Omegaverse-Teritoriul Iubirii-Capitolul 19

Pansamente

https://youtu.be/IKx9eRw5fGA?si=FR73EfPcQNJOyMrq

Taxiul opri brusc în fața aceluiași magazin elegant de haine. Luminile vitrinei scăldau trotuarul într-o strălucire caldă, iar pentru o clipă Rian rămase nemișcat, privind clădirea.

Era exact locul de data trecută, unde îl dusese pe Lior prima dată.

Tânărul Omega coborî încet din taxi, strângându-și brațele în jurul trupului. Rochia subțire îi atârna șifonată, iar peruca blondă îi cădea dezordonat peste față.

Rian îi deschise ușa magazinului fără să spună nimic.

Clopoțelul discret de la intrare sună.

Două vânzătoare ridicară privirea. Pentru o clipă, ochii li se măriră ușor. Îl recunoscuseră imediat pe Rian. Și, poate mai mult decât atât, recunoscuseră scena care era aproape identică cu cea de acum ceva timp.

Dar niciuna nu spuse nimic, doar se înclinară ușor pentru că nu uitaseră bacșișul mare care le fusese lăsat.

– Bun venit, domnule.

Rian făcu un semn scurt din cap.

– Avem nevoie de haine.

Vânzătoarele aduseră imediat cele mai elegante piese: cămăși din bumbac scump, pantaloni croiți perfect, jachete și geci călduroase, fulare, mănuși, bocanci și cizme din piele de foarte bună calitate. Rian le examină rapid și le alese pe cele mai bune.

Apoi îl conduse pe Lior spre cabina de probă.

Ușa se închise încet și pentru câteva secunde, niciunul nu spuse nimic.

Rian ridică mâna și desfăcu fermoarul rochiei.

Materialul căzu ușor și atunci văzu…

Corpul slab al lui Lior era acoperit de urme roșii și vineții. Dungi subțiri, unele încă umflate, altele deja închise la culoare…urme de bici.

Rian îngheță…o durere surdă îi străbătu pieptul, respirația i se adânci.

Lior observă imediat schimbarea din ochii lui și, crezând că înțelege, ridică încet capul.

Ochii lor se întâlniră.

Cu o voce mică, aproape timidă, Lior întrebă:

– Rian…te dezgust?

Rian rămase nemișcat.

Lior înghiți în sec.

– Știu că nu am un corp de vis… e chiar… urât…nu sunt frumos…n-am bani…n-am nimic să-ți ofer.

Își coborî privirea pentru o clipă.

– Te rog…poți continua să mă iubești?

Pentru o secundă, Rian rămase complet fără cuvinte.

Gândurile lui Lior nu aveau nimic în comun cu ceea ce simțea el…chiar deloc.

Ridică mâinile, îl trase pe Lior ușor spre el și îl strânse în brațe cu grijă, de parcă ar fi fost făcut din sticlă.

Se aplecă spre urechea lui și îi șopti calm:

– Te voi iubi mereu, indiferent de cum arăți.

Lior închise ochii și Rian continuă, vocea lui caldă:

-Aroma ceaiului Yin Zhen este lucrul cel mai de preț pe care îl ai. La timpul potrivit, dacă dorești, poți să mi-o oferi în cadou.

Îi atinse ușor părul.

– E bine să știi asta. Gândurile tale sunt haotice în acest moment, nu te gândi decât la faptul că trebuie să te schimbi cu alte haine.

Lior nu răspunse, doar se sprijini puțin mai mult de el. Era așa de bine la pieptul lui Enigma. Gândurile negre se volatilizară undeva într-un spațiu pierdut pentru totdeauna.

După câteva minute, Rian îl îmbrăcă cu hainele alese: o cămașă din bumbac neagră, un pulovăr din cașmir, gris deschis , pantaloni negri eleganți, un fular din lână și o geacă ce părea foarte călduroasă care îi acoperi umerii fragili.

Când ieșiră din cabină, vânzătoarele îi priveau discret, dar nimeni nu comentă.

Rian plăti fără să se uite la sumă, apoi ieșiră din magazin.

Aerul nopții era rece. Taxiul îi duse direct la aeroport.

Pe pista luminată îi aștepta deja jetul privat al lui Rian.

Motoarele murmurau încet, zborul urma să dureze șase ore.

Lior adormi aproape imediat după ce se așeză în scaunul moale din cabină. Capul îi căzu ușor pe umărul lui Rian, respirația devenind lentă și liniștită.

Rian își scoase telefonul și primul apel fu către Mila și Etan..

Ea răspunse imediat și vocea îi era tremurată.

–Rian…Lior a fost răpit…el…oh Doamne…

Femeia începu să plângă.

–Mama Mila, Lior e bine, m-am dus după el…e cu mine…ne întoarcem acasă.

Rian privi spre băiatul adormit. Îi aranjă cu grijă o șuviță de păr.

-Da, mama Mila, acum e bine.

Respirația ei se frânse la celălalt capăt al telefonului.

– Mulțumesc… mulțumesc…

Rian continuă să dea câteva telefoane scurte, liniștind fiecare membru al familiei.

Cu fiecare apel, tensiunea din vocea lor dispărea puțin câte puțin.

În cabină era liniște. Rian închise ultimul apel și privi pe geam. Sub ei, luminile orașului se îndepărtau încet, apoi își coborî privirea spre Lior.

Îl trase ușor mai aproape, ca să nu-i cadă capul.

Pentru prima dată în acea noapte, Rian își permise să închidă ochii…drumul spre casă începuse.

…………..

Noaptea coborâse peste spitalul din Tikrit.

Coridoarele erau aproape goale, luminile reci ale neoanelor reflectându-se pe podelele lucioase. Doar sunetul aparatelor medicale și pașii rari ai asistentelor de noapte tulburau liniștea.

Departe de acel loc, pe cerul întunecat, avionul privat al lui Rian înainta spre casă.

În spital însă, timpul părea că s-a oprit. Tara își terminase garda cu câteva minute în urmă. Umerii îi erau grei de oboseală, iar ochii o usturau după orele lungi petrecute în sala de operații.

Ar fi trebuit să plece acasă, dar nu o făcu.

Se opri în fața ușii secției de reanimare și rămase câteva secunde nemișcată, privind prin geamul mic al ușii.

Taro era acolo. După operație fusese adus direct în terapie intensivă și menținut într-un somn artificial. Fără să spună nimic, Tara intră.

O asistentă ridică privirea.

-Domnișoara doctor, v-am pregătit patul de campanie.

Într-adevăr, lângă patul lui Taro fusese instalat un pat îngust, metalic, acoperit cu o saltea subțire.

Tara dădu din cap.

– Mulțumesc.

Apoi se îndreptă spre baie.

Dușul cald îi spălă de pe piele sângele, transpirația și oboseala zilei. Pentru câteva minute rămase nemișcată sub jetul de apă, cu fruntea lipită de faianță. Sufletul ei era tulburat.

Când ieși, purta o pijama simplă de spital, iar părul ud îi cădea liber pe umeri.

Se apropie de patul de campanie și se întinse pe el.

Patul era îngust și incomod. Metalul scârțâi ușor când se mișcă, dar Tara nu părea să observe.

Era lângă Taro…eroul ei, nu avea nevoie de nimic altceva.

Se întoarse ușor pe o parte și îl privi.

Taro era complet nemișcat. Tuburile și firele aparatelor medicale îi înconjurau corpul, iar monitorul cardiac pulsa cu un bip ritmic și constant.

Era alb ca hârtia și dormea un somn artificial, dar trăia.

Tara zâmbi încet.

Întinse mâna peste spațiul dintre paturi și o așeză cu grijă peste mâna lui Taro, care se odihnea pe cearșaful alb.

Degetele ei îi atinseseră pielea caldă și un oftat ușor îi scăpă, apoi șopti:

– Cine ar fi crezut că prima noastră noapte împreună va fi la spital?

În colțul gurii îi apăru un zâmbet obosit. Își apropie puțin capul de marginea patului lui.

– Taro Daho…

Vocea îi deveni mai caldă.

-… tu vei fi soțul meu.

Făcu o pauză și respiră adânc. În aer, printre mirosurile aspre , înțepătoare de produse medicamentoase, plutea o idee de zahăr candel, dulce…cuminte…

-Cred că mă iubești deja.

În acel moment, sprâncenele lui Taro se încruntară ușor.

Avu o reacție mică, abia perceptibilă.

Tara clipi surprinsă, apoi îi mângâie încet mâna.

– Ei, hai… murmură ea blând.
– Ce a fost mai greu a trecut.

Degetele ei îi strânseră ușor palma și vocea i se făcu deodată duioasă.

-Trebuie să te întorci acasă, eroul meu.

Privirea ei deveni serioasă, oboseala din ochii ei dispăru și rămase doar ceva mult mai profund. Inima ei bătu repede, ochii i se umplură de lacrimi. Elibera toată tensiunea operației abia acum.

– Te-am așteptat douăzeci de ani…am fost cuminte…am avut grijă ca atunci când vei reveni…casa să fie primitoare…nu știi tu ce mult am suferit..

Vocea îi tremură.

– Te iubesc…

Respirația i se frânse o clipă.

– Nu e o glumă…

Își apropie fruntea de marginea patului lui și șopti aproape fără glas:

– Ce spaimă am tras…

Monitorul cardiac continua să bată regulat, dar din când în când tresărea imperceptibil la vorbele ei…

Bip…

Bip…

Bip…bip…

Bip…

Bip…

Mâna lui Taro rămase liniștită sub palma ei.

Lumina din sala postoperatorie era rece și constantă, aerul continua să miroase a dezinfectant, a liniște forțată, a oboseală, a zahăr candel și a încă ceva…Vanilie de Madagascar…Tara adormise…

…………….

Adam zăcea nemișcat pe patul de la reanimare, încă sub efectul anesteziei. Aparatele din jurul lui scoteau sunete scurte, ritmice, fiecare sunet confirmând că încă e acolo… că încă respiră.

Luly stătea la capul lui.

Nu se mișcase de acolo de când ieșise din operație.

În mâna dreaptă strângea o batistă mototolită, deja umedă. Ochii îi erau roșii, umflați, plânsese mult, prea mult.

Dar acum nu mai plângea, doar îl privea.

Ușa se deschise.

Chao Fah intră, calm, cu halatul impecabil și expresia aceea profesională.

Se apropie de pat fără să spună nimic.

Verifică monitorul, parametrii vitali, pupilele, reacțiile reflexe.

– Tensiunea stabilă…
– Saturația bună.

Ridică ușor pleoapa lui Adam.

– Răspuns pupilar prezent.

Apoi făcu un semn asistentei.

– Pregătiți transferul în salon privat.

Luly înghiți în sec.

– Se… se va trezi?

Chao Fah își ridică privirea spre ea.

– Operația a fost dificilă, dar a trecut de faza critică. Trezirea va începe în curând.

De parcă ar fi așteptat acele cuvinte, degetele lui Adam tresăriră ușor.

Luly încremeni.

– Superman…

Sprâncenele lui se încruntară slab, respirația i se schimbă și un miros clar de rozmarin invadă încăperea.

Încet…încet…începea să iasă din întuneric.

Luly se apropie instinctiv și șopti ca pentru ea:

– Superman… sunt aici…

Vocea îi tremura.

Ochii de culoarea mierii fierbinți ai căpitanului se deschiseră pe jumătate, încețoșați.

Nu înțelegea…nu încă.

Chao Fah aruncă o privire calmă spre monitor.

– E normal. Confuzia post-anestezie.

Se întoarse spre personal.

– Îl mutăm acum.

Asistentele veniră imediat. Adam fu transferat cu grijă pe patul mobil. Luly făcu un pas în spate, dar nu-și lua ochii de la el. Patul cu rotile începu să se miște.

-Tati Chao…

Chao Fah se opri și se întoarse.

Luly strânse mai tare batista.

– Pot… să rămân cu el?

Fu o clipă de tăcere. Privirea lui Chao Fah alunecă spre Adam, apoi înapoi la ea.

Inspiră încet.

– Poți rămâne.

Umerii lui Luly se lăsară ușor.

– Mulțumesc…

O spusese abia șoptit, apoi se întoarse imediat și porni după asistente.

Patul pe rotile se mișca de-a lungul coridorului și Luly mergea lângă el, pas cu pas, fără să-l atingă, dar fără să se îndepărteze nici măcar o clipă.

Ea trebuia să-l păzească în noaptea aceasta pe Supermanul ei…

……………

Salonul VIP era cufundat într-o lumină caldă, difuză, complet diferită de răceala reanimării.

Aparatele erau mai puține, sunetele mai discrete. Totul părea gândit pentru liniște.

Ramanan era întins pe pat, încă slăbit după operație. Pielea îi era palidă, iar perfuzia picura lent, ritmic. Ochii îi erau deschiși, dar obosiți.

Ușa se deschise fără zgomot și Chao Fah intră.

Postura lui era dreaptă, controlată. Privirea, atentă, profesională. Se apropie de pat și își verifică pacientul fără ezitare.

Privi totul foarte serios: monitoarele, perfuzia, pansamentele, respirația.

– Funcțiile vitale sunt stabile. Operația a decurs conform planului. Ai pierdut destul sânge, dar am reușit să controlăm hemoragia.

Vocea lui era calmă, exactă.

– Următoarele 24 de ore sunt esențiale. Va trebui să rămâi sub observație strictă.

Ramanan îl privi admirativ și în colțul buzelor îi apăru un zâmbet slab.

– Domnule doctor… atât de formal?

Chao Fah nu reacționă imediat. Termină de verificat perfuzia, apoi își scoase mănușile cu un gest precis. Pentru o secundă fu tăcere, apoi oftă ușor.

Umerii i se relaxară și se așeză pe marginea patului. Fără să mai spună nimic, se întinse lângă el.

Mișcarea era naturală, familiară și era complet diferit de omul de acum câteva secunde.

Se apropie suficient cât să-i simtă căldura.

Vocea îi deveni mai joasă, mai personală.

– Luly a plâns în fața sălii de operație a lui Superman…

Își lăsă capul ușor pe pernă, privind tavanul.

– Și m-a rugat să o las să stea cu el în noaptea asta.

Respirația i se liniști.

– Crezi că, în sfârșit… barca ei a ajuns la limanul dorit și va ancora, în sfârșit?

Ramanan surâse.

Își ridică încet mâna și îi atinse obrazul lui Chao Fah.

Degetele lui erau încă slăbite, dar gestul era sigur.

– Dacă spui tu… așa o fi.

Privirea lui era caldă.

– E rândul copiilor să iubească, nu?

Chao Fah încremeni o fracțiune de secundă.

Apoi se încruntă ușor și ridică capul, privindu-l direct.

– Doar tinerii?

Ochii i se îngustară ușor.

– De ce?

Se apropie puțin mai mult.

– Domnule comandant…nu mă mai iubești?

Aerul dintre ei se schimbă…nu mai erau doctor și pacient.

Erau altceva. Ceva mult mai profund.

Ramanan îl privi în liniște pentru o clipă, apoi zâmbetul i se adânci ușor și, cu o mișcare lentă, îi mângâie din nou fața. Apoi îi spuse:

–Doctore, sunt rănit, pot avea un sărut de resuscitare?