Omegaverse-Iubiri nepermise Capitolul 10 vol 3

Era duminică.
Așa cum fusese aproape de fiecare dată, familiile Siri și Perth luaseră prânzul împreună.

Pentru o lună de martie, aerul era neașteptat de cald, aproape optsprezece grade, iar grădina părea prinsă într-o liniște prea perfectă. Etan și Mila hotărâseră să scoată masa afară, pe terasă. Bodyguarzii erau plasați discret, la unghiuri diferite, îmbrăcați civil, atenți fără a fi ostentativi.

Prânzul se terminase.
Luli și Rak alergau prin iarbă, râzând, vânând primii fluturi ai primăverii. Mirosul crizantemelor era puternic, dar blând, o prezență calmă. Mila le plantase de jur-împrejurul zidului grădinii, un întreg cerc floral, în semn de iubire pentru Ariana. Aroma lor se împletea cu parfumul delicat al lămâilor care înfloriseră neașteptat în plină iarnă.

Terasa era umbrită de singurul copac al locului — un eucaliptus de lămâi, bătrân și protector. Etan discuta cu Arian despre o expoziție de artă de la Paris. Ariana pregătea ceai și cafea într-un colț al bucătăriei improvizate pe terasă. Menajerele strângeau vesela, mișcându-se în liniște.

Țarcul lui Rian fusese așezat sub eucaliptus. Copilul trecuse de un an, dar părea de cel puțin trei. Era vesel, atent, dar vorbea puțin. De câteva zile, găsise un creion și un caiet uitat de Ariana pe marginea canapelei și, sub privirile uluite ale părinților, desenase literele alfabetului, apoi le legase în cuvinte simple.
Arian și Ariana refuzaseră mereu testul genetic, dar bănuiala privind al doilea sex al copilului plutea între ei ca o umbră nerostită. Încercau să rămână calmi în preajma lui.

Cafeaua fusese tocmai servită. Un ceai de petale de trandafir infuza încet.

Atunci se auziră focurile de armă.

Primul glonț spulberă liniștea ca o lovitură de tun. Un bodyguard de la intrarea vilei se prăbuși fără un sunet. Al doilea apucă să ducă mâna la cască — apoi căzu și el, sângele împroșcând piatra albă.

Dinspre poartă năvăliră oameni mascați, purtând măști de dragoni roșii.

— La pământ! strigă cineva.

Bodyguarzii de pe terasă reacționară instantaneu. Arme scoase, focuri trase, alergări haotice printre mese răsturnate. Sticla explodă. Lemnul se sfărâmă. Grădina deveni un câmp de luptă.

Arian intră în luptă fără ezitare, smulgând arma unui bodyguard rănit și trăgând cu sânge rece. Ariana și Mila îi apucară pe Luli și Rak, încercând să se adăpostească, dar gloanțele veneau din toate părțile. Nu exista nicăieri un loc sigur.

Din față se auzi un strigăt scurt, bodyguarzii fuseseră eliminați. Alți dragoni roșii apărură din grădină, unde toți apărătorii fuseseră deja uciși. Casa era invadată.

Șeful atacului își ridică arma și îl ținti pe Etan.
Un altul întoarse țeava spre Arian.

— OMORÂȚI PE TOATĂ LUMEA! urlă șeful.

– ÎN AFARĂ DE MUCOSUL DIN ȚARC!

În clipa aceea, Rian se ridică în picioare.

Nu plângea.
Nu țipa.

Privirea lui era senină, și totuși, din ea izvora ceva necunoscut, o forță care făcea aerul să vibreze. O liniște stranie căzu peste grădină.

Nu se mai auzi niciun foc de armă.

Dragonii roșii rămăseseră împietriți. Degetele li se descleștară. Pistoalele căzură pe piatră cu zgomote seci. Unul câte unul, bărbații se prăbușiră, gemând, convulsionând, ca și cum ceva nevăzut le strângea gâturile din interior.

Șeful asaltului își duse mâna la beregată, cu ochii ieșiți din orbite. Încercă, disperat, să-și ridice arma și să-l țintească pe Arian, dar pistolul îi scăpă din mână. Bărbatul căzu în genunchi, gâfâind.

În acel moment, Arian își reveni primul. Apăsă butonul de urgență, chemând întăriri, apoi, împreună cu Etan, îl legă fedeleș pe cel ce părea a fi șeful Dragonilor Roșii.

Ariana îl luă pe Rian în brațe. Tremura toată, cu lacrimi pe obraji, strângându-l ca și cum l-ar fi putut pierde dintr-o clipă în alta.

Rian întinse mâna mică.
Îl arătă cu degetul pe Arian.

Zâmbi larg, fericit, luminos, și spuse clar, pentru prima dată:

— Tata!

……………

Interogatoriul începu în aceeași seară și nu se opri timp de patruzeci și opt de ore.

Bărbatul fu coborât într-o încăpere subterană, fără ferestre, cu pereți reci și lumină constantă, menită să destrame orice noțiune de timp. Era legat de un scaun metalic, mâinile fixate, privirea înainte. Masca de dragon roșu fusese smulsă încă din primele minute. Sub ea nu se afla nimic spectaculos — doar un chip obișnuit, tăios, gol de emoție.

Ancheta era condusă de Arian.

Întrebările veniră metodic. Repetitive. Aceleași formulări, schimbate subtil, reluate în buclă.

— Cine a dat ordinul?
— De unde vin fondurile?
— Cine sunt cei patru?
— Care este legătura cu Baha?

Bărbatul nu răspunse.

Orele se scurseră una în alta. Arian schimbă strategiile: calm, presiune, tăcere, apoi din nou cuvinte. Amenințări precise, calculate.

— Te pot trimite în cea mai rea închisoare din teritorii, spuse el la un moment dat, apropiindu-se suficient cât vocea să-i ajungă direct în ureche.
— O celulă comună. Cu violatori. Cu oameni care nu pun întrebări.

Privirea prizonierului rămase inertă. Nici măcar un clipit.

Nimic nu părea să-l atingă.

Abia după aproape o zi întreagă, ceva cedă, nu din teamă, ci din iritare.

— Pe capul fraților Siri există un premiu, spuse el brusc, cu o voce seacă. Cinzeci de milioane de lire sterline.

Arian nu reacționă. Doar notă mental.

— Pe capul tău la fel, continuă bărbatul.

– Dacă nu eu, va fi altul. Și altul. Până când cererea va fi executată.

O pauză. O respirație tăioasă.

— Fetițele Siri trebuie să moară neapărat.

Arian ridică privirea.

— De ce?

Pentru prima dată, omul își strânse maxilarul.

— Pentru că valorează acțiuni. Acțiuni care n-ar fi trebuit să fie niciodată în mâinile lor.

Cuvintele ieșiră ca o scăpare, nu ca o mărturisire. Imediat după, bărbatul tăcu din nou, conștient că spusese prea mult. Furios pe el însuși.

Pentru Arian, piesele se legară instantaneu.

Acțiuni.
Moștenire.
Copii vizați nu pentru ce sunt, ci pentru ce reprezintă.

Mintea lui se întoarse violent spre trecut, spre părinții lui Manun, spre răpirea fetelor, spre aceleași acțiuni care declanșaseră atunci lanțul de violență. Tiparul era identicm obsesiv și nemilos.

Unul dintre cei patru comanditari nu putea fi decât tatăl lui Manun.

Interogatoriul continuă.

Aceleași întrebări, reluate la intervale diferite. Alte voci. Alte fețe. Alte ore. Fără somn. Fără noapte. Fără zi.

Bărbatul nu mai scoase niciun sunet.

La finalul celor patruzeci și opt de ore, Arian ieși din încăpere obosit, dar lucid. Nu obținuseră nici nume, nici confirmări directe, nici dovezi scrise.

Dar adevărul plutea deja în aer, greu și clar:ordinul nu fusese unul izolat, venea din Baha și nu avea să se oprească aici.

Dragonii Roșii erau doar executori.

………………

Secția de genetică Omegaverse era scufundată într-o liniște albă, controlată, în care fiecare sunet părea filtrat înainte de a fi lăsat să existe. Lumina nu venea dintr-o singură sursă, ci din panouri discrete, integrate în pereți, astfel încât timpul își pierdea sensul.

Arian și Ariana stăteau alături, pe o canapea din salonul privat Testare genetică. Se țineau de mână, dar nu vorbeau. Cinci zile după atac și după interogatoriul acela de patruzeci și opt de ore de presiune continuă, hotărârea fusese luată fără cuvinte.

Trebuiau să știe.

Rian dormea într-un pătuț transparent, conectat la senzori discreți. Respira calm. Părea liniștit, de parcă nimic din ceea ce se întâmplase nu îl atinsese cu adevărat. Ariana îl privea fără să clipească, cu acea teamă tăcută care apare doar atunci când iubirea și groaza se suprapun perfect.

Ușa se deschise fără zgomot.

Doctorul intră ținând o tabletă sub braț. Era un bărbat trecut de șaizeci de ani, cu o expresie controlată, dar ochii îl trădau. Nu își putea ascunde uimirea și șocul.

–Rezultatele au sosit, spuse el, după o pauză scurtă.

Arian se ridică imediat.

–Spuneți-ne.

Doctorul trase un scaun și se așeză în fața lor. Pentru o clipă, păru că își alege cuvintele cu o grijă ieșită din comun.

– Fiul dumneavoastră este un Enigma, cred că bănuiați deja, dacă ați venit aici.

Ariana își ținu respirația. Arian încuviință scurt. Se așteptaseră la asta.

– Dar…

Doctorul învârtea tableta și se vedea că era pur și simplu șocat.

Arian repetă:

– Dar…

– E ceva…ceva neașteptat.

–Copilul dumneavoastră nu e un simplu Enigma, continuă medicul.

– Rian este un Enigma chiparos.

Cuvintele căzură greu, ca niște piese de șah puse direct în mat.

– Un Enigma chiparos? repetă neîncrezător Arian.

Doctorul mări datele de pe ecranul tabletei,

– Nașterea unui asemenea Enigma este estimată la un caz la cincizeci de milioane. Statistic vorbind, nu ar trebui să existe doi pe același continent. Rian este… unic.

Ariana nu înțelegea, nu auzise niciodată despre un așa Enigma.

–Ce înseamnă asta pentru el? șopti Arian.

– Înseamnă că structura lui neurochimică este diferită, explică doctorul.

–Feromonii de chiparos induc calm, supunere involuntară, inhibiție agresivă. Ce ați văzut în timpul atacului… nu a fost o reacție conștientă. A fost un răspuns instinctiv al sistemului său.

Arian își aminti de liniștea bruscă, de armele căzute, de bărbații prăbușiți fără să fi fost atinși.

– Și inteligența? întrebă el.

Doctorul încuviință lent.

–Este foarte posibil ca fiul dumneavoastră să aibă un coeficient de inteligență peste orice standard cunoscut, mult peste medie, mult peste nivelurile Alpha dominante. Capacitatea de recunoaștere a tiparelor, procesarea simultană, intuiția cognitivă… toate indică un potențial excepțional.

– E un copilaș, spuse Ariana, cu vocea tremurată.

– El este doar un copilaș de un an.

– Știu, răspunse medicul, mai blând.

-De aceea trebuie protejat, nu forțat, nu expus. Enigma chiparos nu trebuie împins spre performanță. Mintea lui va merge oricum înaintea lumii.

Arian închise ochii pentru o secundă.

– Există și reversul medaliei, nu? Un pericol…

Doctorul nu ocoli răspunsul.

– Este imens. Nu doar pentru că poate face lucruri ieșite din comun, ci pentru că va fi dorit să fie controlat, folosit ca o armă. Exact din acest motiv, informația trebuie să rămână strict confidențială.

Ariana se apropie de pătuț și îl atinse ușor pe Rian pe obraz. Copilul zâmbi în somn, senin, de parcă purta în el un secret care nu-l apăsa deloc.

– Nu este o armă, este fiul nostru.

Arian veni lângă ea, punându-și palma pe spatele ei.

– Și nimeni… nimeni nu va pune mâna pe el, spuse el cu o hotărâre rece.

Doctorul îi privi pe amândoi și încuviință.

– Atunci,  Rian are exact părinții de care are nevoie pentru a-și crea un viitor luminos.

……………..

Spitalul din Tikrit fusese curățat, oamenii lui Taro Daho duseseră cadavrele la morgă, în așteptare ca poliția locală să facă necesarul cu trimiterea lor în Baha. Taro Daho voia să vorbească neapărat cu Ama Fanlah. Trebuia să lămurească dubiile ce planau peste Ramanan Siri. Avea nevoie de confirmarea sau infirmarea faptului că cei doi se cunoscuseră cândva. Cu acest gând, porni în căutarea lui Ama Fanlah. Asistentele îl îndrumară spre sala de pansamente. Deschise ușa și într-adevăr , era acolo cu căpitanul Siri care avea torsul gol și stătea pe un scaun cu un aer foarte dureros.

–Ama!

Cei doi întoarseră în același timp capul spre ușă, de parcă i-ar fi chemat pe amândoi.

Taro păstră un aer neutru:

–Ama, vreau să-ți vorbesc.

Doctorul Fanlah arătă spre căpitan.

– Nu pot acum, trebuie să-l retușez pe căpitan. Du-te și mă așteaptă în birou. Termin aici și vorbim.

Taro Daho ezită. Nu voia să-l mai lase nici un minut singur cu nenorocitul ăsta de polițai. Ama Fanlah continuă calm:

–Taro, du-te, închide ușa, creezi curent de aer.

Taro Daho închise ușa cu un oftat. Ama Fanlah continuă verificarea rănilor lui Ramanan. Lucra cu blândețe și profesionalism. Ramanan își dădu seama că avea multă experiență. Privea ca vrăjit mâinile chirurgului. I se păreau atât de cunoscute și totuși cicatricea aceea oribilă deranja perfecțiunea degetelor lungi și suple. Nu se mai putu abține și prinse mâna cu cicatricea. Doctorul vru s-o retragă, dar Ramanan o prinse în căușul palmelor și mângâie urma aceea care parcă voia să desprindă degetele în două părți. Apoi ridică încet capul spre fața doctorului. Ochii lui albaștri, metalici, parcă voiau să sfredelească  lentilele fumurii.

-Doctore, de ce simt că ai trecut printr-o poveste tristă a vieții? Ce rău ți-a putut crea aceste cicatrici? Tot atunci ți-ai pierdut și ochiul? Și de ce mă simt așa de trist pentru povestea ta, chiar necunoscând-o?

Ama Fanlah nu răspunse și-și retrase încet mâna din palmele lui Ramanan. Părea atât de detașat , dar în suflet se ridicau furtuni care îl loveau profund.

– Căpitane, iar flirtezi? Ești doar un străin care e în misiune și care se va reîntoarce la lumea civilizată de dincolo. Dacă ești înfierbântat, să știi că avem pe aici case de toleranță cu fete frumoase. Fratele Taro te poate duce dacă vrei, dar termin-o cu lingușirile pe lângă mine.

Dar Ramanan Siri parcă nici nu auzea. Dintr-o dată înlănțui talia doctorului și își lipi duios fața de burta lui. Apoi își lipi nasul de bluza de chirurg și inspiră adânc. Vocea lui se ridică în aer ca beată:

–Ama Fanlah, miroși atât de bine. Se simte scorțișoara îmbibată de portocale. De ce miroși atât de bine? Dar tot nu reușesc să ghicesc nota principală. A ce miros cu adevărat feromonii tăi?

Doctorul se scutură agasat.

– Căpitane, termin-o cu prostiile și lasă-mă să-mi fac treaba. Sau preferi să-l chem pe noul chirurg?

Ramanan se retrase neputincios și se lăsă manipulat timp de o jumătate de oră fără să mai scoată un cuvânt. Era foarte tulburat. Mai era și inelul acela alb de pe degetul mic al mâinii stângi…Ce ironie…Unul la fel cu al lui …Oare pe interiorul lui scria ceva?

Îl mânca limba. Doctorul aproape terminase de curățat și de pansat. Ramanan ridică din nou capul spre el. Ochelarii fumurii erau ca un Cerber. Păzeau intrarea spre Hades. Dar cât de mult ar fi dorit să ardă în flăcările acestuia doar pentru un sărut.

-Doctore, ai remarcat? Avem același model de inele pe degetele mici de la mâna stângă. Sunt curios: pe interior scrie ceva?

Doctorul se opri o clipă, apoi își reluă mișcările.

–Nu, ce ar trebui să scrie? Pe al tău scrie ceva?

Ramanan oftă, dar nu răspunse. Îngrijirile se terminaseră. Doctorul se duse spre dulapul din colț și scoase o cămașă albă.

–Uite, schimbă-te și pleacă acasă. Ai nevoie de odihnă. Dacă aștepți aici până termin de vorbit cu Taro, te voi duce chiar eu, dacă nu, ia un taxi.

Spunând acestea, doctorul aruncă mănușile în coșul de gunoi, se spălă pe mâini, apoi părăsi încăperea.

…………….

Taro Daho era în picioare în fața ferestrei și privea cerul gri. Îi era dor de ocean, dor să navigheze, dar încă nu era timpul. Auzi ușa deschizându-se și se întoarse.

– Ai vrut să-mi vorbești, ce s-a întâmplat? spuse Ama Fanlah intrând în birou.

Taro Daho se apropie de doctor.

– Ama, am o întrebare și vreau să fii cinstit cu mine. Îmi datorezi măcar asta.

– Spune.

-Ama, frate, tu…îl cunoști pe căpitan din viața trecută?

Ama Fanlah își scoase ochelarii și-și masă fruntea. Vocea lui fu joasă, aproape șoptită:

– Da. E soțul meu.