Omegaverse-Teritoriul iubirii Capitolul 12

https://youtu.be/PPLz1xDABgU?si=TxLI0xzy8U8neKm9

Speranțe

De două luni, căpitanul Adam Poh aparținea oficial Serviciului de Circulație.

Decizia comandantului Ramanan Siri fusese clară și fără drept de apel:
„Înainte să conduci oameni, învață să conduci o intersecție.”

Adam nu protestase. Uniforma era uniformă, iar ordinea era ordinea, indiferent de locul unde o slujeai.

Dimineața aceea fusese lungă.

Întocmise o grămadă de amenzi, unele cu severitatea care îi era naturală, altele cu un soi de pedagogie tăcută. Ajutase două bătrâne să ducă sacoșele până la stația de autobuz, însoțise un bărbat orb peste o trecere aglomerată și, vreme de aproape o oră, dirijase circulația într-o intersecție unde semafoarele cedaseră complet.

Vântul de octombrie avea de obicei o asprime umedă, dar în acea zi soarele se încăpățâna să rămână pe cer.

În pauza de la prânz, Adam se așeză pe o bancă din parc.

Scoase din buzunarul interior al uniformei un sandviș împachetat în hârtie cerată.

Îl desfăcu cu grijă.

— Ar fi mers și o cafea… sau un ceai, murmură el pentru sine.

Mușcă atent, cu disciplina lui obișnuită. Termină fără grabă, strânse resturile în hârtie și le aruncă în coșul de lângă bancă.

Apoi se lăsă pe spate și închise ochii.

Soarele îi încălzea obrajii.

Timp de câteva secunde, lumea păru simplă, dar aproape imediat simți o prezență.

Adam deschise ochii și tresări. Luly Siri stătea lângă el.

Surâdea larg, luminoasă, ca o dimineață de vară și așa cum se comporta, părea mai mult o femeie Omega decât una Alpha.

Reflexul lui militar fu instantaneu. Se ridică brusc, pregătit să ia poziția de drepți și să salute.

Dar mâna stângă a lui Luly se așeză ușor peste mâna lui dreaptă.

Gestul era calm și parcă voia să spună: Stai liniștit.

Adam îngheță o clipă, apoi se așeză din nou.

Luly deschise geanta pe care o purta pe umăr. Scoase un termos elegant și două cești mici de porțelan.

Turnă ceaiul cu o mișcare fluidă și aroma se ridică imediat în aer.

– E banca mea când sunt în pauză, spuse ea senin.
-Dar nu mă deranjează să o împart cu tine. Te-am văzut de la geamul biroului, spuse ea arătând o clădire impunătoare situată la dreapta.

Adam o privi atent.

Luly avea acea frumusețe pe care nu o observi doar cu ochii. Era în felul în care își mișca mâinile, în calmul gesturilor, în felul în care lumina îi atingea părul. Era în admirație, dar se păzea grav pentru că era fiica șefului cel mare.

Ea îi întinse ceașca.

-Ceai din flori de salcâm.

Adam luă ceașca și pentru o clipă degetele lui atinseră pe cele ale femeii făcându-l să tremure un pic.

Sorbi încet.

Aroma era delicată, ușor dulce, cu o notă aproape florală care îi rămase pe cerul gurii.

Ridică privirea.

– Ceaiul tău este mereu deosebit de bun. Are ceva… special.

Luly zâmbi.

– Secretul este răbdarea. Mulțumesc pentru apreciere.

Pentru câteva clipe, tăcerea dintre ei fu liniștită. Soarele încălzea banca, iar frunzele foșneau ușor în copaci.

Apoi Luly se întoarse brusc spre el. Privirea ei avea acum o scânteie de curiozitate.

– Spune-mi ceva, căpitane Poh…

Își înclină puțin capul, iar privirea ei rămase calmă, atentă.

– De ce ai cerut mutarea în Teritorii?

Vocea femeii Alpha suna ademenitoare, ca a unei sirene ce  cântă pentru a atrage marinarii în mrejele lor. Adam clipi, surprins de direcția întrebării și în același timp vrăjit de blândețea acelei femei.

Luly continuă liniștit, rotind ușor ceașca între degete.

-Salariul este mult mai mic decât în celelalte regiuni și pe aici polițiștii nu prea sunt iubiți. În plus e o regiune rece cu anotimpuri haotice.

Vântul continua să miște frunzele de deasupra lor. Pe alee trecu o mamă cu un copil de mână, iar roțile unui cărucior scârțâiră ușor pe pietriș.

Adam nu răspunse imediat.

Își fixă privirea asupra ceaiului din ceașcă, ca și cum ar fi studiat reflexia luminii în lichidul pal.

Tăcerea se lungi. Pentru prima dată de când îl cunoștea, Luly observă că Adam ezita.

În cele din urmă el ridică ochii. Avea în iriși reflexe de miere fierbinte.

Expresia lui nu mai avea siguranța aceea rigidă de polițist disciplinat. Era mai reținută, aproape precaută.

– Pentru liniște, spuse încet.

Luly ridică o sprânceană.

– Teritoriile nu sunt renumite ca regiune a liniștii.

Adam schiță un zâmbet scurt.

-Căutam o altfel de liniște, scuze, nu m-am exprimat corect.

Își sprijini mâinile pe genunchi și privi câteva clipe înainte, spre lacul mic din parc.

– În Baha… lucrurile deveniseră complicate. Provin dintr-o familie bogată care avea așteptări de la fiul cel mai mare.

Nu intră în detalii.

Dar în vocea lui se simțea ceva greu, ceva care nu aparținea unui simplu transfer administrativ.

Luly îl studia fără grabă.

-Ai fugit de ceva?

Adam întoarse capul brusc spre ea.

– Nu.

Apoi, după o pauză, adăugă mai liniștit:

– Pur și simplu, am plecat înainte ca lucrurile să devină mai urâte.

Luly nu îl presă. Sorbi din ceai. Bărbatul mirosea a rozmarin…intens…și o notă de fond …una bărbătească…stejar…se simțea foarte bine alături de el și nu voia să-l sperie cu întrebări prea indiscrete. Bărbatul acesta…știa ea ceva…

Aroma de salcâm se amesteca cu aerul rece al parcului.

-Uneori e nevoie de curaj să pleci, spuse ea.

Adam râse scurt.

– De obicei oamenii spun că e nevoie de curaj să rămâi.

– Oamenii spun multe, răspunse Luly.
– Puțini știu diferența.

Pentru câteva clipe, tăcerea se așeză din nou între ei.

Adam o privi din nou.

De aproape, Luly era și mai impresionantă decât își amintea: liniștea din ochii ei, siguranța gesturilor, felul în care părea că ocupă spațiul fără să-l forțeze. Era elegantă în rochia aceea albastră. Deasupra purta un cardigan din cașmir alb și un fular lejer înconjura gâtul înalt și fin. Observă că femeia nu purta nicio bijuterie, dar degetele erau deosebit de frumoase.

În aer plutea discret aroma ceaiului.

Adam oftă ușor.

– Dar tu?

Luly ridică privirea.

– Eu?

– De ce vii în fiecare zi la banca asta? Aveți o cafeteria, nu?

Luly zâmbi.

Un zâmbet misterios, aproape copilăresc.

– Pentru că aici lumea încetinește.

Își întoarse ușor capul spre el.

– Și pentru că uneori întâlnesc polițiști zeloși care au nevoie de ceai. Adevărați Superman care ascultă Glorya Gainor.

Adam surâse aducându-și aminte de ziua aceea ploioasă cu aromă de miere și de câmp înflorit.

Privirea îi rămase câteva clipe pe ceașca de porțelan din mâini, de parcă ar fi încercat să găsească acolo cuvintele potrivite. Apoi ridică ochii spre Luly.

– Am fugit… e adevărat, spuse în cele din urmă.

Se opri o secundă, ca și cum recunoașterea aceea îl costa.

– Am fugit pentru că părinții mei voiau să mă oblige să mă căsătoresc cu o femeie pe care nu o iubeam… și cu care nu aveam nicio compatibilitate. Eu…eu nu vreau să dau marca oricui. Trebuie să fie cineva special, fără de care n-aș putea trăi.

Luly rămase surprinsă de sinceritatea lui. Nu se așteptase la un răspuns atât de direct.

De aproape o lună îl întâlnea în cele mai neașteptate locuri: în fața buticului, în parc, pe străzi unde dirija circulația. Și de fiecare dată era același lucru care o tulbura înainte de orice altceva.

Mirosul lui. Ca cel de acum…rozmarin proaspăt, limpede, aproape tăios… și dedesubt o notă profundă de lemn de stejar, cald și stabil.

Un parfum care îi amintea ciudat de visele ei din adolescență. Prima lor întâlnire fusese agitată, a doua, aproape hilară.

Și totuși, Luly nu-l uitase, chiar dacă ar fi vrut.

Adam locuia cu chirie în apartamentul de deasupra buticului „Ceai și romane”, iar între timp devenise client fidel ceainăriei. Ariana vorbea adesea despre el cu un fel de afecțiune amuzată.

–E cam din topor, spunea ea uneori.

–Dar este politicos… și foarte inteligent.

Luly îl surprinsese de câteva ori pe neașteptate. De fiecare dată reacția era aceeași: Adam se fâstâcea exact ca acum.

Ea îl privi o clipă mai lung. Se gândise mult la acel miros. La modul în care îl simțea în aer chiar înainte să-l vadă.

În cele din urmă întrebă, aproape casual:

-Adam… ce părere ai despre feromonii noștri?

Căpitanul Poh încremeni. Roșeața îi urcă imediat până la urechi.

– Ce… ce să cred?

Luly își înclină capul, studiindu-l.

– Crezi că ar mirosi bine împreună?

Adam Poh înghiți în sec.

Simțea că pășește pe un teren extrem de periculos.

Femeia asta nu este oricine.

Este fiica comandantului.

Șeful mare.

În mintea lui, vocea disciplinei militare tună ca o sentință:

Nici să nu îndrăznești să ai vreun gând murdar, Adam Poh.

Dar nasul lui, complet trădător, percepea deja aroma discretă care venea de la ea.

Miere…aer de câmpuri înflorite…
Și ceva cald, aproape solar în care rozmarinul lui sigur ar fi putut să se înalțe mândru și plin de flori…

Adam își drese glasul.

– Domnișoară Siri… începu el rigid.

Dar Luly izbucni într-un râs scurt, limpede.

– Relaxează-te, căpitane, te-am amețit și iar mă domnești. E greu să-mi spui pe nume?

Îi împinse ușor ceașca spre el.

– Nu făceam decât să bem ceai.

Soarele de octombrie cobora printre frunzele parcului, iar banca lor rămânea, pentru moment, un loc în care ordinea lumii părea puțin mai blândă.

……………….

Rak coborî din mașină și extrase de pe scaunul din dreapta o tartă cu mere. A doua pe care o făcea în decurs de două săptămâni pentru Kiran și spera ca aceasta să nu mai fie distrusă. Se îndreptă spre locul unde era ancorat velierul militar, dar ce dezamăgire…locul era gol semn că nava părăsise Tikrit. Stă tu acolo cu tarta pe brațe și cu supărare în inimă. În momentul în care se pregătea să plece, paznicul cheiului veni în fugă spre ea.

–Domnișoară, sunteți domnișoara Siri? întrebă el cu respirația tăiată de efortul depus.

Rak îl privi surprinsă:

-Da, eu sunt.

Paznicul duse mâna la piept și scoase un plic cam mototolit și i-l întinse.

-Aveți un plic de la căpitanul Naha, scuzați că e șifonat, dar îl tot port de 2 săptămâni în buzunar ca să vi-l dau.

Rak se emoționă. Luă plicul și întinse tarta paznicului.

– Poftim, luați-o și să vă bucurați de ea.

Paznicul privi tarta cu poftă, apoi îi spuse tinerei femei:

-Iertați-mă, căpitanul mi-a spus să aștept până citiți ce e scris în plic.

Rak ținu un moment plicul acela boțit fără să-l deschidă. Pe el era numele ei caligrafiat frumos cu litere un pic ascuțite: Pentru domnișoara Siri Rak.

Se simțea emoționată. Era prima dată că un bărbat îi scria. Oare ce cuvinte erau înșirate acolo în interiorul plicului. Îl deschise într-un final cu degete tremurânde.

Domnișoară Rak,

Scriu aceste rânduri înainte de a pleca. Misiunea pe care o am mă va ține departe aproximativ o lună. Marea cere uneori răbdare de la cei care o servesc, iar eu nu pot refuza chemarea ei.

Nu îți scriu ca să te pun într-o situație stânjenitoare și nici ca să te grăbesc cu vreun răspuns. Îți scriu pentru că unele lucruri merită spuse cu simplitate.

Îmi face plăcere compania ta. Îmi place felul în care vorbești, felul în care mă privești și chiar felul în care te încrunți atunci când nu ai chef de glume. Iar dacă după ce mă întorc vei considera că nu ți-ar displăcea să mă vezi din nou, aș vrea să vin să cer permisiunea părinților tăi de a te invita la o întâlnire.

Dacă și tu îți dorești acest lucru, păstrează plicul acesta.

Dacă nu, îl poți lăsa la paznic. Voi înțelege și nu te voi mai deranja.

Uneori marea ne învață cel mai important lucru: să știm când să așteptăm și când să ne retragem.

Îți doresc liniște până când ne vom revedea, sau până când drumurile noastre se vor despărți cu eleganță.

Cu respect,
Kiran Naha
Căpitan de marină

Fața ei se lumină dintr-o dată și spuse vesel către paznic :

–Poți pleca, totul e bine, mulțumesc.

Plecă țopăind și săltând când pe un picior când pe celălalt ca și cum ar fi fost un copil ce sărea coarda. Paznicul rămase cu tarta pe brațe privind-o cum se îndepărta.

–Hm, ce femeie nebună și-a găsit căpitanul nostru…

……………