea să-mi reușească.

– Nu ai un stil care îți place? Un stil pe care îl vezi și ți se pare bun?

Am dat din cap, dar după ce m-am uitat din nou la el, mi-am schimbat răspunsul.

– Ca al tău, cred.

– Vrei să încerci să te îmbraci așa?

– Cum… unde?

El zâmbi ușor, arătând în spatele meu.

– În camera mea.

..

..

Nu mă gândisem niciodată că voi ajunge aici.

Chiar dacă Anwar părea prietenos, ceva la el îl făcea să pară distant. Nu credeam că sunt suficient de apropiat de el încât să pot intra în dormitorul lui.

Camera lui era mai mare decât a mea, decorată în nuanțe de gri și negru, accentuate cu alb și albastru închis. Era un pat, o canapea mare, un televizor care ocupa aproape tot peretele, un computer și un birou imens în mijlocul camerei, acoperit cu hârtii. Într-un colț se aflau o mașină de cusut albă și manechine. Un dulap mare cu uși glisante și o bibliotecă plină cu reviste și cărți groase completau spațiul.

Am atins marginea unei schițe pe carton maro atârnat pe perete lângă ușă.

– Ce stil îți place? murmură el, îndreptându-se spre dulap.

Tipul ăsta avea un dulap mai mare decât al mamei mele.

– Ca al tău, am repetat răspunsul meu anterior.

– Hmm, stilul ăsta, zici?

Arătă spre ținuta pe care o purta înainte de a deschide dulapul, dezvăluind o colecție de haine organizată meticulos.

– Sau poate…

Erau în mare parte haine albe, negre, albastre și în nuanțe de crem și maro, dar erau amestecate și alte culori, deși în proporții mai mici.

– Asta? întrebă el, ridicând ușor vocea în timp ce scotea hainele una câte una și mi le arăta.

Mi-l puteam imagina pe Anwar în hainele acelea, dar nu mă puteam imagina pe mine în niciuna dintre ele.

– Nu știu… mi-ar sta bine?

– De unde să știi dacă nu încerci?  Poftim, alege mai întâi ceva care-ți place din dulap, spuse Anwar, așezând hainele pe care le alesese pe pat și făcând un pas înapoi pentru a-mi lăsa locul.

– Orice?

– Da, orice.

Mi-am mușcat buza inferioară, scrutând dulapul.  În cele din urmă, am început să caut printre haine, una câte una, cu Anwar urmărindu-mi în tăcere fiecare mișcare.

– Hai să alegem mai întâi un pulover. Puloverele sunt probabil mai ușor de purtat decât pantalonii, nu?

Am luat un pulover mare, de culoare crem, cu guler rotund, din lână. Anwar ridică o sprânceană. Dădu ușor din cap.

– Îți place din cauza culorii sau a stilului?

Culoarea părea ușor de purtat…

– Pare confortabil.

– Vrei ceva confortabil, nu? mă întrebă el, apropiindu-se.

Dar, în loc să mă împingă, se opri la o palmă distanță de mine. Brațul lui se mișcă, întinzându-se după niște pantaloni.

Mi-am ținut involuntar respirația. Distanța dintre noi era minimă și, în timp ce căuta, brațul lui risca să-mi atingă coastele și șoldul.

– S-ar putea să nu poți purta pantalonii mei obișnuiți. Probabil că îți vor fi prea largi… dar ce zici să încerci o pereche cu curea?

Am dat din cap. Orice era bine.

Anwar luă o pereche de pantaloni bej-gri. Silueta lui înaltă se întoarse complet spre mine, înainte ca brațele lui să mă cuprindă pe spate.

– Scuze.

Înghețai. Apoi îmi puse ușor talia pantalonilor în jurul gâtului.

– Ce faci? am întrebat cu vocea tremurând ușor.

– O metodă aproximativă de a-ți măsura talia, chicoti el.

Probabil că expresia mea șocată îl amuza.

Anwar ținea cu o mână talia pantalonilor în jurul gâtului meu, iar cu cealaltă mână atingea spațiul gol din interior.

– Vezi? Dacă se potrivește la talie, nu va fi niciun spațiu aici. Dacă e prea strâmt, te va sufoca. Dacă e prea larg, va rămâne un spațiu ca acesta.

– Nu știam că se poate măsura așa.

– Sunt mult prea largi. Ai talia foarte subțire, zâmbi el, întinzându-se peste mine pentru a lua o centură neagră din piele. Mi-o întinse.

– Încearcă asta. Oricum, puloverul îți va acoperi talia.

Mă simțeam ciudat de jenat. Ce ar trebui să simți când un bărbat îți face un astfel de comentariu despre talia ta?

Dar reacția mea părea să-l fi derutat.

– … Aș putea să aștept afară, spuse el repede, arătând spre ușă.

– Nu, nu, e în regulă. Cum e mai convenabil pentru tine, am răspuns eu.

Cum aș fi putut să-l alung pe proprietarul camerei? În plus, era și el bărbat. Mă schimbasem de haine în fața celei mai bune prietene a mea de nenumărate ori.

M-am mutat într-un colț al camerei, în timp ce Anwar se așeză pe pat.

Își scoase tricoul alb simplu. Aruncându-i o privire, am văzut că nu se uita la mine. Anwar alesese să stea cu spatele la mine, absorbit de telefonul său.

– Am terminat, am spus după ce mi-am prins centura și am tras în jos puloverul prea mare.

Faptul că purtam hainele lui nu făcea decât să scoată în evidență diferența dintre noi.

Și diferența de înălțime…

Pantalonii erau mult prea lungi, trecând cu mult peste gleznele mele.  Mânecile erau la fel.

Arătam ca un copil care furase hainele unui adult.

Anwar probabil că gândea la fel. Când se uită la mine, silueta lui înaltă  înțepeni ușor. Un zâmbet mic îi apăru în colțul gurii, înainte să-l ascundă repede, strângând buzele.

– Mmm, chiar ești mai mic, spuse el, rupând tăcerea.

– Să te văd.

Am dat din cap și m-am îndreptat spre el, pe pat. Anwar întinse mâna și îmi ridică puloverul, dezvelindu-mi burta și pantalonii care erau atât de strânși în talie încât materialul era strâns în pliuri.

Ochii lui frumoși se întâlniră cu ai mei. Văzând că nu mă mișc, îmi spuse să țin eu puloverul.

Mâinile lui se mișcau ușor, netezind talia pantalonilor în jurul taliei mele, împiedicându-i să se strângă.

Fața lui frumoasă era mai jos decât a mea, iar degetele lui subțiri îmi atingeau ocazional, fără intenție, stomacul.

Totul părea copleșitor în acel moment.  Simțeam că înnebunesc.

– Nu e bine așa. Dacă vrei să încerci pantaloni de genul ăsta, va trebui să mergi să-i probezi într-un magazin. Ce zici de pantaloni de trening? îmi împinse ușor șoldurile înainte de a se întoarce la dulap și a lua niște pantaloni de trening moi, de o culoare similară cu cea a puloverului.

– Aceștia ar trebui să fie mai comozi.

Dar nu o să arăt de parcă mă duc la ora de sport?

– …

Mi-am desfăcut centura. Pantalonii largi îmi căzură pe șolduri.  De data aceasta, Anwar se limită să mă privească, cu o expresie neutră, fără să-și arate nicio emoție.

Mă simțeam ciudat, chiar dacă privirea lui nu era agresivă sau prea intensă.

Aerul rece îmi lovi picioarele goale. Am luat repede pantalonii de trening de la el și i-am îmbrăcat în grabă. Apoi m-am ridicat în picioare să-i arăt.

Părea mulțumit.

Zâmbi ușor, dând din cap în semn de aprobare.

– Vrei să te uiți în oglindă?

Chiar și talia elastică era prea mare. Nu aveam idee cum era talia sau fizicul lui Anwar, dar judecând după înălțimea lui și mușchii de pe umeri și brațe, am presupus că trebuie să-și antreneze abdomenul în mod regulat.

Anwar îmi dădu o oglindă mare ca să mă pot uita.

Nu arătam deloc ca mine. Simplul fapt că mă schimbasem de haine schimbase complet atmosfera din jurul meu.

– Îți place?

– Îmi place…

– Ce culori îți plac de obicei?

– Negru, crem și alb, cred, am enumerat culorile mele preferate.

– Pentru că sunt ușor de asortat; nu mă gândesc prea mult la asta.

– Nu-ți plac alte culori? Tenul tău se potrivește cu multe culori, spuse oferindu-mi o cămașă cu mâneci lungi.

Mi-am scos puloverul, i l-am dat și am îmbrăcat cămașa nouă.

Văzând că arăt mai bine, am vrut imediat să merg să-mi cumpăr haine noi. Nu știam că pot să mă îmbrac simplu și să arăt bine.

În mod normal, nu m-aș fi gândit să probez haine ca acestea. Mi-era teamă că vor arăta ca niște haine de sport.

M-am uitat la mine în oglindă. Hainele largi mă făceau să arăt puțin caraghios, dar îmi puteam imagina cum ar arăta dacă mi s-ar potrivi.

Anwar se apropie de mine, ochii lui frumoși urmărindu-mă prin oglindă. Îmi dădu ușor părul de pe față cu mâna.

O pălărie albă de lână îmi fu așezată pe cap.

– … Cum arăt? am murmurat, dorind să-i aud părerea.

Anwar continuă să mă privească calm prin oglindă, degetele lui subțiri netezindu-mi părul și aranjându-l în spatele urechii.

Această atingere ușoară îmi făcu inima să bată cu putere.

– E drăguț, îmi șopti el, dar distanța dintre noi făcu ca eu să aud clar.

Iar acea propoziție…

Presiunea din aer, care se diminuase, reveni brusc cu o răzbunare. Nu știam dacă el o crea în mod deliberat sau dacă eu o făceam singur.

Blue, oprește-te!

Am privit repede în jos, spre podea, strigând în sinea mea, rugându-mă să nu fi observat. Chiar dacă încă se uita la mine.

Pentru că fața mea din oglindă… era incredibil de roșie.

– Îți place? mă întrebă Anwar cu voce joasă.

Alese o pereche de pantaloni cu șnur în talie și, în loc să îndoaie materialul în exces spre exterior, cum se face de obicei, se aplecă și ajustă lungimea, fixându-l cu grijă în interior cu un fel de bandă adezivă.

Era o abilitate pe care o avea toată lumea sau o învățase studiind moda?

Acum pantalonii aveau mărimea perfectă.

Am dat din cap, întorcându-mă să mă uit în oglindă. Ținuta era de culoare maro închis, bine asortată, iar cămașa largă îi dădea un stil oversized.

Ne jucam de-a îmbrăcatul de câteva minute. Anwar nu era deloc zgârcit cu hainele sale; dimpotrivă, părea să se distreze din ce în ce mai mult, găsind în permanență lucruri care mi se potriveau.

Unele dintre ținute nici măcar nu mi le imaginam pe mine.

Și arătau atât de bine încât voiam să-mi cumpăr haine ca acestea pentru mine, în loc de hainele pe care le purtam în fiecare zi.

– Îmi place.  Um… pot să te întreb ceva?

– Huh?

– Dacă vreau să cumpăr haine ca acestea, mă poți ajuta să aleg?

Am arătat spre mine.

– Mi-e teamă că o să greșesc dacă merg singur.

Chiar dacă acum aveam câteva exemple, nu credeam că puteam să le aleg singur.

Simțul meu pentru culori și coordonare, în comparație cu al lui Anwar, era probabil ca al unui copil.

– Sigur, zâmbi Anwar amabil.

– În ce zi îți convine?

– Oricând ești liber. Orice zi e bună. Mulțumesc mult.

– Nu-i nimic. Mă bucur că-ți plac, spuse Anwar, punând hainele împrăștiate pe pat înapoi în dulap. Eu stăteam acolo, uitându-mă la reflexia mea necunoscută din oglindă.

Deodată, m-am gândit la P’Phim.

Ce ar crede dacă m-ar vedea îmbrăcat așa? Ar crede că e bine sau nu?

– Ăăă… pot să te rog încă ceva? am început ezitant, temându-mă că îl voi enerva cu cererile mele nesfârșite, dar Anwar doar ridică o sprânceană și se întoarse să mă asculte cu atenție.

– Poți să-mi faci o poză?

Păru surprins, dar expresia lui se schimbă după ce auzi următoarea mea frază.

– Prietenul meu vrea să o vadă, nici măcar nu știam de ce am spus asta.

Anwar mă privit în tăcere, cu o cămașă oprită la jumătatea drumului în mână pentru o secundă, înainte să clipească și să dea din cap.

– Înțeleg, se întoarse să termine de agățat hainele.

– Unde vrei să facem poza?

M-am gândit la toate pozele de pe Instagramul lui.

Adesea făcea poze pe fundaluri simple, în sufrageria lui, și întotdeauna arătau bine.

Camera asta era similară.

– În sufragerie e bine, i-am sugerat eu, iar Anwar dădu din cap și ieșifără să se uite înapoi.

Îmi imaginam eu sau părea iritat?

Oare pentru că cerusem prea mult…?

Anwar folosi telefonul pentru a face pozele. Crezând că era într-o dispoziție proastă, m-am tensionat.

Nu se auzi niciun clic al declanșatorului în timp ce stăteam rigid pe canapea, fără să știu măcar dacă făcuse vreo poză.

Anwar ținea telefonul nemișcat, privindu-mă în tăcere prin ecran.

Apoi spuse sec:

– De cât timp ești împreună cu iubitul tău?

???

– Nu… nu de foarte mult timp, întrebarea aleatorie m-a derutat, dar am răspuns simplu.

– E drăguț?

Drăguț? P’Phim e mai degrabă un tip cool, dacă ar trebui să-l definesc.

Am dat din cap.

– L-ai cunoscut la universitate?

– Da. E în anul cinci.

– Câți ani ai? continuă să pună întrebări, cu telefonul încă în mână.

– Douăzeci și unu… Sunt mai mare decât colegii mei. Asta pentru că am studiat un an în străinătate în liceu. De fapt, am doar douăzeci de ani, dar în câteva luni voi împlini douăzeci și unu.

Anwar zâmbi ușor.  Atmosfera sumbră de mai înainte dispăru, făcându-mă să cred că interpretasem totul greșit.

Se aplecă, apăsând ceva pe telefon, și se îndreptă spre mine.

– Dacă vrei să te schimbi, lasă hainele pe pat, spuse el.

– Oh, ieși undeva? l-am întrebat.

– Da, răspunse el sec.

După ce trimise pozele, intră în cameră, luă o jachetă, o îmbrăcă și coborî.

M-am prăbușit pe canapea și m-am uitat la poze.

În niciuna dintre ele nu păream atât de tensionat ca mai devreme, când vorbea cu mine. Oare încerca să mă relaxeze?

M-am uitat la mine în fotografii… Nu aveam un zâmbet ciudat și forțat, ca în fotografiile lui Gia. Expresia mea era neutră, dar nu părea supărată.

Postura mea, hainele, lumina care intra din afară și tonul general al culorilor…

Erau cele mai bune fotografii ale mele făcute vreodată.

M-am gândit la tristețea momentană a lui Anwar. Probabil că nu aș mai îndrăzni să-l deranjez cu atâtea cereri.

Am suspinat, m-am rostogolit pe patul moale și m-am uitat la telefon.

„…”

Le-am dat follow lui Hazel, Audrey și Jasper, iar ei mi-au dat mie.

Ceva mă făcea să ezit să-I dau follow lui Anwar ca toți ceilalți.

Era expresia lui iritată de mai devreme?

Dar până la urmă mi-a zâmbit…

Sau era doar un zâmbet politicos? Poți să fii supărat pe cineva și totuși să zâmbești, nu-i așa?

– …Uf, am lovit ușor cu capul de pat.

Nu mai știam ce să fac. Nu voiam să fie ciudat. O să par mai problematic dacă le dau follow tuturor în afară de Anwar.

Am apăsat repede butonul „Urmărește”.

O presiune m-a cuprins, dispărând treptat pe măsură ce orele treceau și o nouă zi răsărea.

El nu mi-a dat follow înapoi.