Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 22 vol 3

Taro Daho era la o răscruce de vânturi. Trecuseră 2 luni de la atentatul de la aeroport și se întorsese deja în Teritorii de două săptămâni. Taro Daho își pusese ordine în acte, în conturi, în viață. El fusese întotdeauna un singuratic, un adevărat lup de mare , dar și un om de afaceri de inegalat. Conducea Teritoriile cu o mână de fier. El nu iubise niciodată pe nimeni, nu fusese căsătorit , nu avea copii și singurele relații sexuale erau rapide, pentru a-și elimina tensiunile. Era un Omega care poseda, femei, bărbați, nu conta. Singurul care îi atinsese coarda sensibilă fusese Ama Fanlah…o iubire nepermisă. Ama Fanlah era de fapt Chao Fah Preecha, frate vitreg după tată. Deși nu-l dorise niciodată carnal, iubirea lui era totuși mai vie ca oricând. Dorea fericirea lui Ama mai presus de orice.

De câteva zile încoace, el dăduse ordine precise, scrisese scrisori pe care le pusese cu grijă într-un seif. Gânduri amestecate se învălmășeau în mintea lui, dar toate ajungeau la aceeași concluzie. Trebuia să termine cu cei patru care erau puternici și care sigur n-ar fi făcut nici o zi de închisoare dacă îi preda poliției cu toate dovezile ce le avea. Nu spusese nimic din planurile lui fratelui său , știa că l-ar fi împiedicat prin toate mijloacele. Mai rămăseseră unul sau două  lucruri de făcut înainte să-și pună planurile în aplicare. Știa că ceea ce decisese îl târa direct în fața plutonului de execuție, dar el trebuia să-și apere fratele și persoanele pe care acesta le iubea. Deci, prea puțin îi păsa de viața lui.

În acea dimineață sosise cu un jet privat la Kari și venise la spital ca să-l ia pe Ama Fanlah. Acesta trebuia să se întoarcă în Teritorii să-și preia postul de doctor chirurg. După 60 de zile de internare, Ramanan  își revenise aproape complet, era doar o chestiune de zile externarea lui.  Ama Fanlah dorea să îi facă o surpriză lui și fetelor. Taro Daho găsise o căsuță, exact așa cum visau ei, una mică cu flori în față, o mică livadă de lămâi și de portocali în spate, la doar 300 de m de mare. Ama Fanlah dorea să o decoreze, să o amenajeze el însuși pentru ca atunci când fetele și Ramanan vor sosi definitiv, să intre într-o casă caldă și primitoare.

Într-o aripă liniștită a spitalului, Ramanan stătea sprijinit de perne, cu un zâmbet cald, viu. Ama îi ținea mâna, de parcă despărțirea ar fi fost deja prea lungă.

– Trebuie să plec, spuse Ama încet.

Ramanan se aplecă și îi sărută degetele.

–Mai sunt doar trei luni și fetele termină școala.

Chao Fah simți o strângere de inimă, parcă nu mai avea aer, dar nu lăsă să se vadă jalea separării, doar spuse:

–Trei luni de singurătate…

Ama întinse gâtul și îl sărută, întâi pe frunte, apoi pe buze, un sărut lung, duios. Se îmbrățișară strâns, ca doi oameni care nu se mai temeau că distanța ar putea însemna părăsire. Ramanan ar fi vrut să poată mirosi iasomia și cafeaua și toate alte arome dragi lui, dar pansamentul antiferomoni era lipit cu mare grijă de ceafa lui Chao Fah.

– Va trece repede, Ama Chao , șopti Ramanan.

Chao Fah se retrase doar cât să-l poată privi. Ochii albaștri oțel îl priveau calmi cu o notă de tandrețe.

– Aș dori să mă numești Ama, în public, dar acasă mă vei putea numi oricum vei dori. Chao Fah Preecha a murit în acte și în viața publică, acum mai bine de un an. Sentimente noi au înflorit în inima ta pentru cel ce se numește Ama Fanlah, nu?

Ramanan plecă privirea , dar Chao Fah întinse mâna și-i ridică fața ținându-l ferm de bărbie.

-Inspectore Siri, de ce te simți vinovat? Nu trebuie, chiar nu trebuie. Eu sunt foarte fericit că te-ai îndrăgostit tot de mine, chiar dacă eram schimbat și mă numeam altfel.

Ramanan rămase tăcut o clipă. Ceva îl frământa. Acest bărbat, pe care îl iubea nebunește, se sacrificase de atâtea ori pentru el, îl răsfățase, îl protejase și chiar își schimbase sexul pentru a-i putea oferi un copil. Îl merita oare? Era el demn să-i fie soț?

–Tu ai fost mereu generos și blând și bun cu mine și ți-ai arătat mereu iubirea într-un mod care m-a mișcat. Eu…eu…sunt cerebral, nu știu să vorbesc, nu știu să exprim, dar sentimentele mele sunt foarte puternice. Te iubesc…te iubesc și sunt pierdut fără tine.

Spusese toate aceste cuvinte cu voce joasă, poticnindu-se din când în când. Chao Fah, așezat chiar lângă el, pe pat, îl înlănțui cu brațele și-și odihni capul pe umărul lui. Era foarte emoționat și se simțea cu adevărat iubit. Nu avea nevoie de altceva.

………………………

În tot acest timp Taro Daho așteptase la ușa salonului pentru ca cei doi să-și poată lua rămas bun unul de la celălalt. Câteva ore mai târziu, Ama și el ajunseră în Teritorii. Taro îl conduse fără explicații, pe un drum îngust, mărginit de verdeață. Când opriră, Ama rămase fără cuvinte. O căsuță mică, albă, cu obloane bleu și flori în față, în spate, o livadă tânără de lămâi și portocali erau vegheate de marea care se vedea la trei sute de metri, albastră și calmă.

–E ca în visele tale? întrebă Taro simplu.

Ama rămăsese fără cuvinte. Era mai presus de visele lui. Voia să o amenajeze singur, să pună fiecare lucru la locul lui, astfel încât, când Ramanan, Luli și Rak aveau să sosească definitiv, să intre într-o casă caldă, vie, a lor.

În seara aceea, Taro îl duse să o cunoască pe mama lui. O femeie veselă și demnă. Mâncară împreună, discutară de una și de alta și femeia parcă știa cine e Ama Fanlah.  La plecare, Taro se opri în prag.

– Îți cer ceva, spuse rar.

–Dacă mi se întâmplă ceva… să nu o lași singură.

Ama îl privi lung.

– Ce ar putea să ți se întâmple?

Taro deveni nerăbdător:

–Promite, hai odată, spuse el bătând din piciorul drept și încruntându-se.

Ama Fanlah ezită…ce putea să i se întâmple? Fratele lui era sănătos tun și nu-i era frică de nimeni. Apoi spuse:

-Promit.

……………………

Baha

Aris Preecha stătea în fotoliul de la birou, cu spatele drept și mâinile împreunate. Lumina caldă a lămpii nu reușea să îndulcească expresia rece de pe chipul lui. Era un bărbat obișnuit să tragă sfori fără să-și murdărească mâinile.

–Mucosul acela trebuie adus la mine, spuse calm.

– Nu-l răniți, nu-l speriați inutil. Va fi copilul meu și îl voi crește în afara continentului până la majorat. Va fi educat așa cum îmi doresc, el îmi va aduce faimă, avere ți împreună cu el voi deveni cel mai puternic.

Bărbații din fața lui nu comentară. Primiseră milioane doar ca să aducă un bebeluș de 1 an, la o așa sarcină ușoară, nici nu se gândeau să pună întrebări.

– Rian Perth nu aparține acelei familii, continuă Aris. Puterea lui nu trebuie irosită. Cu mine va deveni ceea ce trebuie. Îi voi da numele meu: Rian Preecha.

Unul dintre ei încuviință scurt.

– Ce facem cu mama?

– O lăsați în viață. Va înțelege mai târziu că i-am făcut o favoare și poate că se va întoarce acasă în sfârșit.

………

Casa familiei Perth era scufundată într-o liniște obișnuită. Orologiul bătuse orele 21. Rian dormea deja, iar Ariana strângea ultimele lucruri din bucătărie când ușa din spate fu forțată fără zgomot.

Trei bărbați intrară rapid și Ariana apucă să țipe o singură dată. Fusese luată prin surprindere, iar Arian era de gardă. Oamenii lucrau eficient, o legară de scaun cu mișcări repezi, fără brutalitate inutilă, iar în gură îi puseră un căluș. Unul dintre ei se îndreptă spre scări.

– Copilul e sus, mă duc să-l iau. Voi stați aici de șase.

Ochii Arianei se măriră, urlă mut și din căluș ieșiră doar sunete agitate. Începu să se zbată pe scaun și căzu cu tot cu el pe o parte. Din ochi îi țâșniră lacrimi fierbinți. Copilul ei era răpit și ea nu putea împiedica asta!

Rian era deja treaz când ușa camerei se deschise. Se ridică în picioare în pătuțul cu bare din lemn și se uită fix la omul care intrase . Bărbatul se aștepta ca acel copil care avea doar 1an și jumate să înceapă să urle, dar fu altfel. Copilul zâmbea și-l privea cu ochii aceia de un albastru aerian și bărbatul în loc să ia copilul din pătuț , se așeză în stil turcesc lângă pătuț. Copilul îi întinse printre gratii un titirez. Era de mai multe culori și omul uită pentru ce venise. Făcu să se învârtă acel titirez făcând să se învârtă și culorile de pe el. Omul stătea și se uita la titirez și se simțea fericit și în pace.

După un timp, omul clipi des, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis. Știa. Învățase despre ei în briefinguri scurte, reci, rostite de oameni care nu credeau cu adevărat în ce spuneau. Enigma chiparos, copii rari, aproape mitici, capabili să tulbure percepția, să aducă liniște sau haos după bunul plac, doar fiind ceea ce erau.

Titirezul se opri încet, cu un foșnet abia perceptibil, căzând pe o parte.

Bărbatul își simți pieptul strâns, dar nu de frică, ci …de rușine.

Rian chicoti ușor și bătu din palme, încântat de joc. Mirosul lui, curat, cald, ca o dimineață de vară, îl învălui pe intrus fără avertisment. Nu era un miros de feromoni obișnuit. Era ceva mai profund, ceva ce atingea un loc vechi din el, unul pe care îl crezuse mort.

– Ești prea mic pentru lumea asta… șopti bărbatul, fără să-și dea seama că vorbea despre el însuși.

Copilul îl privi atent, serios acum, ca și cum ar fi înțeles. Își apropie fruntea de gratiile pătuțului și scoase un sunet moale, liniștitor. În acel moment, bărbatul văzu fulgerător chipul mamei lui, râzând într-o bucătărie mică, demult dispărută. Văzu un el care nu alesese niciodată această viață.

Jos, Ariana se zbătea tot mai slab. Lacrimile îi curgeau pe obraji, iar pieptul îi ardea de panică. Unul dintre oameni își întoarse capul, neliniștit.

– Ce naiba face ăla sus? mormăi.

–E de prea mult timp acolo.

Bărbatul din camera copilului se ridică încet. Își trecu o mână peste față, ca și cum ar fi vrut să șteargă urma acelei păci periculoase. Îl privi pe Rian încă o dată, cu un amestec de respect și teamă.

– Iartă-mă… spuse din nou, de data asta mai ferm.

Nu îl luă în brațe.

Închise ușa fără zgomot și coborî scările cu pași apăsați. Ceilalți îl priviră surprinși.

– Unde e plodul?

Bărbatul nu răspunse, dar se îndreptă spre Ariana și o dezlegă. Apoi îi scoase călușul din gură. Ariana nu scoase un cuvânt, vedea bine că bărbatul e bulversat. Bărbatul puse mâinile ca pregătite pentru rugăciune și spuse de mai multe ori:

-Iertați-ne, doamnă.

Unul dintre bărbați înjură printre dinți, dar nu insistă. Ordinul nu fusese clar pentru astfel de situații. Se retraseră rapid, lăsând casa la fel de tăcută cum o găsiseră.

Când liniștea se așternu din nou, Ariana rămase nemișcată, ascultând. După câteva secunde care i se părură o eternitate, auzi gânguritul lui Rian de sus. Unul normal, viu.

Lacrimile i se revărsară din nou, de data aceasta cu un suspin sfâșiat de ușurare.

Sus, în pătuțul lui, Rian strângea titirezul colorat și privea tavanul, calm. Enigma chiparos își făcuse lucrarea fără să știe: alesese viața.

…………………………

În alt colț al orașului, Taro Daho, proaspăt sosit în Baha stătea singur într-o cameră slab luminată. În fața lui, patru nume erau scrise pe o foaie. Vocea lui se auzi calmă, dar rece:

– Ratan Siri
— Hua Chung
— Pha Tahal
— Aris Preecha

Taro își scoase telefonul. Citi mesajul primit cu câteva minute înainte:

Tentativă de răpire comandată de Aris Preecha, Rian e în siguranță, dar pentru cât timp?

Închise ochii.

Pentru el, fericirea însemna un singur lucru: fratele lui să fie în siguranță. Iar acum acest om pe care nu-l ptea numi tată, ataca până și un copil.

Știa un adevăr simplu și crud: atâta timp cât cei patru respirau, frații Siri și familia lui Arian erau în pericol.

Își puse haina. În noaptea aceea, avea să meargă la fiecare dintre ei, la fiecare casă…fără martori…fără grabă. Unul câte unul…după aceea, avea să se predea poliției. Nu pentru că se temea. Ci pentru că așa era corect.

Răzbunarea aceasta nu era furie, era necesitate.

Și Taro Daho nu greșea niciodată când decidea că ceva trebuie să se încheie.