Obscuritatea lui Siren- Capitolul 22

CAPITOLUL 22

Plângându-se, Dao întrebă:

– Phi, de ce trebuie să fiu consultat? Sunt bine.

Dao era supărat că Chaisai îl obligase să își verifice mâinile înainte de a merge să o viziteze pe mama lui Dao.

– Iubitule, încheieturile tale sunt pline de sânge și tăieturi. Nu vreau să se infecteze. Te rog să faci asta pentru mine, imploră Chaisai cu ochi de cățeluș.

Dao nu putea rezista niciodată acelor ochi triști, așa că cedă.

– Bine, Phi. Dar ar fi bine să o facă repede, vreau să o văd pe mama.

– O vom vedea în curând, puiule. Nani a spus că se odihnește, așa că e bine că am venit noi primii aici.

Dao spuse.

– Ăăă,bine.

***

Nu-i luă mult lui Dao să fie bandajat. Medicul îi dădu polisporină pentru a o aplica pe articulații de trei ori pe zi și îl lăsă să plece.

Dao mergea repede și Chasai trebuia să țină pasul cu el. Abia aștepta să-și vadă mama, care se afla în cealaltă parte a spitalului.

***

Intrând în salonul ei, medicul curant era acolo și vorbea cu Dara și Nani. Pășind spre mama sa, medicul se opri din vorbit pentru a se prezenta lui Dao și Chaisai.

– Ce face mama mea?

Dao primise câteva informații de la Nani, dar prefera să le audă de la medic.

– I-am administrat un tratament pentru a contracara medicamentul pe care îl luase. Va mai dura cel puțin o oră până când își va simți extremitățile. În acest moment nu știm ce probleme vor fi sau dacă vor exista efecte de durată. Tot ce putem face este să așteptăm și să vedem.

Văzând fața lui Dao, medicul se grăbi să adauge:

– Vom face tot ce ne stă în putere pentru a ne asigura că mama ta va avea parte de cea mai bună îngrijire. Vă promit.

Dao dădu din cap și spuse:

– Mulțumesc, doctore.

– Cu plăcere. Mâine va veni un terapeut care va vorbi cu mama ta. Dacă aveți nevoie de ceva între timp, vă rugăm să apăsați butonul de apel. Asistenta dvs. sau eu vom veni să o verificăm în câteva ore. După ce vom vedea că trec efectele medicamentului, vom efectua mai multe teste.

Dao și Chaisai strânseră mâna doctorului și apoi așteptară ca acesta să iasă din cameră înainte să vorbească din nou.

Când ușa glisantă se închise, Dao abia își putu stăpâni emoțiile pe care le simțea. Se repezi la mama sa, își scoase pantofii și se urcă în pat cu ea. O strivi cu trupul lui înalt, în timp ce își pune capul pe umărul mamei sale.

Lui Dao nu-i păsa că Chaisai și Nani erau acolo să asiste la comportamentul său copilăresc, tot ce-i păsa era să primească alinare de la mama sa. Abia rezistase toată ziua, iar acum nu mai voia să se abțină. Nu trebuia să fie detectivul Liang sau orice altceva, trebuia doar să fie fiul lui Dara Liang.

Lacrimile începură să-i curgă din ochi în timp ce vocea lui angoasată striga.

– Mamă.

Dara nu și-ar fi dorit nimic mai mult decât să își îmbrățișeze fiul, dar acest lucru era imposibil în prezent. Tot ce putea face era să-l liniștească cu vocea ei.

– Dragul meu copil, e în regulă. Mama e bine. Nu plânge.

Asta avu efectul contrar; Dao plânse mai tare. Nani stătea deoparte, șocată. Nu îl mai văzuse niciodată pe Dao plângând așa. Chaisai vru să intervină, să își ia iubirea vieții în brațe, dar știa că avea nevoie de asta. Simțea că Dao nu plângea doar pentru ceea ce se întâmplase astăzi, ci părea că își elibera durerea acumulată de-a lungul anilor.

Îi făcu semn lui Nani că ar trebui să plece și să-i lase lui Dao timp cu mama lui, așa că Chaisai și Nani plecară spre cafenea.

Dao își îmbrățișă mama strâns în timp ce plângea până când rămase fără nicio lacrimă. În tot acest timp, mama lui îi tot spunea.

– Este în regulă, totul să fie bine.

Ea își dădu seama că el avea nevoie să se elibereze. O durea inima că, până astăzi, nu îl lăsase niciodată pe Dao să plângă în brațele ei, în afară de acel eveniment. Nu uită că ea era cauza unora dintre aceste lacrimi de astăzi.

După aproximativ treizeci de minute, Dao se liniști în sfârșit și adormi repede, cu capul sprijinit pe mama sa.

Ușa glisantă se deschise, dezvăluindu-i pe Nani și Chaisai. Văzându-l pe Dao dormind, Nani îi spuse nașei sale că va veni să o vadă mâine.

În sfârșit primise vești de la Yanin și abia aștepta să o vadă pe iubita ei.

Chaisai luă scaunul gri din colț și îl trase până la marginea patului lui Dara. În șoaptă, ca să nu îl trezească pe Dao, Chaisai spuse:

– Mamă, îmi pare atât de rău că ți s-a întâmplat asta. Dacă am fi venit să te vedem mai devreme…

Chaisai nu-i spusese asta lui Dao, dar asta îl macina de când aflase de răpirea ei. Măcar de-ar fi fost ei mai rapizi. Dacă măcar el ar fi fost mai rapid.

– Scumpule, nu e vina ta. Mă bucur doar că tu și fiul meu sunteți bine.

Chaisai apucă mâna Darei și i-o puse pe față. Chaisai mărturisi:

– Sunt îngrijorat pentru el, mamă.

Înțelegea ce spunea Chaisai pentru că și ea era îngrijorată. Era și pentru ea prima dată când își vedea fiul așa.

– Și eu sunt, dragule. Te rog să ai grijă de el pentru mine. A trecut prin multe și le ascunde atât de bine. Cred că de data asta a fost prea mult pentru el să suporte.

Strângându-i mâna, Chaisai promise:

– Voi avea grijă de el, mamă.

Dao se trezi o oră mai târziu, iar până atunci mama lui încercase să se miște. Partea superioară a corpului își reveni prima, așa că acum își putea mișca brațele și mâinile.

Dao comandase să i se livreze mâncarea ei preferată. Curry verde. El îi recomandase să înceapă mai întâi cu lichide limpezi și apoi să treacă la mâncare, dar Dara nu voia. Nu o înfometaseră în laborator, așa că era capabilă să mănânce ce voia.

După ce-i sosi mâncarea, iar ea mânca fericită, Dara comentă:

– Scumpule, ai avut o zi grea. Du-te acasă și odihnește-te, eu voi fi bine. Sunt în siguranță aici.

Scuturându-și violent capul, Dao protestă:

– Nu mamă, nu te las singură aici!

– Scumpule, du-te acasă. Fă un duș sau o baie. Relaxează-te și apoi întoarce-te să mă vezi dimineață. Fă asta pentru mine, te rog, îl imploră Dara cu privirea pe Dao să se conformeze.

Știind că mama lui va continua să-l sâcâie până va pleca, Dao consimți.

– Bine mamă, voi pleca, dar sună-mă dacă ai nevoie de ceva. Voi suna pe telefonul spitalului înainte să mă culc. Îți voi aduce telefonul mobil mâine.

Dao și Chaisai o îmbrățișă strâns pe Dara și apoi plecă.

În drum spre casă, Dao fu tăcut ca un șoarece. Mintea îi era învolburată de tot ce se întâmplase. Nu-i plăcea să recunoască, dar era zguduit de toate acestea.

Chaisai se gândi că era mai bine să aștepte până ajungea acasă pentru a discuta cu Dao. Așa că păstră liniștea, gândindu-se la care ar fi cea mai bună cale de a-i spune lui Dao ce îl îngrijorează.

În apartamentul lui Chaisai, Dao intră direct în baie, își scoase hainele, dădu drumul la apă și reglă temperatura pentru a umple cada, adăugând spumă de baie cu levănțică și mușețel.

Odată ce cada fu umplută pe gustul său, intră în ea, scufundându-și corpul până când bulele îi ajunseră la gât. Își sprijini capul pe perna spa și închise ochii.

Dorind să fie aproape de Dao, Chaisai intră în baie, lăsându-și hainele să se întâlnească cu cele ale lui Dao pe podea.

– Pot să vin și eu lângă tine, iubitule? întrebă Chaisai, sperând că răspunsul va fi afirmativ.

Dao se uită la el cu un ochi și spuse.

– Da, Phi.

Închizându-și ochii, Dao simți cum apa se învârtea în jurul lui în timp ce Chaisai se instală în cadă.

Tragând piciorul lui Dao în poala sa, Chaisai începu să-i maseze piciorul lui Dao. Văzând cum tensiunea începe să dispară, Chaisai îl întrebă:

– Iubitule, ești bine?

Cu ochii încă închiși, Dao scutură din cap că nu.

– Vrei să vorbești despre asta, puiule?

Chaisai trecu la celălalt picior al lui Dao și începu să-l maseze.

Dao nu răspunde imediat, ceea ce îl făcu pe Chaisai să simtă că poate nu ar trebui să insiste în seara asta. Dao se gândea dacă are capacitatea mentală de a avea această discuție în seara asta. Știa că ar trebui, o amânase destul de mult, dar era atât de epuizat psihic.

Chaisai aștepta răbdător să vadă dacă Dao va răspunde.

Chiar când era pe cale să renunțe.

– Nu contează, răspunse Dao.

– Când eram mic... Dao se opri.

Voia să o spună, dar îi era teamă că Chaisai îl va privi altfel.

Începu să-și facă un discurs interior de încurajare: Chaisai mă iubește.

Nu se va uita niciodată la mine altfel.

Îi datorez asta.

El este iubirea vieții mele.

Eu pot să fac asta.

Faptul că Chaisai nu spusese nimic, doar continuă să-l maseze pe Dao așteptând până când acesta era pregătit, îl făcu pe Dao să se simtă suficient de în siguranță pentru a vorbi despre trecutul său oribil.

– Când eram mic, prietenul mamei a încercat să mă violeze.

Dao se opri să se uite la fața lui Chaisai. Tot ce văzu fu dragoste, grijă și înțelegere. Așa că el continuă.

– Am fost atât de speriat. Aveam doar opt ani. Mi-a dat pantalonii jos, dar înainte să meargă mai departe, mama l-a oprit.

Lui Dao îi trecu un fior prin corp retrăind acea noapte oribilă.

Chaisai își deschise brațele pentru ca Dao să vină la el. Dao acceptă și se mută de pe partea sa de cadă pe cea a lui Chaisai, așezându-se în poala acestuia. Stând cu capul pe umerii lui Chaisai, care îl îmbrățișă strâns, Dao dezvălui:

–  A fost prima dată când am simțit că am contat pentru mama mea. Ea m-a salvat. Chiar și în starea ei de ebrietate, mi-a auzit strigătul și m-a salvat. Mama mea mi-a făcut o mulțime de lucruri și m-a rănit…

……………………………………………………………

– Sincer, nu pot spune. Timpul va dezvălui. Aș vrea să văd progresele în următoarele trei luni, dar numai timpul va spune dacă efectele medicamentului vor fi de lungă durată sau temporare.

– Bine.

Strângând mâna doctorului, Dao îi mulțumi din nou acestuia.

Coborându-și vocea puțin, aproape în șoaptă, doctorul mărturisi:

– Dacă contează, sper să-l prindeți pe ticălosul ăla. Sper să putrezească în închisoare și mă voi asigura că documentația mea reflectă tot prin ce a trecut mama ta, pentru a fi prezentată în instanță.

….

Trântind ușa camerei de interogatoriu, Dao și Chaisai se așezară vis-a-vis de Anchara și avocatul său. Același avocat care îl scăpase data trecută. Păcat pentru ei, de data asta va fi diferit.

Dao zâmbea pe dinăuntru văzând cât de bătut arăta Anchara. Vânătăi mov și negre îi marcau pielea. Bandajele îi acopereau nasul, o buză spartă și un ochi vânăt.

L-am nenorocit. Așa-i trebuie pentru că a rănit-o pe mama.

– Vom vorbi cu acuzarea despre o înțelegere, spuse avocatul.

– Ce te face să crezi că vor oferi asta? rânji Dao.

– Înțelegi gravitatea a tot ce ai făcut?

Anchara, cândva încrezător, fusese redus la o grămadă de carne agitată și speriată. Știa că e complet distrus și că nu mai putea face nimic.

Pe măsură ce interogatoriul continuă, Anchara izbucni:

– Nu e vina mea. Șeful cel mare m-a pus s-o fac.

Anchara fusese tăcut în ultima oră de interogatoriu.

Avocatul său răspunsese în locul lui la toate întrebările lui Dao și Chaisai, în timp ce el se mișca pe scaun, răsucindu-și și trăgându-și degetele și mușcându-și unghiile.

Așa că, faptul că spusese asta opri imediat interogatoriul anterior.

– Cine este Marele Șef? întrebă Chaisai.

Ochii lui Anchara deveniră mari ca farfuriile pentru că nu-și dăduse seama că spusese asta cu voce tare. În tot timpul în care avocatul său vorbise, mintea lui îi repeta întruna că Șeful cel mare îl pusese să o facă.

– Cine… cine este Șeful cel mare?  Anchara întoarse întrebarea spre Chaisai.

– Asta e ceea ce tocmai ai spus. Deci, cine este?

Avocatul îi aruncă o privire severă lui Anchara și dă din cap că nu, sfătuindu-l că e mai bine să tacă.

Urmând sfatul avocatului său, Anchara rămase tăcută, fără să-i răspundă lui Chaisai.

Văzând cum alege să joace. Dao și Chaisai deciseră să joace un joc al minții. Uitându-se unul la celălalt, Dao spuse:

– Hmmm, Marele Șef, mă întreb cine este. Adică, dacă el este creierul din spatele tuturor acestor lucruri, poate că avem în custodie persoana greșită.

Urmând exemplul lui Dao, Chaisai adăugă:

– Da. Poate că trebuie să îl găsim pe Marele Șef și să îl închidem pentru toate crimele, iar pe Khun Anant să îl lăsăm să plece, deoarece probabil este nevinovat.

– Da, dar nu putem face asta pentru că Khun Anant nu vrea să spună nimic. Așa că bănuiesc că el trebuie să ia vina asupra lui pentru tot.

Dao și Chaisai priviră cu coada ochiului cum continuau să vorbească, văzând cum jocul lor îl dărâma pe Anchara.

Ochii lui Anchara continuau să treacă de la Dao la Chaisai în timp ce vorbeau, ca cineva care urmărea un joc de ping pong. Cu cât îl tachinau mai mult, cu atât Anchara își mușca mai mult unghiile, abia abținându-se să răspundă.

Dao și Chaisai continuară pentru încă câteva minute, până când Anchara cedă, vărsând totul într-o divagație.

 – Eu… nu știu exact cine este. El este creierul din spatele laboratorului. Obișnuia să facă asta împreună cu tatăl meu până când acesta a murit și eu am preluat conducerea. Întotdeauna mă contacta pe telefonul gri care se află în biroul meu din laborator. Nu am numărul lui. Am e-mailul lui, este în computerul meu pe care l-ați confiscat. Veți vedea toate e-mailurile pe care i le-am trimis și viceversa.

Anchara începu să plângă isteric:

– Vă rog, el m-a pus să fac asta. M-a obligat să o fac. Nu am vrut să o fac. Găsiți-l pe el. El e responsabil, nu eu. Nu eu. Nu eu. Nu eu.

Avocatul îl apucă pe Anchara scuturându-l, încercând să-l facă să nu mai spună „Nu eu”. Dar el era ca un disc stricat care repeta la nesfârșit.

Dao spuse.

– Ne vom întoarce.

El și Chaisai ieșiră din cameră și intrară în biroul unde se aflau căpitanii lor pentru a le cere părerea despre ceea ce văzuseră.

– Simt că Anchara își pierde controlul. Nu mai este atât de mare și rău acum că închisoarea este pe cale să îi fie prietenă, remarcă căpitanul Phausk.

– Nu știu. Cred că s-ar putea să se prefacă. În orice caz, nu contează dacă Șeful cel mare este real sau nu, Anchara tot trebuie să plătească pentru ce a făcut, spuse căpitanul Zhu.

– De acord. Investigatorul a reușit să intre în laptopul lui Anchara? întreabă Chaisai.