Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 24 vol 3

https://youtu.be/MJp2ng9-d1E?si=Y0Sf5Eq9kbEg3Ik-

Eu sunt tu

Trecuseră două luni de la intrarea lui Taro Daho în închisoare. Două luni în care lucrurile nu se prăbușiseră, așa cum mulți preziseseră, ci se așezaseră într-o ordine nouă, mai tăcută, mai atent construită.

Etan și Mila se mutaseră în Teritorii aproape imediat. Până la ridicarea casei lor, locuiau în casa lui Taro Daho, o casă modestă, departe de imaginea publică a omului care o deținuse. Pereți luminoși, mobilier simplu, ferestre largi și o atmosferă care îți dădea senzația că ești binevenit chiar și fără invitație. O casă gândită pentru oameni, nu pentru impresii.

Taro îi ceruse un singur lucru lui Etan: să aibă grijă de ea. Dacă va fi nevoie, să o închirieze, dar doar cu condiții clare, stricte.

Etan făcuse mai mult decât atât. Preluase toate afacerile lui Taro și le conducea cu o judecată limpede, nimic nu scăpase de sub control. Se gândea adesea la el , la sacrificiul lui și avea o profundă admirație.

În acea după amiază, însă, gândurile lui nu erau la contracte. Ramanan sosea cu fetițele pentru a se stabili în Teritorii și îl aștepta cu Mila și cu Ama Fanlah la aeroport. Acel doctor Fanlah reușise să-l  scoată pe fratele lui din durerea profundă de după moartea lui Chao Fa și îi era recunoscător.

Aeroportul forfotea când sosirile se deschiseră. Mila stătea lângă Etan, zâmbind deja, iar lângă ei se afla doctorul  cu ochelarii negri care îi ascundeau privirea, așa cum făcea aproape întotdeauna. Era o prezență calmă, carismatică și nu prea vorbea.

Când Ramanan apăru, însoțit de fete, timpul păru să încetinească.

Fetițele îl zăriră primele pe Ama și pur și simplu alergară spre el.

Ama se lăsă imediat pe vine, deschizând brațele, iar ele i se aruncară la gât fără ezitare. Le strânse cu grijă și cu o oarecare tandrețe.

Luli se lipi de el și îi șopti la ureche, cu o voce mică, dar sigură:

– Tati Chao… nimeni nu ne va mai despărți, nu-i așa?

Brațele lui Ama se strânseră puțin mai tare în jurul ei. Își apropie buzele de părul ei și îi răspunse, la fel de încet:

– Nimeni…promit.

Luli zâmbi, mulțumită, apoi se desprinse din îmbrățișare și alergă direct la Etan, privindu-l cu ochii mari, strălucitori.

– Unchiule, putem dormi la tine în noaptea asta? Tata e obosit și poate vrea să doarmă mâine mai mult. Tușa Mila e în vacanță, ca noi… putem petrece timp împreună azi, înainte de a cunoaște noua noastră casă?

Etan rămase o clipă surprins, apoi zâmbi larg, sincer.

-Tocmai doream să vă propun asta.

Mila râse ușor, iar Ramanan clătină din cap recunoscător că toată această lume a lui îi acorda un moment de intimitate cu iubitul lui.

Etan continuă, cu voce jucăușă:

– Deci… în drum spre casa noastră, bine?

Fetele izbucniră într-un chiuit vesel, care atrase priviri din jur.

– Iuhuu! La unchiu’ Etan!

Ama privea tăcut scena prin lentilele negre. Zâmbetul nu i se vedea, dar era acolo, prezent, cald pentru că era prima dată după 6 luni că totul părea întreg. Era în sfârșit reunit cu sufletul lui pereche și asta…asta valora cât tot aurul din lume. Era foarte fericit.

………………….

Drumul de la aeroport spre casa lor se desfășură într-o tăcere care nu era stânjenitoare. Era una plină și densă ca aerul de dinaintea unei furtuni blânde.

Mașina înainta lin, iar în habitaclu se amestecau nu numai arome ci și gânduri.

Ama simțea cum mirosul lui Ramanan îi umple plămânii, îl calmează și, în același timp, îl tensionează. Două luni, două luni de absență fizică, de control, de nopți în care dorul fusese omniprezent.

Ramanan stătea drept pe scaunul din dreapta, privind pe geam, dar atenția lui era în altă parte. Era un pic paralizat și emoționat de apropierea aceea care îl făcea să respire mai greu și care-l umplea de un sentiment profund de iubire.

Încet, fără să se uite, mâna lui alunecă pe consolă și se opri peste mâna lui Ama. Acesta nu tresări, doar își mută degetele, legându-le de ale lui Ramanan, natural, ca un gest repetat de o viață.

Degetele lor se strânseră ușor. Ei nu rostiseră niciun cuvânt, nu era nevoie, pentru că feromonii lor vorbeau destul . Deși acoperiți de un plasture antiferomoni, cei ai lui Chao Fah eliberau aromele cele mai volatile, scorțișoara și portocala căutând drumul către scaunul pasagerului de alături.

Feromonii se intensificară aproape imperceptibil, trupurile lor recunoscuseră deja ceea ce mintea încă ținea sub control. Chao Fa conducea calm, deși simțea cum pulsația i se adâncește, cum ceva vechi și sigur se trezea în el. Mai aveau mulți kilometri până acasă, dar știa…știa că noaptea care urma nu avea să fie una de somn.

Ramanan își lăsă capul puțin pe spate și închise ochii pentru o clipă. Ama îi simți respirația schimbându-se, mai lentă, mai conștientă.

-Ești bine? întrebă Ama, încet, fără să-și întoarcă privirea de la drum.

Ramanan zâmbi slab, fără să deschidă ochii.

– Sunt cu tine…mi-e destul.

Ama strânse mâna lui, un pic mai ferm.

– Mi-a fost dor și mi-a fost greu.
Vocea lui era joasă, controlată, dar sinceră.

Ramanan deschise ochii și îl privi pentru prima dată de când plecaseră de la aeroport.

– Știu.
Făcu o pauză și simți nevoia și el să scoată acel adevăr care îl bântuia de două luni.
– Mi-a fost dor și mi-a fost greu.

Mașina continua să înainteze, iar drumul se îngusta treptat, verdeața apropiindu-se de marginea asfaltului.

Chao Fah știa că, dincolo de acea curbă, îi aștepta casa, dar mai știa ceva. Dincolo de acea curbă, dincolo de liniștea livezii și de murmurul mării, urma o noapte lungă în care ei doi aveau să se regăsească bucățică cu bucățică pentru a deveni în sfârșit una singură.

Mâna lui Ramanan rămase în a lui și cuvintele erau de prisos.

Mașina încetini până aproape de oprire, iar drumul se strânse între verdeață ca o potecă păstrată doar pentru ei. Frunzele atingeau ușor caroseria, iar aerul, când Ama opri motorul, pătrunse imediat înăuntru: sărat, cald, mirosind a flori și pământ viu.

Pentru o clipă, nimeni nu coborî.

Ramanan simți cum ceva vechi, adânc, începe să se desprindă din el. Nu mai era încordarea drumului, nici oboseala aeroportului, era o liniște rară, care nu vine din absența zgomotului, ci din siguranță. Se simțea bine acolo în habitaclul plin de arome calme. Ama se aplecă spre el și-l sărută duiosm dar scurt, un buze pe buze.

Ama coborî primul. Ocoli mașina și deschise portiera lui Ramanan, cu un gest calm, firesc, ca și cum ar fi făcut asta de-o viață.

Ramanan puse piciorul pe pământ și rămase nemișcat.

O căsuță mică, albă, cu obloane bleu, îl aștepta între flori. Vegetația din jur nu era sălbatică, ci îngrijită cu răbdare. În spate, livada tânără de lămâi și portocali se deschidea spre mare, care se vedea la capătul pantei, albastră, calmă, promițătoare.

Ramanan își duse mâna la piept, fără să-și dea seama. Emoția îl lovi neașteptat, ca un val blând, dar puternic. Era în sfârșit aici…cu…Ama…cu…Chao…cu Ama Chao.., De astă dată nu mai intra doar pentru pentru a fi adăpostit, de astă dată intra pentru a trăi pentru totdeauna cu persoana dorită și iubită.

Se întoarse spre Ama, iar ochii îi erau umezi și luminoși, ca și cum în ei se adunase tot drumul parcurs de ei până aici.

Chao Fah nu spuse nimic. Îi răspunse cu o privire caldă și deschise ușa casei.

Interiorul era simplu, scăldat în lumină. Ferestre mari lăsau marea să intre înăuntru prin culoare și aer. Ramanan păși pragul fără ezitare, ca și cum ar fi știut că, odată intrat, nimeni nu-i va mai despărți.

Ama deschise bagajele, încercând să păstreze ordinea lucrurilor. Desfăcu o geantă, scoase o cămașă, o netezi cu palma. Gesturi mici, aproape protectoare, Ramanan însă nu mai avea răbdare pentru obiecte.

Se apropie din spate, iar feromonii lui se ridicară, calzi, adânci, încărcați de o emoție care nu mai putea fi ținută în frâu. Îi simți pielea, respirația, prezența, tot ce îi lipsise în lunile acelea. Se aplecă spre urechea lui și-i șopti erotic :

– Unde e dușul? Hai să ne spălăm, sunt prăfuit de atâtea ore de drum.
Vocea îi ieși joasă, ușor frântă.

Chao Fah tremură imperceptibil și o febră se centră în mijlocul stomacului. Ridică mâna și arătă spre hol.
– Acolo spre…

Nu apucă să termine, mâna îi fu prinsă, degetele li se înlănțuiră, iar Ramanan îl trase cu el, hotărât, dar blând, ca și cum nu ar fi cerut, ci ar fi știut că Ama îl va urma. Ușa băii se închise în urma lor, lăsând casa în tăcere.

Se priviră un moment și respirațiile lor se auziră neliniștite, pline de dorință.

Ramanan începu să-l dezbrace în tăcere cu mișcări lente, fiecare gest părea hotărâre luată din timpuri imemoriale. Când Ama Chao încercă să-l ajute, mâna îi fu prinsă delicat. Ramanan o ținu o clipă, apoi își ridică privirea și îl privi drept în ochi, fără să rostească vreun cuvânt. În acel schimb mut, tot ce fusese amânat până atunci trebuia să se împlinească.

Apoi își lăsă și el hainele să cadă. Acum stăteau goi , unul în fața celuilalt, și nici un adevăr nu mai putea fi ascuns.

Ramanan deschise robinetele dușului. Apa începu să curgă, caldă, constantă, iar el îl conduse pe Ama sub jet, cu o fermitate blândă. Din când în când, buzele lui le căutau pe ale lui Ama Chao și depuneau săruturi adânci, încărcate de un dor imens, dureros, care nu mai avea nevoie de explicații.

Aburul se ridica încet, învăluind încăperea, estompând contururile, liniștind gândurile.

Ramanan își sprijini fruntea de umărul lui Chao Fah și rămase acolo, respirându-l, ancorându-se de el…întreaga lui lume se găsea acolo. Nasul lui atinse pansamentul antiferomoni. Cu dinții tatonă ceafa cu mici și ușoare mușcături. Apoi se apropie cu gura de urechea iubitului Omega și șopti cu o tonalitate efervescentă:

–Ama Chao…mă lași să smulg bariera de protecție? Promit să fiu blând cu tine.

Nu cerea voie doar pentru că ar fi fost flămând de trupul iubitului, ci și  pentru că avea nevoie de libertate ca să primească tot ce fusese ținut în frâu atât de mult timp.

Chao Fah fu mișcat pentru că i se cerea voie. Știa că dacă răspundea negativ , totul s-ar fi terminat cu un duș, dar în noaptea aceasta el dorea nebunește să devină pe deplin soția celui pe care îl iubise, îl protejase , îl așteptase, și pentru care decisese să devină un Omega. Feromonii lui se izbeau de pereții pansamentului. Simțiseră aroma de suflet pereche și înnebuniseră. Se cățărau disperați pe bucata aceea de interdicție și fremătau parcă plângând de disperare.

Chao Fah întoarse capul spre el și se trezi gură lângă gură cu Ramanan. Văzu în adâncul privirii de oțel cum un ocean imens se ridică la suprafață pentru a mângâia verdele algelor din ochiul său viu. Cu respirația tăiată de o emoție infinită plecă ușor capul afirmând și dorința lui de a-și împleti feromonii cu cei ai iubitului Alpha. Apoi îi aspiră gura domol, sugând și mângâind limba ce-i aduna prin rotații toată dulceața de dincolo de buze. Momentul era atât de puternic pentru Ramanan că ochii i se umplură instantaneu de lacrimi. Se aplecă și puse gura pe pansamentul antiferomoni. Trase aer adânc în piept și cu dinții smulse scurt și repede, îndepărtând bucata care ascundea feromonii Omega. Eliberați din închisoare, aromele se răspândiră în aer și căutau disperate aromele pereche. Și în câteva secunde aerul umid, fierbinte, al cabinei de duș și chiar al băii întregi se încărcă de o senzație unică. Cei doi bărbați se regăsiră în mijlocul unei colonii de iasomie și de portocali, de arbori încărcați cu nuci , iar irish cofee trona undeva în mijlocul peisajului exotic înotând în caramelul fierbinte cu miros de lemn înmuiat de sherry. Feromonii se regăsiseră, murmurau, se învolburau, făceau dragoste amestecând toată acea lume invizibilă, dar plină de iubire.

Ramanan expiră puternic, momentul era de o frumusețe fără egal și-l excitase peste măsură. Dar în noaptea aceasta el trebuia să fie răbdător. Era lângă cel ce devenise un Omega din dragoste pentru el. Se cădea să o facă așa cum trebuie, domol în mișcări și puternic în senzații. El începu să-l spele pe Chao Fah ca și cum ar fi spălat un copil. Bărbatul Omega se împotrivise la început , dar își dăduse seama că acum Ramanan voia ceva…Nu știa ce…Bărbatul Alpha săpunea corpul, îl mângâia  în timp ce vorbea cu voce foarte joasă.

– Ama Chao, știi tu când mi-a bătut prima dată inima pentru tine?

Chao Fah se gândi un moment apoi spuse:

– Nu-mi pot da seama, tu ai fost întotdeauna mai rezervat decât mine. Poate prima dată când am dormit în același pat?

Ramanan râse tandru în timp ce continua să întindă spuma săpunului pe pielea bărbatului Omega. Apoi redeveni serios, dar nu sever, era o seriozitate care se pregătea să scoată la iveală tot ceea ce ascunsese, tot ceea ce evitase, tot ceea ce gândise.

-Ama Chao prima dată când mi-a bătut inima pentru tine a fost în ziua în care te-ai aplecat pe vine în fața fotoliului meu cu roți și ți-ai pus mâna ta caldă pe mâna mea înghețată de frig. Era injust pentru Manun care abia fusese îngropat, dar am simțit atunci nevoia să-mi înlănțui degetele mele cu ale tale și să nu-ți mai dau drumul.

Chao Fah îl privi surprins, n-ar fi crezut că încă de la începuturi un sentiment se născuse în inima căpitanului drag.

Ramanan se aplecă și-i spuse șoptit:

–Ți-am dezvăluit un secret. Spune-mi și tu unul, Ama Chao. Spune-mi.

Chao Fah ridică brațele pline de săpun, le puse în jurul gâtului lui Ramanan și se uită în ochii lui.

– Ama…când te-am reîntâlnit la spital, am crezut că inima îmi va exploda, eram atât de fericit…și totodată atât de nefericit…Ama, să știi că n-am fost niciodată supărat că te-ai îndrăgostit de Ama Fanlah. Din contră….am fost bucuros că te-ai reîndrăgostit de mine , chiar dacă sub un alt nume.

Ramanan îl sărută dintr-o dată cu ardoare. Parcă voia să-l înghită. Se auziră gemete de plăcere și de o parte și de alta. Corpurile începură să se frece unul de altul în timp ce sărutul se adâncea din ce în ce mai mult. Ramanan se extrase cu greu și reluă spălarea corpului coborând spre talie, pipăind delicat sexul lui Chao Fah. Acesta avu un gest de retragere, dar Ramanan nu-l lăsă să scape din mâinile lui.

Vocea i se auzi puțin răgușită din cauza evidentei excitări:

-Ama Chao…în noaptea aceea…când incendiul mi-a distrus casa…m-ai adus la tine acasă…m-ai spălat…ai fost blând și generos…în noaptea aceea am început să te iubesc. Dar eu eram un polițist, un om al legii și am fugit de multe ori de tine, te-am rănit, te-am făcut să plângi, te-am alungat făcându-mi și mie rău. Ama Chao, ce e iubirea?

Chao Fah se uită la el, dar nu apucă să răspundă.

– Ama Chao, iubirea e când doi iubiți se confundă unul cu altul și devin una și aceeași persoană. Ești de acord cu mine?

Chao Fah era intimidat de puterea sentimentului care răzbătea dincolo de zidurile cuvintelor. Încuviință pentru că nu se simțea capabil să vorbească, era tulburat.

Ramanan doar mângâiase în palma lui falusul iubitului, iubindu-l cu degetele și dintr-o dată se puse în genunchi ca Chao Fah, atunci, în noaptea aceea în care era sub șocul incendiului. Penisul lui Chao Fah fu aspirat într-o secundă și mestecat, supt, învârtit de gura lui Ramanan. Chao Fah își lipi spatele de peretele cabinei de duș și simțea cum va exploda în milioane de atomi, aspirat de vârtejul de senzații declanșat de actul sexual oral. Lichidul fierbinte și tulbure ieși înghițit de bărbatul Alpha făcând corpul lui Chao Fah să tremure convulsiv. Chao Fah se prelinse și se regăsi în brațele lui Ramanan. Creierul îi era complet golit, corpul îi era lejer , iar sentimentele profunde. Ramanan se ridică trăgându-l în sus și oprind apa de la duș, spuse:

– Eu sunt tu. Dar tu?

Chao Fah își lipi obrazul de pieptul lui lat și puternic și șopti blând.

– Eu sunt tu.

Ramanan, îl ridică în brațe ca pe o mireasă ce trece pragul în brațele mirelui și așa gol se îndreptă spre dormitor.

Se părea că noaptea va fi lungă…

…………….

–Taro Daho , ai un pachet!

Taro Daho era întins în pat și citea. Fu surprins să audă cuvântul „pachet”. Ai lui veneau direct la vorbitor. O ducea bine, avea în fiecare săptămână pe cineva care venea. Avea atât de multe chestii de mâncat, că împărțea cu ceilalți deținuți.

Agentul penitenciar deschise fereastra ușii celulei și împinse un pachet de mărime medie. Taro îl luă și se puse în pat cu el. Ambalajul era portocaliu cu baloane multicolore. Culorile acelea îl înveseliră. Desfăcu ușor ambalajul ca să nu-l distrugă, și-l împături frumos. Era o cutie din carton ordinar închisă cu scotch. Trase de banda lipicioasă și cutia se deschise făcând să apară conținutul. Taro Daho rămase surprins întrebându-se cine îi trimisese un asemenea cadou. Nici măcar nu era ziua lui. Începu să scoată unul câte unul obiectele de acolo. Erau frumos aranjate și simți un parfum fin de bergamotă pe care îl percepu în mod plăcut. Scoase o altă cutie transparentă, de data aceasta și rămase înmărmurit. În interiorul ei era sculptat în zahăr candel un velier cu patru catarge, numit Napoleon. Sculptura era un pic copilăroasă, dar semăna al naibii de bine cu originalul, propriul său velier.. O puse pe marginea micii ferestruici cu gratii ruginite și parcă celula se înfrumuseță dintr-o dată. Mai scoase 2 bergamote, pliculețe de ceai și un pachețel cu zahăr candel brun, special ceai, un mic ceainic din porțelan delicat, nu mai mare decât palma lui. Pe fundul cutiei rămăsese o carte. O scoase și citi cu voce tare:

– 20 000 de leghe sub mări de Jules Verne.

Taro Daho nu prea citea, dar acum, închis fiind pentru o eternitate, prinsese gustul. Chiar se bucura. Deschise prima pagină și fu izbit de un scris caligrafic care lăsase un mesaj pentru el:

Pentru Taro Daho, eroul meu.

NOTA SCRIITOAREI

Sper că nu ați uitat că feromonii lui Taro Daho au aroma neutră a zahărului candel 😊