Dimineața intra încet în salon: lumină albă, filtrată prin jaluzele, care îți arăta fără milă cât de străin devenise propriul corp.
Adam simți întâi greutatea. Nu era durerea, încă nu, ci greutatea unei lumi lipite de pleoape, de limbă, de piept. Când încercă să înghită, aerul îi zgârie gâtul, iar sunetul acela mic, involuntar, îl sperie mai mult decât ar fi recunoscut.
Apoi… mirosul.
Rozmarin…limpede, ascuțit, ca o amintire îndepărtată a feromonilor lui.
În scrumiera minții lui, cineva aprinsese o scânteie și o ținea acolo, tremurând.
– Adam?
Vocea nu-i numise rangul, regimentul, ordinul. Vocea îi spusese pe nume.
Încercă să se uite spre dreapta, dar gâtul nu-l ascultă. Doar ochii, încet, încăpățânați, găsiră conturul unei siluete lângă pat.
Luly stătea acolo de parcă n-ar mai fi existat alt loc pe lume. Avea o batistă în mână, mototolită până aproape de destrămare, iar degetele îi tremurau într-un mod mic, rușinos, pe care încerca să-l ascundă.
Când ochii lui se deschiseră mai mult, Luly deschise gura.
– Superman… șopti ea.
Ridică o sprânceană…să facă gluma aceea seacă pe care o făcea mereu când ceva îl depășea.
Nu reuși decât o mișcare imperceptibilă a buzelor. Un fel de „ce?” fără sunet.
– Sunt aici, continuă Luly, mai clar, de data asta, ca pentru amândoi.
– Sunt aici. Credeam că vei zbura și nu te vei mai întoarce.
Cuvintele îi ieșiră mai aspre decât intenția, apoi se opri și își lipi fruntea de marginea patului, doar o secundă, ca să se adune.
Ușa se deschise fără grabă.
Chao Fah intră cu pași măsurați, cu liniștea aceea de om care îți spune adevărul fără să te zdrobească. Se apropie, verifică monitorul, se uită la pupile, îi atinse ușor încheietura.
– Ești în siguranță, Adam, spuse el calm.
– Știu că te simți… ca și cum ai fi căzut dintr-un vis prost.
Adam încercă să vorbească. Sunetul ieși răgușit, scurt.
– Cât…?
Luly se îndreptă brusc, ca un copil prins cu o minciună. Ochii i se umplură din nou.
– Cinci zile, spuse ea, înainte ca medicul să apuce să răspundă.
– Cinci. Te-ai încăpățânat să nu te întorci.
Adam închise ochii o clipă. Cinci zile nu încăpeau în pieptul lui, chiar și cu plămânii plini.
Chao Fah continuă, practic.
– Confuzia e normală. Oboseala e normală. Nu te forțăm. Azi câștigăm doar un lucru: să fii prezent.
Luly dădu din cap, prea repede.
– Pot să mai stau aici? întrebă, cu un ton pe care încerca să-l facă politicos, dar îi scăpa disperarea printre silabe.
Chao Fah se uită la ea o secundă, apoi înapoi la Adam.
– Da, spuse simplu.
Luly expiră ca și cum abia atunci își amintise că are plămâni.
– Mulțumesc, șopti ea.
Când îl externară, câteva zile mai târziu, lumea de afară îl lovi cu altfel de zgomote…fără „bip”-uri, fără pași în halate. Se auzeau mașini, vântul, vocea orașului. Luly mergea lângă el fără să-l atingă, dar cu palma pregătită, mereu la un centimetru de brațul lui, ca o plasă de siguranță invizibilă.
– Mă descurc, mormăi Adam, și vocea lui ieși încă prea joasă, prea uscată.
– Știu, răspunse Luly.
–De aia sunt aici: ca să te descurci… fără să cazi.
Ușa de la „Ceai și romane” avea clopoțel.
Când intrară, sunetul acela mic îi lovi pe amândoi cu amintiri diferite. Pentru Luly: banca din parc, ceașca de porțelan, provocarea spusă pe jumătate în glumă. Pentru Adam fu altceva: disciplina lui de atunci, rigiditatea, felul în care încerca să fie „corect” cu o femeie pe care o simțea deja a lui.
Acum mirosul locului era mai puternic decât își amintea: hârtie, ceai, vanilie, ceva cald care nu venea din calorifere, ci din faptul că spațiul fusese locuit și păstrat.
Ariana ridică privirea din spatele tejghelei și, pentru o clipă, chipul ei trecu prin toate expresiile pe care nu ți le permiți într-un magazin: ușurare, șoc, bucurie, ceva ce semăna cu o ceartă pregătită.
– În sfârșit, spuse ea.
– Și tu… spuse uitându-se scurt la Luly, fără să continue.
Adam își sprijini palma pe tejghea, doar o secundă, ca să-și ia echilibrul.
– Am revenit acasă, spuse el.
Atât.
Tonul era simplu, dar ochii lui erau altfel. Mai liniștiți. De parcă acceptaseră pentru prima dată că supraviețuirea nu e un act de orgoliu, ci și un act de încredere.
Luly se uită la el fără să zâmbească. În sfârșit nu mai avea glume pregătite. Avea ceva mai greu.
– O să stau puțin, spuse ea, către Ariana, dar fără să-i ceară permisiune.
–Doar… până se așază.
Adam inspiră. Îi veni să o corecteze: să se așeze el, să plece ea, să nu fie „un caz”. Dar când se uită la mâna ei, aceeași mână care mototolise batista lângă patul lui, cuvintele de ordine se dizolvară.
– Luly, spuse el, și numele îi ieși din gură ca un lucru nou.
Ea clipi, surprinsă. Apoi, foarte încet, colțurile gurii i se ridicară.
– Da, căpitane?
– Nu… murmură el.
–Doar Luly…
În locul acela cu ceai și romane, lumea încetini exact cât trebuia.Adam acoperise mâna femeii cu mâna lui…
…………………
În ziua externării, fragil și încă amețit de mirosul de antiseptic, Taro își strânse obsesia într-o singură țintă: Tara Kah. El ieșise din spital ca dintr-o cameră prea luminată, clipind în aerul rece care nu ierta. Trupul îi era încă un teritoriu străin: pielea sensibilă, mușchii care tremurau pe dinăuntru fără motiv, o oboseală ca o mare joasă ce-i mușca gleznele. În cap, însă, se strecurase o claritate ascuțită, nesănătoasă, aproape elegantă.
Tara Kah…un miros de sare de mare, o urmă de vanilie, o textură imaginară ca un zahăr candel, care se sparge cu un sunet fin și crud între dinți.
Ceva din felul în care ea exista în jurul lui îi părea un furt. Nu al lucrurilor, ci al sensului. Și, dacă sensul putuse fi furat, atunci adevărul trebuia recuperat. Pentru liniștea lui sufletească.
Încă din spital dăduse ordine, trăsese sfori pentru a obține dosarul adevăratei identități a Tarei. O datorie veche reactivată și iată că după 10 zile, în acea dimineață, un pachet îi ajunsese în palme fără să fie „predat” oficial. Pe drumul de întoarcere, pachetul avusese greutatea unei pietre calde, ca o inimă scoasă din trup și învelită în hârtie.
Ajuns acasă, când îl desfăcu, o făcu cu atenția unui chirurg care încă simte pe degete tremurul propriei convalescențe. Îl durea când se apleca; în piept, o jenă surdă îi dicta ritmul, dar durerea nu îl oprea, doar îl făcea mai precis.
Prima pagină…fotografia.
Mai tânără decât o cunoscuse el. Și totuși, nu „mai tânără” era cuvântul. Mai puțin lustruită. Mai aproape de o margine. Privirea aceea avea aceeași lumină care nu cere voie, același zâmbet impertinent care îl înnebunea, același păr roșcat, sălbatic… Taro simți cum îi cade sângele într-o singură direcție, ca atunci când liftul pornește brusc și stomacul rămâne o clipă în urmă. La 18 ani numele ei era Luiza Benah….Benah….numele acesta îi spunea ceva. Deschise laptopul și scrise la căutări BENAH. Ecranul se umplu de lucruri teribile, multe fotografii și multe articole. Acum mai bine de 25 de ani magnatul miliardar Iosif Benah fusese asasinat împreună cu soția și cei doi băieți. Singura supraviețuitoare fusese un copil de 7 ani…Luiza Benah…Taro citi toate articolele… Iosif Benah fusese prieten cu Aris Preecha și Ratan Siri. Citi…gândi…reflectă…întoarse problema pe toate părțile…Să fi fost aceștia doi cei care masacraseră o familie întreagă doar pentru bani? Nu se putea…
Taro Daho, tu ești eroul meu!
Îi reveni în minte ziua procesului, fetița aceea cu codițe…roșcate…Avea lacrimi pe obraji și tot urla că justiția nu e dreaptă.
Se întoarse să citească, de astă dată, dosarul ei de dinainte de 18 ani. Și odată cu fiecare rând, suspiciunea nu mai era ideea lui, era arhitectura din care fusese construită. Nu era o confirmare curată, nu era un „adevăr” cu ștampilă. Era mai rău: un trecut care fusese decupat din orfelinat în orfelinat.
În mintea lui, două imagini se suprapuseră: Tara Kah, așa cum o vedea acum, și persoana din dosar, o singură linie continuă trasată peste un nume schimbat.
Puse degetul pe o propoziție și-l retrase imediat, ca și cum hârtia ar fi fost fierbinte.
Nu se recomandă adopția: rebelă, cu caracter de Alpha dominant, fuge o dată pe an la dată fixă, 12 martie, dar se întoarce de fiecare dată.
Nu era nimic spectaculos în rândurile acelea, nimic „cinematic” în limbajul administrativ. Și tocmai asta îl sfâșia: banalitatea mecanică a unui lucru care îi putea răsturna viața.
12 martie era ziua lui de naștere…
În el se ridică o apărare: nu, nu are nimic de a face cu tine. Nu e nimic, doar coincidențe, erori, lume mare, statistici.
Dar sub apărare, ceva tremura. O vulnerabilitate absurdă, rușinoasă: dacă e adevărat, atunci o parte din el trăise în altcineva fără permisiune…timp de 20 de ani…
Închise dosarele, apoi le deschise din nou, ca un om care își verifică pulsul doar ca să afle că încă bate.
Puțin mai târziu își dădu seama că trebuia să ia o decizie. Ea se formă ca gheața: strat peste strat, noapte după noapte. Taro încercă să rămână „corect”, să se oprească, să aștepte un moment potrivit, o conversație, o întrebare rostită cu calm.
Numai că orice variantă „corectă” îi cerea să suporte incertitudinea încă o zi și încă una. Tara Kah era plecată cu Chao Fah să refacă stocurile de medicamente în Shaka, trebuia să revină doar la sfârșitul săptămânii și era abia miercuri.
Iar incertitudinea îl rodea mai rău decât cicatricile de pe trup. Îi strica somnul, îi făcea cafeaua amară, îi transforma fiecare detaliu într-un semn. În vitraliul gândurilor lui, Tara Kah devenise centrul: o vedea de oriunde privea.
Când își dădu seama că se gândește la casa ei ca la un spațiu „deja cunoscut”, se îngrozi. Apoi își dădu seama că groaza nu îl oprea, doar îl făcea mai atent.
Deschise ușa casei și porni spre anexă în acea după amiază de miercuri. În mers, simțea în oase fragilitatea; într-un colț al minții, un medic îi spunea să se odihnească. În alt colț, mai mare, mai întunecat, un alt Taro îi spunea: ai doar câțiva pași de făcut…
În fața ușii, își ascultă respirația, dar nu ca să se calmeze, ci ca să se măsoare.
Acum ești aici, poți.
Trase cuțitul de la centură și în două secunde încuietoarea cedă. Intră cu o grijă care nu era una îndreptată spre Tara, ci spre consecințe. Închise ușa după el.
Rămase mereu departe de gândul că ar putea fi prins, Tara era la mai mult de 1000 de km de Tikrit. Se gândea mai degrabă că ar putea găsi… nimic. Că totul ar putea să fi fost doar o halucinație a propriei lui slăbiciuni.
Înăuntru, liniștea avea densitate, ca o pătură groasă aruncată peste obiecte.
Mirosul era familiar: sare de mare, ca o scoică spartă, iar un pic mai departe, vanilie, caldă, domestică. Și deodată simți un parfum inconfundabil, unul care nu avea ce să caute aici. Mirosea intens a…zahăr candel…dulce și metalic în același timp, ca un desert făcut din sticlă.
Taro simți cum i se strânge maxilarul. Un gust imaginar i se lipise de cerul gurii, de parcă ar fi mușcat deja din ceva.
Fiecare obiect părea așezat cu intenție, dar erau toate alese cu bun gust. Ordinea era prezentă, dar nu era rigidă, ci caldă, simțea prezența femeii Alpha răsărind din toate colțurile casei.
Trecu prin camere fără să caute prin sertare, fără să răscolească. Căuta altceva: semnătura ei invizibilă.
Și o găsi la capătul culoarului care dădea spre dormitor, într-o lumină oblică, aproape aurie.
Corăbii din zahăr candel…
Pe o masă simplă din abanos, ca pe o scenă improvizată, se odihneau corăbii din zahăr candel străveziu…
Deși știa răspunsul în inima lui, numără…
Erau douăzeci.
Nu „aproape douăzeci”, nu „cam douăzeci” ci exact douăzeci, un număr închis, complet, ca o dovadă.
Erau sculptate din zahăr candel, și materialul le făcea să pară vii într-un mod neliniștitor. Zahărul nu era doar dulce; era transparent pe margini, opac în inimă, cu vene fine ca niște crăpături de gheață. Pânzele erau subțiri, ridicate, cu o curbură atentă, ca și cum ar fi prins vântul exact în momentul în care decidea să devină furtună. Coca fiecăreia avea aceleași crestături pe care Taro le făcea din instinct, ca o scriere personală: trei linii scurte lângă prova, o adâncitură mică în dreptul catargului, un unghi care nu era „frumos”, ci corect.
Da…corect ca memoria.
În stomac i se făcu un gol, în gât, un nod. Mâinile începură să-i tremure, iar el le ținu lipite de corp, ca să nu trădeze emoția imensă ce-i învelise sufletul.
Nu le atinse, rămase la un pas de ele, ca în fața unui altar.
Și, totuși, era imposibil să nu simtă că le cunoaște textura. Că știe exact cum se sparg dacă le strângi prea tare. Cum se aud când cade o bucată pe lemn. Cum se lipește pe piele un praf fin de zahăr, ca o zăpadă caldă.
În cap îi explodară amintiri…
Taro Daho, eroul meu , scris la fiecare 12 martie și trimis lui în închisoare împreună cu o corabie sculptată în zahăr candel, drept cadou de aniversare.
Taro Daho, eroul meu…
Era fraza care fusese pentru el un far în întuneric…Corăbiile îl purtau pe drumuri invizibile care existau doar în imaginația lui, făcându-l să viseze că navighează ca un adevărat căpitan de velier.
Și acum erau aici, multiplicate, oglindite, smulse din intimitatea lui și așezate în casa ei ca un adevăr decorativ. 20 de adevăruri la el acasă…20 de adevăruri aici…la ea…
Taro simți un impuls violent să râdă, apoi să plângă, apoi să le zdrobească.
Nu făcu nimic. Vulnerabilitatea lui post-operatorie se întâlni cu obsesia, și din ciocnirea lor se născu un fel de luciditate murdară: el nu venise doar să afle. Venise să fie contrazis…și nu era contrazis.
Aplecându-se ușor, observă ceea ce lumina ascundea la prima privire: sub corăbii, masa era presărată cu firimituri de zahăr candel, ca un nisip strălucitor, așezat deliberat într-un contur fin. Nu, nu era un accident, nu erau resturi. Era un desen.
Un cerc incomplet, ca o orbită.
I se strânse inima. Își amintea cercul acela. Îl făcuse și el cândva, fără să știe de ce…în închisoare…
Atunci, fără să-și poată opri vocea, șopti, aproape fără aer:
– Douăzeci…
Cuvântul căzu în cameră ca un ac, iar tăcerea îl înghiți imediat.
În secundele următoare, urechile i se ascuțiră. Auzi frigiderul foșnind ca o respirație, țeava unui calorifer trosnind, propria inimă lovind în pieptul încă sensibil.
Și apoi…un sunet din exterior, atât de mic încât ar fi putut fi doar imaginație: un clic metalic, scurt, al unui mecanism care se mișcă.
Taro înțepenit.
Din hol, dinspre ușă, se auzi din nou: o cheie care caută broasca.
Lumina de pe masă se schimbă cu un milimetru, de parcă aerul însuși s-ar fi tras înapoi.
Taro rămase cu privirea lipită de corăbiile de zahăr, incapabil să se desprindă, iar în mintea lui un singur gând se formă, limpede și îngrozitor:
Nu eu am intrat în povestea ei, povestea ei a intrat demult în a mea.
Cheia se roti în broască.
Asa capitol frumos! Lucrurile incep sa se aseze putin intre Luly si Adam Luly precis n-o sa -l lase sa scape de ea iar Adam o va recunoaste ca general intre ei. Taro pe de alta parte, e plin de intrebari si nelamuriri in privinta Tarei, asa ca-i hotarat sa-si faca cercetarile propii daca chiriasa tot este plecata. Dar se pare ca este prins asupra faptului.Sa- vedem ce scuze gaseste ca a intrat prin efractie.Multumesc Ana.
Taro e la răscruce de vânturi, e f tulburat. Tara însă e o femeie puternica
Citind pe wattpad mi se întâmplă să mai uit să comentez și aici.
Taro este dat peste cap de trecutul Tarei și revelația că ea este cea care 20 ani ia trimis de ziua lui acele corăbii la lăsat fără suflu.
Luly la luat în grija ei pe Supermanul ei Adam.
Aștept când vei fi tu pregătită să ne spui și despre celelalte perechi.
Ram și Chao în curând pe lângă cei 3 copii se vor mai alege cu încă 3.❤️❤️❤️
Sosesc Lior și Rian. Pt Anan și Narin avem capitol dedicat lor și cap special Ram chao
Un capitol destinat descoperirii adevărului : cel al lui Luly și cel al Tarei. Și așa se vor consolida cuplurile Adam și Luly și Taro și Tara. Mrită să te bucuri! Mulțumesc, Ana!
Sa vedem dacă e Tara 🙂
un capitol plin cu emoții ,un capitol de decizii în ambele cazuri …mulțumesc pentru surpriză plăcută !
Da, decizia lui Taro va fi oare una bună?
Dragul de Taro este in faza intrebarilor a cautarii raspunsurilor din suflet ce asteapta sa vina sa le cunoasca si sa le recunoasca si a incropirii puzzel-ului pentru a fi sigur de sentimentele sale si de ce trebuie sa faca in continuare cu Tara . Dar vad ca a fost prins cu mata-n sac si poate este mai bine asa. Adam si Luly incep incet incet sa isi scrie si ei povestea sa se obisnuiasca unul cu celalalt ce frumosi sunt. Multumesc Ana .
Între Adam și Luly acordul a fost semnat mutual în inimile lor. Taro a fost prins, dar de cine?
Un capitol atât de bun și atât de dens din toate punctele de vedere . Cum faci tu de fiecare data Ana sa le dregi și să descurci dar sa ne încurci și pe noi cu cei mai iubiți dintre protagoniștii cărți tale. mulțumesc ♥️
Mulțumesc pentru cuvinte, se duc în inimă
Nu vreau să mă gândesc la nimic rău, în spatele ușii sper sa fie ea , Doamne ce încurcate sunt căile domnului și câte adevăruri ascund în ele .
Un Adam încurcat și rămas fără replică, un Taro pe care adevărul îl lovește dar cumva refuză să îl sccepte , acea încăpățânare tipică oamenilor loviți de soartă , un adevăr care îi stiga în fața ” da eu sunt fata cu corăbiile ” , un amalgam de emoții care te fac sa uiți sa respiri .
Și două fete una plina de emoții și frici , iar una hotărâtă care știe ce vrea , ce poți sa-i ceri vieții mai mult decât poate sa-ți dea .
Taro e răscolit, tulburat, dar Tara nu-l va lăsa…
Tulburător capitol. Taro – emoționat, venit să fie contrazis și când colo, nu este contrazis. Semnătura ei este acum confirmarea că lumina lui din închisoare este voința și iubirea acestei roșcate rebele care l-a răsfățat la fiecare zi de naștere cu o corabie. Eroul ei și-a găsit în sfârșit eroina.
Am văzut și ,,scrumiera minții” și ,,vitraliul minții” lui Taro și zăpada albă de pe masa din casa Tarei.
Fraza aceea cu vitraliul e importantă, ea spune de fapt cât de mult o iubește Taro pe Tara…
Wooow, cum a fost asta, am bănuit că Taro nu va aștepta ca Tara să se întoarcă și să o comfrunte, ci se va duce în locuința acesteia, să caute răspunsuri, însă, ce a aflat, a fost peste puterea lui de a asimila lucruri, e bulversat, e năucit de-a binelea…
Luli și chipeșul ei Supermen, ei, cumva, intră într-o relație, chiar înainte de a-și rosti prea multe vorbe, unul- altuia, parcă totul curge de la sine, până și cei din jurul lor iau totul ca atare…
Mulțumesc Ana, superb, capitol!
♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️
Mulțumesc pentru cuvinte, Taro o iubește pe Tara dar nu vrea să recunoască
Sunt pe drumul cel bun toți, din fericire se recuperează după rănile grave pe care le-au avut!♥️♥️♥️♥️
M-am gândit că Taro o să cerceteze personal ce este cu Tara, trebuie să știe cât mai multe despre persoana care l-a tulburat atât de mult și i-a cam luat mințile! Cred că se aștepta la orice numai la asta nu, povestea Tarei o să îl atingă în cel mai ascuns loc al inimii! ♥️♥️♥️
Mulțumesc Ana, m-au vrăjit!♥️♥️♥️
Doi nebuni magici
Un capitol tare frumos! Luly și Adam au înțeles ca iubirea este la un nivel mai profund decât cel declarativ și accepta ceea ce simt. Mi-a plăcut tare mult cum a zis Adam: “am revenit acasa”.
Taro este îndrăgostit clar dar nu accepta încă diferența de ani? Nu înțelege iubirea Tarei pentru el? Vrea sa afle cine este Tara, înțeleg asta, dar și dacă află considera ca s-ar schimba ceva? Sunt curioasa cine l-a prins în flagrant.
Mulțumesc Ana ❤️❤️❤️
În sfârșit totul I se clarifică…și în gânduri și în suflet.
Amintiri suprapuse peste ani și ani care îi confirmă totul iar acest aspect îi dă o stare de slăbiciune mai ceva ca rănile suferite.
Mulțumesc frumos!