Omegaverse-Capitolul 21 vol3

6:30.

Ușa salonului se deschise fără zgomot, de parcă dimineața însăși ar fi cerut permisiunea să intre. Asistenta medicală păși înăuntru cu mișcări ușoare, iar gesturile îi erau reținute, aproape ceremonioase. Își ținea respirația sub control, dar în ochii ei se citea uimirea limpede, nefiltrată.

Era prima zi în care Ramanan era conștient.

El deschise ochii mari exact în momentul în care femeia scoase acul perfuziei din brațul drept. Simți înțepătura, dar nu ea îl făcu să se încrunte. Privirea i se coborî instinctiv spre abdomen, atrasă de o greutate caldă, vie.

Acolo dormea, cu capul întors spre el, un bărbat.

Pentru o clipă, timpul rămase suspendat. Ramanan nu avea încă mintea limpede. Gândurile îi veneau fragmentate, ca niște bucăți de realitate care refuzau să se lege între ele. Inima îi bătu neregulat, iar respirația i se opri scurt în piept.

Asistenta îi observă reacția și se apropie imediat, cu voce joasă, calmă.

— Domnul doctor Fanlah a stat cu dumneavoastră în spital de când ați fost internat. Nu a dormit nopțile mai deloc.

Cuvintele ajunseră la el cu întârziere. Ramanan clipi des, ca și cum ar fi încercat să aducă lumea în focus.

— Doctorul ne-a dat ordin să-i administrăm un somnifer puternic, ca să doarmă măcar o noapte de la un capăt la altul. De aceea domnul Fanlah doarme atât de adânc. E foarte epuizat, nu trebuie trezit.

Ramanan își mută privirea de la bărbatul adormit spre asistentă. O privea cercetător, cu acea intensitate tăcută a unui Alpha care încearcă să înțeleagă ceva ce îi scapă.

— De cât timp sunt aici?

— De treizeci și două de zile.

Asistenta zâmbi. Un zâmbet mic, emoționat, care nu mai ținea de meserie.

— E prima dată când văd cum un suflet pereche își vindecă partenerul. Dacă nu era el, e posibil că n-ați fi supraviețuit. Sunteți un om norocos să cunoașteți o asemenea iubire.

Ramanan nu răspunse. Nu putea. Cuvintele acelea aveau nevoie de timp să se așeze, să-și facă loc într-o conștiință abia trezită.

Asistenta plecă, iar înainte de a ieși stinse luminile. Salonul se cufundă într-o penumbră blândă. Afară, dimineața era încă ușor întunecată. Prin ferestre se deslușeau umbrele arborilor și cerul pregătit de ploaie, greu, dens, tăcut.

Ramanan coborî din nou privirea.

Bărbatul care îi înlănțuia talia cu un braț dormea profund. Capul lui se odihnea pe abdomenul lui Ramanan, cu o încredere absolută. Cicatricea de pe obraz era încă acolo, dar mult mai fină și cusută impecabil. Părul îi crescuse, iar genele lungi se zbăteau ușor din când în când, semn al unui somn adânc, artificial.

Ramanan cercetă… reflectă… omul acesta era Ama, dar mirosul lui…

Inspiră adânc.

Aroma cafelei atât de iubită îi gâdilă nările delicat, îi era familiară până la durere… Jamaica Blue Mountain. Mirosul îi traversă corpul ca un fir de lumină.

Era perturbat. Omul acesta mirosea a Chao Fah, dar arăta ca Ama Fanlah.

Frânturi de cuvinte începură să-i defileze prin cap, fără ordine, fără avertisment.

Am fost atât de fericit când te-am revăzut în Teritorii…
Vreau să fiu soția ta…
Visez la un sărut fierbinte cu tine…
Ama… o voi spune mereu și mereu, te iubesc…

Apoi altele, mai profunde, mai grele.

Rama… soțul meu…
Soția ta, dr. Ama Fanlah, care nu te va mai părăsi niciodată…

Cuvintele și frazele se învârteau în capul lui, se loveau unele de altele, până când avu o străfulgerare.

Ramanan ridică mâna stângă cu degetele întinse.

Verigheta lui revenise la locul ei… barajul cedă.

Lacrimi îi veniră în ochi, apoi șuvoaie, apoi hohote. Corpul i se zguduia de plânsul haotic, de parcă toată durerea, tot dorul, toată așteptarea se prăbușiseră într-o singură clipă.

Atinse părul bărbatului și feromonii ieșiră pentru prima dată, energici.

Lemnul îmbibat în sherry chemă iasomia Stephanotis, pe care o simțise ieșind din glanda de la ceafă. Ramanan își ștergea cu mâneca pijamalei ochii umezi de lacrimile nestăvilite și nu reușea să se mai oprească.

Era și bucurie, era și șocul emoțional, era și o nervozitate; se simțea ca un adolescent în fața primului sex sau în fața descoperirii că e îndrăgostit pentru prima dată.

Atinse ușor părul lui Chao Fah, o dată… de două ori… de trei ori… atingea și plângea… plângea tot dorul suferit.

Atingea și plângea… plângea tot dorul de care putuse da dovadă, plângea că nu fusese capabil să-l recunoască, plângea pentru vinovăția de a se fi îndrăgostit de un „altul” pe nume Ama Fanlah, plângea și de fericire, plângea de atâta iubire cât putuse să-i ofere acest bărbat.

Iubitule, acum sunt un Omega… îți voi da un copil frumos ca tine.
Te voi lăsa să mă marchezi, ca să mirosim amândoi la fel…

Mâna stângă a bărbatului era depusă delicat pe talia lui.

Ramanan întinse brațul și mângâie verigheta de pe inelar, apoi îi trase inelul de pe degetul mic. Îl ridică la nivelul ochilor.

În interior, gravat cu litere fine, dormea în liniște numele adevărat al doctorului Fanlah:

Chao Fah Siri

Feromonii lui Ramanan explodară. Ieșiră învolburați, strigând mut numele unicei lui soții. O revărsare ca o cascadă sălbatică de whisky Macallan, caramel, sherry și fructe uscate îmbrățișă tulpinile delicate cu flori albe de iasomie Stephanotis. Cafeaua Blue Mountain se aruncă în vâltoarea parfumată, târând după ea scorțișoara și aroma de portocale.

Reuniți în mod conștient pentru prima dată după atâta timp, feromonii celor doi se împleteau, se frecau, unduiau, șopteau… făceau dragoste.

Chao Fah continua să doarmă somnul artificial, în timp ce Ramanan îi trecu inelul din nou pe degetul mic. Apoi puse palma cu verigheta pe mâna stângă a lui Chao și adormi fericit.

Erau din nou împreună.

………………………………….

Trezirea nu veni brusc. Nu fu o smulgere din somn, ci o alunecare lentă spre lumină, ca ieșirea dintr-o apă adâncă, caldă. Chao Fah simți mai întâi greutatea trupului, apoi căldura, apoi mirosul — un miros care nu aparținea spitalului.

Deschise ochii.

Lumina era filtrată, blândă. Salonul părea suspendat într-un timp care nu mai aparținea nimănui. Și atunci îl văzu.

Ramanan.

Ochii lui albaștri erau deschiși, umezi, fixați asupra lui cu o intensitate care nu avea nimic de-a face cu surpriza. Doar cu adevărul.

Pentru o clipă, niciunul nu se mișcă. Aerul dintre ei era dens. Iubirea însăși își ținea respirația.

Chao Fah ridică încet mâna. Mișcarea era nesigură, dar hotărâtă. Degetele îi atinseră mai întâi aerul, apoi pielea lui Ramanan, talia, căldura lui familiară.

Ramanan nu scoase un cuvânt. Își coborî mâna și o așeză peste cea a lui Chao Fah, acoperind-o complet, ancorându-l în realitate.

Se priveau. Doar se priveau.

Ochii lui Chao Fah coborâră încet pe trupul lui Ramanan, memorând fiecare detaliu, fiecare schimbare, apoi se întoarseră la ochii lui și rămaseră acolo.

Feromonii erau pretutindeni, fără să fie explozivi sau sălbatici. Erau liniștiți, rotunzi, maturi și se împleteau în tăcere, ca două respirații care învață din nou să fie una.

Chao Fah își ridică ușor corpul, sprijinindu-se pe cot. Ramanan se apropie instinctiv, fără grabă, fără teamă și frunțile li se atinseră, respirațiile li se amestecară. Nu era nevoie de cuvinte. Tot ce trebuia spus fusese deja trăit.

Chao Fah își ridică mâna și atinse obrazul lui Ramanan. Degetele îi alunecară peste pielea caldă, oprindu-se o clipă pe buze. Ramanan închise ochii. Așezat în oasele capului, simți cum Chao Fah își apropiase fața de a lui. Chao Fah mirosea atât de bine…mirosea a cafea, a nuci, a iasomie Stephanotis, care îi dădea o notă delicată, dulce. Chao Fah mai mirosea a dor, a iubire și a „acasă” Respirația i se opri, era amețit de acest Chao Fah sau de acest Ama nou. Bărbatul acesta devenise acum un Omega și corpul lui chiar rănit fiind, se trezea din cauza feromonilor feminini. Sărutul căzu ca o petală umedă de rouă, sărutul era lent, așezat, fără disperare, fără grabă, un sărut care purta în el aproape cinci luni de absență, cinci luni de așteptare, cinci luni de iubire ținută în viață prin respirație și speranță. Chao Fah așteptă cu buzele despărțite, lipite de cele ale lui Ramanan, doar pentru o clipă. Ramanan îl trase în brațe pe Chao Fah care era în genunchi pe pat. Îl răsturnă așa cum mamele țin un copil mic în brațe. Ochii lui Chao Fah se deschiseră. Ramanan se afundă complet printre acele alge unduite de ocean. Ochiul de sticlă era de aceeași culoare, aproape că nu-ți dădeai seama că e un ochi mort.

Chao Fah înlănțui gâtul lui Ramanan și se uită direct în ochii acestuia. Ochii îi erau umezi și respirația tremurată.

Ramanan își strânse brațele în jurul lui, cu grijă, cu protecție, ca și cum ar fi ținut ceva fragil și infinit de prețios.

Ramanan se aplecă și despărți cu limba cele două buze perfect conturate. Trecu de rezistența dinților și găsi gura fierbinte cu arome nedefinite dar dulci. Cu acel sărut el dorea să exprime tot dorul și toată iubirea trăite de atâta timp. Limbile se împletiră, frecarea era mai mult decât erotică, dar nu era ceva lacom , era ceva lent . Cei doi se gustau scoțând mici gemete. Feromonii erau agățați de piele și de inimi și înțelegeau că atât Ramanan cât și Chao Fah erau beți  de dorință. Ramanan se extrase cu greu din gura lui Chao Fah, dar când o făcu, continuă să-l țină în brațe și scoase primele cuvinte privindu-l fix în ochi:

— Chao Fah, când voi ieși de aici, primul lucru pe care îl voi face va fi să te marchez, așa că pregătește-te sufletește, pentru că nu vei mai scăpa de mine.

În salonul de spital, iubirea era peste tot.