Omegaverse-Teritoriul Iubirii Capitolul 13

ADEVĂRURI

https://youtu.be/kOwBh3qkXa0?si=WPNDcvgI5Ai6yD-R

Narin se făcuse bine de câteva zile, dar constatase o schimbare radicală din partea lui Anan. Acesta îl evita. Chiar și la cursuri, nu se mai uita deloc la el și pleca înaintea studenților. Era un joc de-a șoarecele și pisica, un joc care îl făcea nefericit pe Narin. Dar astăzi, astăzi avea de gând să clarifice situația. Anan venise la el acasă, se ocupase de el, îi lăsase un autograf romantic și-l sărutase. Apoi fugise…de necrezut… Trebuia să fie responsabil. Decise să-l aștepte în garajul subteran al Universității. Știa că termină în jur de ora 18. Și nu se înșelase. La fix, Anan apăru cu mapa sub braț, cu pas calm și față gânditoare. Văzându-l pe Narin, avu o mișcare de recul, dar tânărul sări ca un ghepard după o pradă râvnită și-i aținu calea. Se regăsiră față în față și cum Anan nu spunea nimic, se decise să vorbească el primul.

–Anan…îți pot spune așa? Mi-ai dat autorizația să te numesc așa în privat.

Profesorul evită privirea lui și doar dădu din cap. Dar pentru Narin nu era suficient. Se apropie la o distanță destul de periculoasă și chiar puse mâna pe brațul lui.

–Anan, mă eviți? Am greșit cu ceva?

-Nu, nu…eu am greșit…eu am…eu te-am sărutat, iartă-mă dacă te-am șocat, nu se va mai întâmpla.

Garajul subteran era aproape gol. Lumina neonului cădea rece peste betonul lustruit, iar ecoul pașilor rătăciți se pierdea în depărtare.

Anan rămase nemișcat câteva secunde după întrebarea lui Narin. Mâna lui strângea încă mapa, de parcă acel obiect banal ar fi putut ține în ordine tot ceea ce începuse să se destrame în interiorul lui.

–Narin… nu e o idee bună să discutăm aici despre asta.

Vocea lui era joasă, controlată, dar în spatele ei se simțea o tensiune pe care nu o putea ascunde complet.

Narin nu se retrase.

Din contră, rămase acolo, la acea distanță care devenea aproape intimă.

– De ce?

Anan își trecu o mână prin păr, gest rar pentru el.

– Pentru că eu sunt profesorul tău, pentru că tu ești student, pentru că… lucrurile acestea complică viețile oamenilor.

Narin îl asculta fără să-l întrerupă.

– Și mai e ceva.

Anan își coborî privirea.

– Eu nu sunt omul potrivit pentru tine. Îmi pare rău că te-am destabilizat. Eu sunt bătrân…eu am mulți ani în plus față de tine, tu abia începi viața, nu e just, am scăpat de sub control. Lumea ne-ar judeca. Suntem doi bărbați Alpha. Nu…nu e numai asta… Ești un copil, eu am trecut deja prin viață și am greutăți care atârnă greu. Ești doar un copil inocent…

Narin râse foarte încet, dar nu era ceva batjocoritor ci mai degrabă ceva trist. Ochii lui se înnegriseră mai tare. Respirau cu adevărat multă , multă tristețe.

– Anan…

Îi atinse din nou brațul.

De data aceasta bărbatul nu se retrase.

–Tu vorbești despre reguli,  despre poziții, despre ceea ce cred ceilalți.

Narin ridică ușor privirea.

Ochii lui aveau acea lumină calmă care îl destabiliza mereu pe Anan.

–Dar eu nu vorbesc despre asta.

O pauză scurtă.

– Eu vreau să vorbesc despre tine…despre mine…despre noi…

Aerul dintre ei deveni mai cald. Vetiverul se ridica somptuos o aromă de alune caramelizate.

Feromonii lui Narin, mimoză și lumină vegetală, se răspândeau discret, fără agresivitate, fără presiune.

Erau doar o prezență. Încet, încet, în jurul lor se țesea o țesătură armonioasă, delicată, parfumată care îi învăluia și îi împiedica să  evadeze…mirosul sentimentelor era atât de dulce-dureros…

Anan inspiră adânc fără să vrea.

Narin continuă, cu o sinceritate care îl făcea imposibil de ignorat.

–Ani de zile am visat despre tine, ani de zile am citit cărțile tale, ani de zile am citit despre tine. Ești bătrân? Dar cine poate spune cu adevărat unde și când începe bătrânețea? Am crezut că omul care a scris acele cărți înțelege oamenii. Dar acum omul acela creează reguli…acum îl văd în fața mea… fugind.

Anan ridică privirea.

–Nu fug.

– Ba da.

Narin zâmbi slab.

–Fugi de adevăr.

Anan rămase tăcut, dar vetiverul era deosebit de puternic.

În liniștea garajului se auzea doar vibrația îndepărtată a unui motor.

Narin vorbi din nou, mai încet.

–Nu-ți cer nimic imposibil, nu-ți cer promisiuni, nu-ți cer să schimbi lumea.

Se apropie încă puțin.

Privirea lui deveni aproape tandră.

–Doar nu te ascunde de ceea ce simți.

Anan înțelese că toate argumentele lui se prăbușiseră unul câte unul.

Pentru prima dată după mult timp, sociologul care analiza lumea cu precizie nu mai găsea explicații. În capul și în corpul lui totul era doar emoție.

Narin ridică ușor mâna și îi atinse obrazul. Gestul era simplu, calm, timid.

– Anan…

Ochii lor se întâlniră. Părea că marea aceea vastă primea în brațele ei nu unul ci milioane de onixuri și nu acestea erau cele ce se înecau în valuri ci valurile erau înecate în profunzimea reflexelor de noapte și de lemn fierbinte.

— Tu nu vrei să fii fericit?

Pentru o clipă lungă, Anan uită să respire. Apoi distanța dintre ei dispăru.

Sărutul se apropia liniștit, delicat, nu avea grabă, nu avea triumf.

Se voia o atingere caldă, ca și cum doi oameni care se căutaseră mult timp își găsiseră în sfârșit locul comun.

Lumina slabă cădea peste chipul lui Anan, iar pentru o clipă niciunul dintre ei nu mai spuse nimic. Aerul dintre ei părea mai cald, mai dens, tăcerea însăși începea să respire.

Lumea din jur dispăru: garajul, luminile reci, zgomotul îndepărtat al orașului.

Rămăseseră doar ei doi.

Narin se ridică puțin, cu o ezitare aproape copilărească, și buzele lui atinseră buzele lui Anan.

Buzele lor unite se opriră acolo doar o clipă… suficient cât să simtă căldura celuilalt, respirația, emoția care le făcea inimile să bată mai repede.

Narin se retrase ușor și în privirea lui era lumină. Anan scăpă mapa din mână și-și îșpleti brațele în jurul taliei tânărului. Atingerea aceea pură îl făcuse să uite tot, tot, chiar tot. Feromonii se înălțară trăgând după ei țesătura formată în jurul corpurilor. Mișcarea aceea apropie și mai mult corpurile. Anan  se aplecă și aspiră buzele acelea tinere, frumos conturate. Simți un gust floral ca cel de acum câteva zile. Creierul îi ordona: Oprește-te imediat, inima îl îmbia: Sărută-l, sărută-l până nu mai poți să respiri, iar feromonii….feromonii doar ademeneau cu aroma lor: E al tău, e al tău pentru eternitate.

Limbile se gustară, se mângâiară, limbile se căutau, se iubeau , se aspirau nemaivrând să lase corpurile să se despartă.

Iar în liniștea care rămase între ei, sărutul acela părea să fi spus mult mai mult decât ar fi putut spune vreodată cuvintele.

……………

https://youtu.be/hwZNL7QVJjE?si=UDgmTm-HibJt3iZw

Ziua liberă a lui Adam Poh avea un ritual care devenise aproape imuabil.

Un colț al buticului „Ceai și romane”, o masă mică lângă rafturile cu literatură veche și muzica dată în surdină.

În dimineața aceea, tonomatul vechi cânta în buclă „Stand by Me”, un cțntec care îi plăcea foarte mult lui Adam.

Vocea lui Ben E. King curgea liniștit printre rafturi.

Adam stătea cu spatele drept, o ceașcă de ceai în față și o carte deschisă pe jumătate. Nu citea cu adevărat. Asculta.

Era unul dintre acele rare momente în care lumea nu îi cerea să fie vigilant.

La tejghea, Luly pregătea micul dejun pentru clienții care urmau să apară peste aproximativ o oră. Scotea farfurii, verifica ceaiurile, aranja prăjiturile cu o eficiență calmă.

În spatele buticului, Ariana despacheta marfa proaspăt sosită: cutii de ceaiuri rare, cărți noi, câteva ediții ilustrate.

Buticul mirosea a pâine caldă, a cafea și a hârtie tipărită și a încă ceva…a pace.

Liniștea era aproape perfectă.

Apoi, în fața vitrinei, se opri o limuzină neagră, iar după ea, încă o mașină.

Portierele se deschiseră. Din a doua mașină coborâră cinci bărbați uriași, îmbrăcați în costume negre, cu ochelari de soare opaci. Se mișcau cu disciplina rece a unor oameni obișnuiți cu intimidarea.

Adam ridică privirea din reflex. Cântecul continua.

When the night has come…[1]

Din limuzină coborâră alte două gorile.

Una dintre ele deschise portiera din spate, aplecându-se aproape la nouăzeci de grade.

Din interior coborî o femeie.

Machiajul ei era strident, perfect calculat pentru a atrage atenția. Rochia elegantă, bijuteriile discrete dar evident scumpe dădeau de înțeles că face parte din înalta societate. Părul era aranjat cu o precizie care nu lăsa loc întâmplării.

Se opri o clipă pe trotuar, iar privirea ei se plimbă peste butic, peste vitrine, peste parcarea modestă.

În expresia ei apăru un dezgust abia mascat, apoi se întoarse spre gorile.

Unul dintre ei deschise ușa buticului. Gorilele intrară primele ca o avalansă de costume negre.

Luly rămase nemișcată câteva secunde în spatele tejghelei.

Nu era speriată, doar surprinsă.

Adam, în colțul lui, își închise încet cartea.

Vocea lui Ben E. King continua:

Darling, darling… stand by me…[2]

Ușa se deschise larg și femeia intră.

Aerul ei de superioritate părea să ocupe încăperea înaintea ei.

Privirea îi alunecă peste rafturile de cărți, peste mesele mici, peste vitraliile discrete ale buticului.

Se opri în cele din urmă asupra lui Luly.

– Aici este locul?

Vocea ei era rece.

Una dintre gorile înclină capul.

– Da, doamnă.

Luly își șterse calm mâinile pe șorț.

– Buticul deschide într-o oră.

Femeia ridică ușor sprâncenele.

– Nu am venit pentru ceai. Am venit să iau înapoi un lucru care îmi aparține.

În colțul încăperii, Adam Poh se ridică încet în picioare. Uniforma lui nu era pe el în acea zi, dar reflexul de polițist nu plecase nicăieri.

Privirea lui studia deja fiecare detaliu : numărul oamenilor, poziția lor, ieșirile.

Cântecul continua să curgă liniștit prin butic.

If the sky that we look upon…[3]

Femeia înaintă câțiva pași în interiorul buticului, tocurile ei subțiri lovind podeaua cu un sunet sec, calculat.

Luly o privi surprinsă, dar vocea ei rămase calmă.

– Buticul deschide abia peste o oră.

Femeia o măsură din cap până în picioare. Aerul din jurul ei devenea greu, dominat de autoritatea unui Alpha obișnuit să fie ascultat.

Pe buzele ei apăru un zâmbet strâmb, un zâmbet plin de dispreț.

Apoi își mută privirea peste încăpere și îl zări pe Adam.

Chipul i se lumină brusc.

Făcu câțiva pași hotărâți spre el, deschise larg brațele și scoase un strigăt vesel, dar artificial.

– Dragule! Am venit să te iau acasă!

Adam făcu imediat un pas înapoi și chipul lui se înăspri.

-Credeam că am fost clar data trecută. Nu îți voi da marca mea. Nu mă voi căsători cu tine.

Femeia râse scurt.

– Dragule… nu e vorba despre ce vrei tu. E vorba despre ce vrem noi.

Se apropie încă un pas.

– Hai… hai acasă, fii băiat cuminte și îți voi cumpăra cea mai scumpă mașină sport. Ești fan , nu ?

Cu un gest brusc îl apucă de braț și încercă să-l tragă spre ea.

În acel moment, vocea lui Luly se auzi clar în spatele lor, ca un cuțit de tranșat carne.

– Ia-ți labele de pe Adam și părăsește acest loc imediat.

Liniștea căzu peste butic ca un duș rece.

Luly nu ridicase tonul, dar fiecare cuvânt era apăsat perfect.

– Nu mă face să repet.

Femeia excesiv machiată se întoarse încet.

Expresia ei devenise dură, aproape schimonosită de furie.

Privirea ei se fixă pe Luly.

– Da cine ești tu, fato, să-mi dai ordine?

Tot vorbind înainta trăgându-l pe Adam care opunea rezistență.

– Știi tu oare cui te adresezi?

Luly nu se mișcă nici măcar un centimetru.

Își sprijini liniștită palmele pe tejghea și o privi drept în ochi.

În colțul buticului, cântecul continua să curgă în surdină.

Stand by me…[4]

Iar Adam Poh înțelese brusc că situația tocmai intrase pe un teritoriu mult mai periculos decât și-ar fi imaginat femeia aceea.

Femeia îl ținea încă pe Adam de braț când vocea lui Luly se auzi din nou, mai clară, mai tăioasă.

Luly continua să păstreze o tonalitate neutră, dar fiecare cuvânt cădea greu.

– Nu știu cine ești. Și nici nu mă interesează. Ai intrat aici, în buticul nostru, și te comporți de parcă ai fi proprietara. Îți spun să dai labele jos de pe Adam.

Femeia ridică o sprânceană, ușor amuzată.

Luly continuă, privirea ei devenind rece.

– De unde vii… din Baha? Ești logodnica părăsită ?

Un zâmbet scurt îi trecu pe buze.

-Acum înțeleg mai bine de ce Adam a luat-o de la zero în Teritorii.

În butic, muzica continua în surdină.

Stand by me…

Luly își înclină puțin capul.

-Dar aici nu ești în Baha. Ești în Teritorii.

Femeia strânse degetele pe brațul lui Adam.

Luly însă nu clipi.

-Cu un simplu mesaj pot face să apară zeci de contrabandiști. Dacă li se va face milă de tine, nu te vor omorî. Doar te vor duce într-un bordel oarecare și te vor pune să le faci bani.

În butic căzu o liniște groasă. Adam rămase nemișcat.

Luly încheie calm:

-Așa că depărtează-te de bărbatul acela.

Femeia strâmbă din nas.

Își retrase mâna de pe Adam, ca și cum contactul cu el ar fi devenit brusc inutil.

Apoi îl privi pe Luly cu ochi îngustați.

– Ce e Adam pentru tine? Vrei banii familiei lui ? Știi că e milionar ?

Luly răspunse fără ezitare.

-Tu ești fosta lui logodnică, iar eu sunt doar o prietenă care îl prețuiește mult.

În acel moment se auzi o ușă deschizându-se în spatele buticului.

Ariana apăru din depozit, ștergându-și mâinile pe un prosop.

Privirea ei alunecă peste scena tensionată.

Apoi spuse liniștit:

-Nu e înțelept să înfurii o femeie Alpha.

Versurile cântecului din colț se strecurau în aer:

Stand by me…

Luly își mută privirea din nou asupra femeii.

-Pleacă.
Nu ai ce căuta aici.

Femeia rămase o clipă nemișcată. Iritarea îi traversă chipul, rigidă, mușcătoare.

Se mai uită o dată la Adam, apoi se întoarse brusc și porni spre ușă, gorilele urmând-o imediat.

Înainte să iasă, se opri în prag.

Privirea ei îl lovi pe Adam ca o ultimă amenințare.

– N-am terminat cu tine, Adam Poh.

Ușa buticului se închise cu un sunet scurt, iar muzica continua să curgă în surdină.

Stand by me…

Iar Adam rămase nemișcat câteva secunde, conștient că liniștea care rămăsese în urma ei era doar… temporară.

Luly veni spre el cu micul dejun ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Puse cu grijă platoul pe masă și-i făcu semn  bărbatului să se așeze

Și dintr-o dată făcu un gest neașteptat pe care, în alte condiții nici n ar fi îndrăznit nici măcar să l gândească. O trase pe Luly de talie și o lipi de el înconjurând o cu amândouă brațele. Gestul era tandru , și parcă îi aducea aminte de ceva din vremuri ancestrale. Inspiră profund și plămânii lui se umplură de o aromă plăcută, proaspătă. Și chiar și creierul fu invadat de mirosuri de fân cosit, de câmpuri acoperite cu maci, cu cicoare, cu sânziene și alte flori sălbatice. Luly lipise obrazul de pieptul care se simțea viril, puternic. Feromonii ei contrastau cu asprimea frunzelor de stejar, dar rozmarinul se unduia mândru, îmbrățișând parcă stupii cu miere fierbinte și parfumată. Stătură așa un timp nedefinit. El plecă ușor capul și atinse doar cu buzele părul cu lanuri de grâu. Vorbi șoptit, dar cu un vibrato masculin, vibrato al  unui bărbat Alpha.

– Domnișoară Luly, chiar mă prețuiești?

…No…I wont be afraid… [5]

Cântărețul continua să cânte netulburat. În timp ce două inimi erau tulburate de acel moment neașteptat.

Ariana rămăsese gânditoare în spatele tejghelei

S-ar părea că anul acesta vom avea multe evenimente fericite…

Ben E. King ataca ultimul segment al cântecului ca o prevestire a unui viitor luminos.

And darlin’, darlin’, stand by me…

[1] Când noaptea va sosi…

[2] Dragă…dragă rămâi lângă mine…

[3] Dacă cerul la care privim…

[4] Stai lângă mine…

[5] Nu mă voi teme…