Omegaverse-Iubiri nepermise Capitolul 9 vol 3

DRAGONII ROȘII

https://youtu.be/rxw1RCAY3qw?si=9Y1xjtF1Jtz4fb5-

Buzele lui Ramanan erau încă lipite de cele ale lui Ama Fanlah când lumea se reduse la un singur punct incandescent. Gustul fierbinte al gurilor, respirațiile amestecate, mâna doctorului strânsă în reverul uniformei făcură ca tot ce fusese lege, ordine și reținere să se dizolve într-o clipă prea lungă ca să mai poată fi negată.

Nu auziră ușa, nici balamalele, nici pașii grei care se apropiau, doar explozia aerului când Ramanan fu smuls de lângă Fanlah cu o forță herculeană. Trupul îi părăsi podeaua înainte ca mintea să înțeleagă ce se întâmpla. Fu azvârlit în sus, spatele izbind tavanul, capul lovindu-se sec, violent, iar apoi gravitația îl revendică fără milă…căzu pe brațul deja rănit.

Un geamăt adânc, animalic, îi scăpă din piept, în timp ce durerea albă îi explodă în tot corpul.

Umbra care se proiectă peste el acoperi lumina. Era înaltă, masivă, amenințătoare.

– Nu ți-am spus că dacă mai pui mâna pe el, te voi omorî?

Vocea lui Taro Daho coborî grea, șuierătoare, încărcată de o furie densă, aproape palpabilă.

Ramanan clipi, încercând să-și adune vederea. Își duse instinctiv mâna la arma de la spate, dar nu apucă nici măcar să atingă tocul. Taro îl înhăță din nou și, fără niciun efort vizibil, îl azvârli afară din birou, pe culoar. Bărbatul se izbi de podea cu umărul…din nou, pe brațul rănit.

Durerea îi tăie respirația.

Taro fu peste el într-o fracțiune de secundă. Loviturile veniră scurte și precise, în față, în stern, în coaste. Nu erau haotice ci calculate. Fiecare impact urmărea să distrugă, nu să impresioneze.

– Taro!

Strigătul lui Ama Fanlah spintecă aerul.

– Oprește-te! Frate, e polițist! Vrei să avem toată armata aici?

Pentru o clipă, o singură clipă, Taro își întoarse privirea spre el.

Fu suficient.

Ramanan se ridică clătinându-se, cu sângele dulce-amar pe limbă și mușchii arzând. Alpha sau nu, instinctul de supraviețuire îi alungă durerea în plan secund. Se aruncă înainte, exact când Taro se întorcea spre el.

Intrară în luptă parte în parte, lovitură pentru lovitură.

Ramanan era antrenat, disciplinat, fiecare mișcare șlefuită în ani de operațiuni.  Dar Taro nu lupta ca un Omega obișnuit. Furia îl alimenta, îi accelera reflexele, îi anula limitele. Părea mai rapid, mai puternic, mai neînduplecat.

Pumnul lui Taro îi deschise arcada, cotul lui Ramanan îi lovi maxilarul.

Alunecară pe podea, se ridicară din nou, respirațiile grele, privirile aprinse.

-Te-ai atins de ce e al meu, scuipă Taro printre dinți.

– Nu înțelegi ce ai făcut.

Ramanan abia reuși să-și mențină echilibrul, dar tot nu fu învins. Feromonii opresivi începură să iasă amenințători, dar în acea clipă un bubuit asurzitor zgudui spitalul.

Luminile neoanelor de pe holuri pâlpâiră.

Un al doilea exploziv, mai surd, veni din spate, intrarea de securitate blindată fusese spartă.

Amândoi se opriră. Se auzeau pași…mulți…ca un tropăit lugubru. Ai fi spus o armată care se apropia de locul în care cei doi luptători rămăseseră nemișcați.

Erau țipete multe de femei și copii, alarmele de pericol se porniră dintr-o dată.

Coridoarele fură invadate de siluete purtând măști roșii sculptate în formă de cap de dragon. Trăgeau în aer cu arme automate cu mișcări coordonate, urlând sălbatic. Totul era un haos și o debandadă generală se declanșase printre doctori și personalul medical.

Taro încremeni.

– Dragonii Roșii? murmură el, vocea coborând într-un registru periculos.

– Au îndrăznit să-mi încalce teritoriul?

Ramanan își șterse sângele de pe gură și îi strigă peste haos:

–Nu e timp să ne ciondănim! Au venit să-și recupereze capii!

Privirile li se întâlniră.

Pentru prima dată în seara aceea, nu mai erau dușmani, ci doi bărbați prinși în același război.

Iar spitalul devenise, fără drept de apel, un câmp de luptă. Taro Daho urlă în telefon:

– Spitalul e atacat! Dragonii roșii sunt aici! Grăbiți-vă!

Tot în același timp Ramanan își chemă, tot prin telefon, subordonații care erau în repaus. Dar ei erau în total doar 11 luptători, Nădejdea era în acel „în afara legii” care era și stăpânul locurilor.

O a treia explozie se auzi la intrarea laterală. Avusese suficientă presiune cât să blocheze ușile de acolo și să dezorienteze personalul.

Dragonii Roșii apărură. Erau mulți, în jur la 30, se mișcau rapid și aveau arme cu amortizor.

Primul glonț șuieră pe lângă capul lui Ramanan, al doilea lovi peretele. Ramanan reacționă instantaneu. Se rostogoli, trase de două ori. Un atacator căzu, lovit în claviculă.

-La reanimare! strigă unul dintre atacatori.

–Peste cadavrul meu, mormăi Ramanan.

Se ridică, se aruncă spre grupul care o luase spre reanimare. Lovi cu patul armei, apoi cu cotul. Un Dragon se prăbuși peste un cărucior medical, metalul țipă.

Atunci se auzi un alt sunet, pași grei, pași alergați. Oamenii lui Taro Daho apărură purtând marca Teritoriilor pe ei: piele, metal, cămăși negre, eșarfe scurte,  roșii, fețe încruntate, priviri înfuriate. Fiecare mișcare era un avertisment.

–Dragonii Roșii au greșit destinația, le spuse Taro calm.

Primul schimb de focuri fu haotic, gloanțele ricoșau, luminile pâlpâiau. Oamenii lui Taro nu trăgeau la nimereală. Înaintau. Unul blocă un glonț adresat lui Taro cu brațul, fără să scoată un sunet, și trase înapoi, sec.

Ramanan lupta cot la cot cu ei fără să pună întrebări. Blocau drumul spre reanimare. Ama Fanlah fusese împins în biroul lui de către Taro.

–Nu te mișca de aici. Încuie ușa cu cheia.

Lupta era îndârjită. O parte dintre oamenii lui Taro  puseseră la adăpost femeile și copiii. Cealaltă parte, cot la cot cu 6 polițiști se luptau cu o parte din ceata Dragonilor roșii. Se auzi o voce puternică:

–Omorâți-l pe Siri!Ați auzit? 5 milioane pentru cel care îl doboară.

Un Dragon încercă să se apropie de ușa reanimării. Ramanan îl doborî cu un glonț în coapsă, apoi îl lovi cu patul pistolului până rămase inert.

–Să nu ajungă la pacienți! strigă un medic.

–Nu vor ajunge, răspunse Taro, calm ca o sentință.

Un alt Dragon se aruncă spre Ramanan cu un cuțit. Ramanan îl blocă, dar lama îi crestă brațul. Durerea fu scurtă.

În clipa următoare, Taro îl apucă pe atacator de ceafă și îi izbi capul de perete cu o forță brutală. Oasele trosniră.

– Fără arme albe în  spital, spuse el rece.

– Ne facem de râs.

Un foc fu tras din spate. Ramanan îl împinse pe Taro Daho în jos fentând glonțul.

Glonțul trecu pe deasupra lor și se înfipse în peretele de la capătul culoarului, spulberând un panou de semnalizare. Ramanan îl ridică pe Taro cu o mișcare reflexă, apoi se întoarse deja cu arma ridicată.

– Pe mine mă vor și pe cei doi de la reanimare, mormăi el.

– Știu cine sunt.

Prețul pus pe capul lui plutea în aer ca o sentință nerostită. Cinci milioane. Destul cât să transforme orice atacator într-un animal disperat.

Polițiștii lui erau obosiți, plecați de acasă de peste o lună. Niciun stimulent, niciun vaccin pentru amplificarea feromonilor. Erau doar Alpha normali, carne, nervi, voință, și totuși linia nu se rupea.

– Reanimarea e obiectivul lor! strigă Ramanan.

– Aici murim sau aici îi oprim!

Dragonii Roșii schimbară tactica. Cinci dintre ei se desprinseseră din grup, mișcându-se lateral, încercând să-l izoleze. Foc concentrat, precis. Nu mai trăgeau haotic. Îl vânau.

–Vin după tine, Siri! urlă unul, cu râsul spart.

Ramanan se aruncă după un colț exact când gloanțele mușcară din perete. Schimbă încărcătorul cu mâini sigure, deși sângele îi curgea din braț. Respira adânc. Își calmă pulsul.

– Alpha normal sau nu, tot eu sunt, spuse el printre dinți.

Ieși din acoperire și trase scurt, controlat. Un Dragon căzu, altul se prăbuși țipând, lovit în picior. Al treilea se opri brusc când unul dintre oamenii lui Taro îi apăru în spate și îl doborî cu un foc sec.

Taro lupta ca o forță a naturii. Nu ridica vocea, nu grăbea mișcările. Fiecare lovitură era definitivă. Înainta pas cu pas, curățând coridorul, în timp ce oamenii lui formau un zid viu între Dragoni și ușa reanimării.

–Nu mai aveți ieșire, spuse el calm.

Un pic mai departe, un Dragon încercă să-l flancheze pe Ramanan din dreapta. Căpitanul îl simți înainte să-l vadă. Se întoarse și lovi cu patul armei direct în stern. Bărbatul se îndoi, iar Ramanan îl termină cu un foc scurt, apoi îl împinse departe de traseul pacienților.

Un alt Dragon reuși să ajungă în spatele lui Taro Daho. Trase un stilet și se pregătea să-l înfigă în partea stângă a spatelui.

Bang!

Taro Daho se întoarse și-l văzu pe atacator prăbușindu-se mort. Ridică privirea: salvatorul era Ramanan.

– Ai grijă altădată! răcni Ramanan.

Dragonii începură să cedeze. Haosul inițial se transformase într-o retragere dezordonată. Cadavrele lor zăceau pe culoare, armele abandonate, sângele amestecându-se cu apa de la sprinklerele declanșate.

La urmă rămase în picioare doar un bărbat mai înalt, cu o vestă diferită, care privea scena cu ochi reci. Șeful lor. Lăsă arma să cadă și ridică mâinile deasupra capului în semn de predare.

–Pe el! strigă cineva.

Taro Daho ridică mâna.

– Destul.

Șeful Dragonilor roșii se uită direct la Ramanan.

– Siri…meriți prețul pus pe tine.

Ramanan ridică arma. Taro îi puse o mână pe încheietură, ferm, dar calm.

–Nu. Pe ăsta îl lăsăm.

Dragonul făcu un pas înapoi, surprins.

–Pleacă, spuse Taro.

Și du și un mesaj cu tine.

Ochii bărbatului se îngustară.

-Ce mesaj?

Ramanan coborî arma, privirea lui fiind mai tăioasă decât țeava pistolului.

-Că oricine mai intră în Teritorii… fără permisiune… va fi executat pe loc, rosti Taro cu voce de gheață.

Tăcerea se lăsă grea.

Șeful Dragonilor Roșii dădu din cap o singură dată, apoi se întoarse și dispăru pe culoar, lăsând în urmă hoarda zdrobită.

Când ultimul ecou al pașilor lui se stinse, Ramanan își sprijini fruntea de perete pentru o clipă. Respira greu. Adrenalina începea să se retragă, lăsând durerea să-și ceară drepturile.

Taro se uită la el, apoi spre ușa reanimării.

– Ai apărat bine, Siri, dar tot n-am terminat discuția de mai înainte.

Ramanan ridică privirea.

– Capii traficului de organe trebuie să ajungă vii la Kari. Au masacrat peste 100 de tineri. Și da, nici eu n-am terminat discuția de mai înainte. Dar mulțumesc pentru ajutor.

În timp ce oamenii lui curățau culoarele spitalului, Taro se îndreptă spre biroul lui Ama Fanlah și bătu energic în ușă.

– Ama, poți ieși.

Doctorul Fanlah deschise ușa și ieși agitat. Se uită la Taro:

– Ești bine?

Dar după întrebarea scurtă care parcă fusese pusă din curtoazie, capul i  se mișcă în toate părțile. Deși purta ochelarii fumurii, Taro Daho simți că doctorul căuta pe altcineva și chiar părea îngrijorat. Nota fină a feromonilor eliberați în acel moment de doctor, reprezentată de aroma scorțișoarei, era aproape irespirabilă. Taro Daho înțepeni. Ama Fanlah era îngrijorat. Îl căuta oare pe nenorocitul ăla de polițai? O să-i spargă nasul, perversului! Îl făcuse pe doctor să-și piardă capul! Taro Daho era înfuriat și se înfurie și mai tare când îl văzu pe doctor țâșnind ca o nălucă spre locul în care se afla căpitanul. Era prima dată de când îl cunoștea pe Ama Fanlah că-l vedea într-o așa stare de îngrijorare. Îl auzi întrebând cu voce tremurândă :

– Căpitane , ești rănit? Lasă-mă să te consult, ești plin de sânge.

Apoi îl văzu cum îl pipăia pe căpitan de parcă era o păpușă din plastilină. Gesturile lui erau blânde, aproape tandre

Taro Daho se privi din cap până în picioare. Și el era plin de sânge și doctorul trecuse pe lângă el de parcă nici nu exista. Cine era acest căpitan Siri? Un gând teribil îl săgetă răcindu-i corpul într-o secundă:

Ama Fanlah îl cunoștea pe Ramanan Siri din vechea lui viață…

NOTA SCRIITOAREI: 

Oare Taro îl va întreba pe Ama Fanlah dacă îl cunoștea deja pe căpitan?

Dacă v-a plăcut, un emoticon sau o reacție , m-ar bucura mult.