Omegaverse-Teritoriul iubirii Capitolul 2

NEBUNIE

https://youtu.be/UlwsVsTrmlE?si=sy6_KFUa4qAmnX0N

Motto: “Da…era o nebunie….el…puternicul și recele Enigma, care nu se ocupa niciodată de treburile altora, se pregătea să comită un act nebunesc.”

Taxiul cu Rian și Lior se îndepărtase de locul în care avusese loc atacul celor 4 bărbați și avansa, dar șoferul nu știa încă direcția. Rian spusese doar:

–Demarează.

Bărbatul de la volan simți o stare de liniște și de pace, l-ar fi dus pe acest bărbat care emana feromoni de liniștire cu aromă de chiparos până la capătul lumii. Oftă și puse întrebarea:

– Ce adresă?

Rian întoarse capul spre tânărul îmbrăcat în mireasă și puse și el o întrebare:

–Unde te las?

El pusese întrebarea , dar știa deja că un anume „ceva” îl făcuse deja să ia o hotărâre. Aștepta doar decizia tânărului cu miros de ceai alb și aceasta nu se lăsă așteptată.

– Nu am prieteni, iar părinții…

Tânărul întoarse capul spre el. Ochii lui reflectau printre valurile de miere incandescentă, o tristețe imensă.

-Mă poți lua cu tine? N-am bani, dar știu să pictez și să sculptez și pot fi și chelner într-un bar. Nu te voi necăji.

Mașina aluneca prin oraș, luminile reflectându-se pe geamurile ude. Lior stătea lipit de portieră, încă în rochia albă care îi trăda fragilitatea și absurdul situației. Mâinile îi tremurau ușor.

Rian îl privi scurt.

–Ai vreun act de identitate la tine?

Lior dădu din cap în semn de negare. Părul negru îi căzuse peste jumătate de față, iar ochii priveau într-o parte cu o teamă care nu mai țipa, ci pulsa.

Rian își mută privirea spre șofer.

–Aeroportul privat din sud.
Privi rochia de mireasă plină de pompoane și de fundițe cu perle , făcu o pauză scurtă, apoi vorbi.
– Dar înainte de asta, oprește  la un magazin de haine bărbătești. Undeva în drumul nostru, fă-o cât mai repede.

Vocea lui nu avea grabă, nici ezitare.

Feromonii de chiparos umpleau discret interiorul mașinii. Aerul devenise stabil, respirabil. Tremurul din degetele lui Lior se domoli treptat.

Mașina opri în fața unui magazin cu vitrină luminată rece. Rian coborî primul. Deschise portiera fără gesturi teatrale și făcu semn mișcând degetele în sus.

-Băiete, vino.

În interior, vânzătorii ridicară privirea. Rochia albă, voalul, peruca blondă, privirea tânărului, scena era suficient de neobișnuită. Dar când Rian păși lângă el, conversațiile se stinseră.

Chiparosul Enigmei creă imediat liniște și respect. Vânzătorii deveniră politicoși și serviabili.

Rian alese rapid: pantaloni sport închiși la culoare, hanorac simplu, tricou, adidași și o haină  scurtă, călduroasă. Mișcările lui aveau precizie. Nu întreba inutil. Nu analiza excesiv.

Îi întinse hainele lui Lior. Un vânzător direcționă brațul spre dreapta.

–Cabina e pe aici, vă rog.

Lior ezită o secundă, părea ca un mic animal scăpat dintr-o cușcă, dar apoi intră. În spatele ușii subțiri, voalul căzu pe podea, o piele artificială, abandonată. Țesătura albă rămase în urmă, ca o cătușă de care se eliberase.

Când ieși, părea mai mic fără rochie, dar mai real. Hanoracul și haina îi erau ușor largi. Mâinile îi dispăruseră în mâneci.

Rian îl privi o clipă. Era foarte slab, dacă ai fi suflat peste el , sigur s-ar fi prăbușit. Ochii albaștri, limpezi, ai Enigmei, evaluară fără a invada.

–E mai bine.

Lior înghiți. Vorbi în șoaptă:
–Mulțumesc. Când voi avea bani, îți voi rambursa tot.

Rian își întoarse privirea. Mirosul suav de ceai alb se răspândise pentru o clipă, semn că acel Omega era confortabil. Plăti la casă apoi spuse scurt :

-Să mergem.

Nu explicase nimic acelui băiat. Nici nu-l privise prea bine pentru că de fapt nu fizicul lui îl făcuse să comită o asemenea nebunie. Da…era o nebunie….el…puternicul și recele Enigma, care nu se ocupa niciodată de treburile altora, se pregătea să comită un act nebunesc. Ducea cu el, în Teritorii, un necunoscut care părea încă minor. De aceea alesese un aeroport privat. Acolo nimeni nu punea întrebări despre identități și vârste. Da…nu fizicul acestuia îl făcea să iasă din confortul propriu…abia dacă îl privise…ci…acei feromoni…ceaiul alb… Yin Zhen…Persoana aceasta putea să fie oarbă, mută, urâtă, șchioapă…n-ar fi contat…ceaiul alb îi intrase parcă în piele și în oase și îl împingea să-l țină în brațe și să-l mângâie, să-i spună că totul va fi bine și că-l va proteja de orice rău i s-ar putea întâmpla. Da…devenise nebun…

Drumul spre aeroport se desfășură în tăcere. Orașul rămânea în urmă, luminile devenind tot mai rare. Sudul orașului Baha era liniștit la acea oră.

Hangarul privat îi primi fără întrebări. Un avion mic era pregătit, cu motorul încă rece.

Rian făcu un apel scurt. Confirmarea fu rapidă, o pistă era liberă.

Lior urcă treptele metalice cu pași nesiguri. În interior, scaunele din piele miroseau discret a combustibil și aer filtrat.

Când avionul se desprinse de sol, Lior privi orașul care se micșora sub ei.

–Unde mergem?

-Tikrit.

Un singur cuvânt.

– Mă vor găsi.

Rian își sprijini brațele pe genunchi.
– Nu contează, voi fi lângă tine.

Chiparosul nu ridicase vocea, el doar stabilise hotare.

Sub ei, Baha devenise un punct luminos. În jurul lor, noaptea se deschidea vastă. Aveau 6 ore de zbor.

Pentru prima dată de la fugă, Lior inspiră adânc. Rian făcu un semn stewardesei care se apropie cu un cărucior cu platouri cu tot felul de mâncăruri.

– Bună seara,  domnule doctor. Cu ce vă servesc?

Rian întoarse capul spre Lior și întrebă cu ochii, dar băiatul părea încurcat, jenat. Rian vorbi către stewardesă:

– Jambon, crudități, puțină brânză, un pahar cu lapte cald și o portocală. Pentru mine, un ceai verde.

Stewardesa pregăti tot ce-i fusese comandat. Acest avion privat era foarte modern și totul era la nivel VIP. Astfel, Rian și Lior aveau scaunele față în față și între ei exista o masă care se putea plia. Tânărul privi platoul din fața lui, apoi începu să mănânce, mai întâi ezitant, abia atingând mâncarea. Lua îmbucături mici , ca o vrăbiuță înfrigurată și dacă scăpa vreo firimitură o aduna cu grijă și o băga rapid în gură.

Era înfometat, gândi Rian, sorbind cu calm ceaiul din ceașca de porțelan japonez .

Îl lăsă să termine și auzi un geamăt de satisfacție care îi aduse un zâmbet fugar pe buze.

Acum, Lior sorbea și el, dar din laptele cald.

Rian își scoase haina de costum, butonii de la manșetele cămășii, își descheie primii doi nasturi, și-și suflecă mânecile, ceea ce-i dădu o imagine decontractată.

Se așeză confortabil în scaunul din piele. Se uită la Lior cu ochi cercetători apoi spuse:

–Ai o poveste?

Lior se opri din sorbit și puse paharul pe masă. Plecă încet capul și puse mâinile între picioare curbându-și spatele. Această poziție, care semăna cu ceva defensiv, îl făcea să pară și mai mic…și mai plăpând.

Rian întinse mâna și mângâie capul plecat. Vocea lui sună ca foșnetul unui lan de grâu.

–Hei, nu ești obligat. Nu te stresa.

Ceaiul alb și ploaia de vară se amestecară dintr-o dată cu rășina rece a chiparosului. Rian își retrase mâna și se reinstală comod, sorbind din nou din ceașca cu ceai. Feromonii lui de liniștire navigau deasupra lui Lior care începu dintr-o dată să vorbească cu voce domoală.

– Sunt fiul… omului de afaceri…Tam Tahal, fiu unic…eu…eu am fost vândut șefului bandei Dragonii roșii…când…când aveam 10 ani pentru suma de 25 de milioane lire sterline și pentru… două afaceri înfloritoare care azi valorează peste 100 de milioane. În seara asta era nunta mea cu acel șef.

Rian clipi și spuse încet, gânditor:

-Șeful Dragonilor roșii trebuie să aibă cel puțin 60 de ani și din câte știu e destul de libidinos. Mama ta a fost de acord cu așa ceva? Cum e posibil?

Lior continuă să țină capul în jos, dar răspunse:

– Eu…eu nu prea exist pentru mama…ea…ea…a fost marcată împotriva voinței ei și a rămas însărcinată. Bunicul a  forțat-o să se căsătorească. M-a născut, dar nu s-a ocupat niciodată de mine.

–Cine e mama ta?

– Telma Hall, fiica miliardarului Hall.

Rian rămase mult timp fără să vorbească. Feromonii lui Lior scoteau capul din când în când pentru a-l tachina, dar Rian nu se simțea asaltat de ei, cum se întâmpla cu ceilalți Omega cu care venea în contact.

–Câți ani ai?

Lior ridică brusc capul șovăind o secundă.

– Șaptesprezece…șaptesprezece și jumate.

-Ești minor…Nu vei putea locui singur. Te voi duce la mătușa mea. Spuneai că pictezi. Ea e profesor de arte plastice și pictează. Cred că vă veți înțelege foarte bine.

Tăcerea se așternu, Lior adormise. Rian îl privi mai atent, fața palidă suptă, mâinile cu brațe fragile, degetele lungi și fine, spuneau multe despre acest tânăr. Adormi cu imaginea frumoasă din fața lui. Deasupra și în jurul lor pădurea de chiparoși crease un clopot în care mugurii Yin Zhen dormeau pentru prima dată de la naștere un somn plin de pace.

……………

Vila familiei Tahal strălucea în lumini aurii. Ghirlande de flori albe coborau pe balustradele de marmură, iar cristalele candelabrelor reflectau o opulență calculată. Grădina fusese transformată într-un decor de nuntă fastuoasă: mese acoperite în mătase, arcuri florale, șampanie pregătită pentru invitații care nu aveau să mai sosească.

În interior, muzica se oprise.

În biroul lui Tam, aerul era greu.

Mobilierul masiv din lemn închis la culoare, pereții îmbrăcați în panouri sculptate, un birou amplu, impunător, dominau încăperea. În fața lui, patru bărbați stăteau cu capetele plecate, mâinile strânse la spate, cu urme de transpirație pe frunte. Tam Tahal avea fața congestionată

Trecuseră 2  ore  de la fuga fiului nemernic și urmăritorii reveniseră cu mâinile goale.

Ușa se deschise brusc.

Fu Gao, șeful Dragonilor Roșii, îmbrăcat în ținută de mire, păși înăuntru. Avea în jur de șaizeci și cinci de ani, un trup umflat de excese, fața congestionată, ochii injectați. Mirosul de alcool vechi plutea în jurul lui ca un nor toxic.

Pumnul îi căzu pe biroul masiv cu un zgomot sec.

– Fiul tău trebuia să devină soția mea. Acum șapte ani mi l-ai promis și ți-am dat douăzeci și cinci de milioane și două afaceri prospere în schimb!

Respira greu. Venele de la gât îi pulsau.

– Nu mă interesează explicațiile, ai auzit?! Îl aduci înapoi sau vei ajunge să cauți mâncare prin gunoaie! Totul îmi aparține, tot !!

Fu Gao scoase o batistă din buzunarul de la piept și-și șterse fruntea transpirată. Vocea lui redeveni calmă, dar amenințătoare.

-Dacă nu primesc ceea ce este al meu, îți voi lua înapoi ce ți-am oferit și voi calcula o dobândă atât de mare, încât tu și femeia ta vă veți prostitua zi și noapte ca să rambursați, ai înțeles?

Tam nu clipea. Maxilarul i se încordă, iar furia îi ardea controlat, ca un foc ținut sub capac.

Se întoarse brusc spre cei patru urmăritori.

Palma lui lovi primul obraz…apoi al doilea…al treilea…al patrulea.

Paf!

Paf!

Paf!

Paf!

Sunetul palmelor izbucni sec în birou.

-Cum este posibil ca un singur bărbat să plece cu prada râvnită fără ca voi patru să reacționați?

Unul dintre bărbați înghiți în sec. Tremura și avea fața albă ca hârtia. Se poticne când vorbea încă sub șocul a ceea ce trăise acolo sub felinarul stației de taxiuri.

– Șefu… nu a mișcat un deget…

Tam îl fixă cu o privire încruntată.

-Atunci ce a făcut?

Bărbatul ridică ochii, iar în ei se citea o teamă care depășea frica de pedeapsă.

– Am… am convulsionat toți patru. Ca și cum…ca și cum ceva ne-ar fi strâns plămânii. Am văzut… am văzut umbre. Toți morții mei erau acolo. Mă priveau. Voiau să mă sfâșie. Șefu… omorâți-mă, dar nu mă mai trimiteți după individul acela. A fost… groaznic.

Tăcerea căzu densă.

Fu Gao își întoarse capul încet spre Tam.

– Găsește-l.

Tam apăsă butonul interfonului.

-Cheamă-l pe șeful securității. Acum.

Telefonul îi ajunse în mână. Formă un număr, apoi altul. Vocea lui rămase joasă, controlată.

– Căpitane, am nevoie să verificați toate camerele din oraș. Toate. Ieșiri, poduri, gări, aeroport, fiecare intersecție. Vreau să identificați două persoane. Unul este fiul meu. Îi vreau pe amândoi. Recompensă foarte mare cui mi-i aduce vii și nevătămați.

Se opri o clipă.

–Nimeni nu părăsește Baha fără să știu.

Fu Gao îl privea fix. În afara vilei, luminile de nuntă continuau să ardă inutil, reflectându-se în ferestrele mari.

Undeva, în aer, spre ruta care ducea la Tikrit, Lior Taha dormea liniștit, înconjurat de aerul rășinos al chiparosului Enigma .

………………………..

Poarta casei se închise în urma lui cu un sunet surd, familiar.

Taro Daho rămase câteva secunde nemișcat în holul mare. Douăzeci de ani. Douăzeci de ani și totuși… casa mirosea a proaspăt, a lemn aerisit și a curat. Nu era nici o urmă de abandon, nici o urmă de praf.

Păși mai departe.

Perdelele erau fine, dintr-un material ușor, lăsând lumina felinarului de pe stradă să cadă blând peste mobilier. Obiectele dragi lui erau la locul lor, așezate cu grijă: biblioteca, fotografiile, ceasul vechi din colț, tablourile.

O măsuță nouă, neagră, din mahon, stătea aproape de canapea. Simplă, elegantă. Nu o recunoștea. Zâmbi ușor.

Etan și Mila se ocupaseră bine de bunurile lui.

Își lăsă haina pe spătarul scaunului și urcă în dormitor. Apa dușului îi căzu peste umeri, iar căldura îi relaxă mușchii încordați de drum. Îmbrăcă haine lejere, de casă, și coborî din nou.

Foamea îi aminti că nu mâncase nimic de ore bune.

Se opri o clipă în fața frigiderului, cu o ezitare scurtă. Douăzeci de ani înseamnă multe schimbări.

Îl deschise.

Lumina rece îi lumină chipul, iar surpriza îl făcu să rămână nemișcat.

Frigiderul era plin, într-o organizare impecabilă. Erau acolo produse proaspete, brânzeturile preferate, salată verde crocantă, berea pe care o alegea mereu. Și, în mijloc, acoperită atent, îl aștepta cuminte o musaca de vinete.

Preferata lui.

Închise ușa încet, apoi o deschise din nou, ca să se asigure că vede bine.

Luă o porție generoasă, o puse la încălzit. Scoase o bere. Se așeză la masă, gustă.

Era exact cum îi plăcea, iar gustul se apropia de felul preparat de mama lui.

Un zâmbet tandru îi atinse buzele. Mila.

Luă telefonul.

Etan răspunse rapid și vocea i se auzi calmă, familiară.

– Ah, noi nu am avut timp să ne ocupăm. Trebuie să fie locatarul tău. Cel care locuiește în anexă.

Taro se opri.

– Am un locatar?

– De paisprezece ani. E un locatar bun. Serios. Să nu te gândești să-l dai afară. El a renovat casa ca să fie primitoare când vei sosi. Știu că făcea cumpărături pentru tine ieri, ne sunase să întrebe ce bere preferi.

Taro rămase tăcut câteva secunde.

-Atunci am să-i mulțumesc personal. Casa e primitoare, se simte vanilia de Madagascar.

Etan făcu și el o scurtă pauză.

–Ah… e parfumul preferat al ei.

Taro își îndreptă spatele.

–„ Ei”? E femeie?

Etan râse.

În fundal, vocea Milei se auzi clară, veselă.

– Da, da. Foarte frumoasă. O femeie superbă. Ai grijă să nu te muște!

Râsetele lor se împletiră prin receptor.

Taro închise apelul.

Privi ceasul. 22:30.

Ora era târzie, se cădea să se ducă să mulțumească la ora asta? Și pe urmă, lui nu-i prea plăcea contactul cu femeile. Erau ori prea plângăcioase ori prea lipitori.

Ieși totuși din casă. Aerul nopții era liniștit. Ocoli spre sud, spre anexa lipită de peretele principal. Geamurile erau acoperite cu perdele din mătase opacă bleu. Lumina difuză pulsa în spatele lor.

Se opri în fața ușii.

Pentru o clipă, mirosul de vanilie de Madagascar ajunse până la el, purtat de o adiere fină.

Ridică mâna și ciocăni.

Sunetul reverberă scurt în noapte. În interior se auziră pași care se apropiau, apoi se lăsă liniștea și mânerul ușii începu să se miște și coborî lent.

Ușa se deschise. Taro Daho făcu ochii mari.

În prag stătea nimeni altcineva decât…decât…taximetrista care îl salvase.

Era încă îmbrăcată în uniforma simplă, cămașa deschisă la gât, mânecile suflecate ușor. Părul de culoarea focului era prins lejer la spate. Silueta suplă, era sigură pe sine, iar ochii… vii, jucăuși…atât de luminoși.

Taro Daho se încruntă.

-Caut pe locatara casei.

Tara Ka surâse. Un surâs care se aprinse ca o lampă caldă în noapte. Ochii îi străluciră, iar râsul ei delicat vibră în aer.

– Eu sunt. Ai nevoie de ceva?

Un val de vanilie de Madagascar îl lovi direct în plex tăindu-i respirația. Nu era numai o lovitură bruscă ci și una adâncă, calmă, cremoasă, cu o căldură tandră care îi atinse pielea și coborî spre stern. În secunda următoare se amestecă cu zahărul candel al lui, învăluindu-l…provocându-l.

Taro rămase o secundă fără reacție, apoi deschise gura furios.

– Arunci cu feromoni în mine?! Îndrăznești??

Chiar dacă furia era acolo, vocea îi ieșise mai joasă decât intenționase.

Tara Ka îl privi direct în față, fără teamă, cu aceeași lumină caldă în ochi.

– Nu, nu, nu. Nu îi arunc. Se smulg din mine fără să vreau, iartă-mă.
Vocea ei îi aduse aminte lui Taro de sunetul oceanului pe timp liniștit și parcă simți și miros de sare marină. Tara înclină ușor capul spre el și spuse șoptit, jucăuș:
– Or fi atrași de zahărul candel pe care îl emiți.

Pentru prima dată de când deschisese ochii în lume,Taro Daho simți că pierde controlul asupra ritmului propriei respirații. Era destabilizat de vanilie, de sarea marină, de inflexiunea vocii…

Zahărul candel vibra sub pielea glandei de la ceafă. Vanilia îl absorbea complet. Se sperie. Începu să se bâlbâie,

– Eu… eu…voiam să…adică… Mulțumesc pentru tot!

Se întoarse brusc, aproape prea repede. Pașii lui pe alee aveau o rigiditate nouă. Ușa casei se închise în urma lui într-o clipă.

Tara Ka rămase în prag.

Gura i se deschise o fracțiune de secundă, surprinsă de retragerea lui. Apoi buzele i se arcuiră într-un zâmbet fermecător, lent.

Vanilia pluti ușor în aer căutând ultimele urme de zahăr candel pierdute de Taro în plecarea lui grabnică.

Șopti, doar pentru ea, dar vocea vibră cu o tandrețe infinită:

–Bine ai venit acasă, iubitul meu…din viitor.