Omegaverse-Teritoriul Iubirii Capitolul 23

Dorințe

Profesorul Anan He și cel mai bun student al său din anul IV fuseseră invitați la un simpozion de Sociologie în capitala Franței. Și astfel, el și Narin Siri se regăsiră în același avion.

Sosiră la Paris seara, înainte de cină, cu oboseala aceea care nu mai avea eleganță, ci doar greutate. Zborul se întinsese aproape zece ore, iar Narin, așezat lângă el, îi ținuse mâna fără întrerupere, strâns, dar nu posesiv, ci constant, ca o ancoră.

Anan își spusese, de câteva ori, că un asemenea gest putea fi trecut la „întâmplări de drum”. Să te ții de mână e una. Să împarți aceeași cameră, cinci nopți la rând, e alta.

La recepția hotelului, cartonul cheii îl lămuri fără menajamente: aceeași cameră.

Își simți stomacul făcând un nod mic, rușinos. Nu era frica de Narin. Era frica de el însuși, de felul în care îi sărise inima de fiecare dată când Narin îi mișcase degetele în palmă pe avion, de parcă îi scria ceva acolo, în piele, fără să folosească vreun cuvânt. Trupul lui răspunsese de fiecare dată, trădând atracția pe care o avea față de acel tânăr.

Urcară. Camera era curată, calmă, neutră și avea două paturi cu distanță corectă dintre ele. Lumina era caldă. Totul părea făcut să îi mintă că nu se va întâmpla nimic.

Anan își lăsă bagajul și își scoase haina cu o atenție prea mare.

– Mă duc să văd programul de mâine, spuse el, mai mult ca să-și ofere o ocupație decât ca să informeze.

Narin nu-i răspunse imediat. Își puse geanta jos, apoi îi luă mâna din nou, ca reflex.

Anan tresări,  nu-și retrase palma, dar își simți gândurile împrăștiindu-se. Totul era vraişte în capul lui și trei cuvinte reveneau obsesiv: cinci zile împreună.

În pachetul simpozionului era inclus tot: cazare și trei mese pe zi, așa li se spusese. Puteau lua cină în sala de mese, dar niciunul nu avea chef de lumină publică, de politețe și de conversații academice după un zbor care le lăsase pleoapele grele și trupurile rigide.

Deciseră fără s-o spună de două ori: vor lua masa în cameră.

Cina veni simplă: cutii calde, tacâmuri de unică folosință, pâine, ceva ușor. Pe masă, între ei, se așeză liniștea aceea de călătorie, amestec de foame, oboseală și lucruri rămase suspendate.

Narin își dezlipi în sfârșit mâna de a lui ca să desfacă ambalajele, dar îl privi tot timpul, ca și cum ar fi vrut să se asigure că Anan nu fuge.

– În timpul liber… începu Narin, după primele înghițituri,

-…aș dori să văd Turnul Eiffel.

Anan ridică privirea.

– Îl vezi din jumătate de oraș, răspunse, încercând să sune neutru.

Narin zâmbi scurt, încăpățânat.

– Nu așa. Vreau să fiu acolo, sus . Și vreau și Luvrul.

Anan își mușcă limba înainte să spună ceva despre oboseală și program. Era profesor. Știa să organizeze. Dar ce-l tulbura nu era logistica, ci faptul că Narin își făcea planuri lângă el, nu pe lângă Paris.

– Și Champs-Élysées, continuă Narin, aproape dintr-o suflare.

– Să mă plimb. Și… poate buticurile. Să caut cadouri pentru cei dragi.

Anan lăsă tacâmul jos.

– Îți place să cumperi cadouri?

Narin îl privi drept.

– Îmi place să mă întorc cu ceva în mână. Ca să nu pară că am lipsit degeaba.

Replica îl lovi pe Anan altfel decât ar fi trebuit. Își aminti, fără voie, sărutul de acum câteva zile, și felul în care îl închisese în el, fără să-l discute, fără să-l clarifice.

Seara se termină totuși fără să rostească vreunul acel moment: sărutul.

Mâncară, se spălară pe dinți și tăcură cu tăceri diferite: Narin, cald și așezat, Anan, încordat, atent la orice sunet.

Noaptea veni fără grabă.

Anan intră primul la duș. Stătu sub apă prea puțin, voia să fugă de propriul corp. Se șterse, își trase un tricou și se băgă în pat, cu lumina stinsă pe jumătate.

Își spuse: dormi. Închise ochii, dar nu dormi. Doar ținu ochii închiși.

Auzi apa în baie, auzi ușa, pașii moi pe covor, un foșnet de prosop și apoi, tăcerea lui Narin, plină de intenții.

Anan deschise ochii. Narin nu se dusese la patul lui.

Venise direct către el, fără grabă, cu părul încă umed și cu pielea mirosind a săpun…a săpun și a altceva. Da…se simțea dorința. Se opri lângă pat, iar în lumina slabă i se vedeau umerii relaxați, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar ochii lui spuneau altceva.

– Anan… șopti. Mă lași să dorm lângă tine?

Anan își simți inima urcând prea repede.

– Chiar nu e o idee bună, răspunse, cu voce joasă.

–Sunt… atras de tine. Și mi-e teamă că…

Se opri o fracțiune. Cuvintele îl jenau. Totul era atât de nou, de emoționant…da…emoțiile îl scufundau cu capul într-o mare de sentimente care-i făceau inima să bubuie intens.

– …că eu, ca bărbat Alpha, nu mă voi putea abține.

Narin nu clipi. Nu părea deloc speriat și nu se retrase.

Își coborî privirea o secundă, apoi o ridică iar și buzele i se curbară într-un zâmbet mic, fără glumă.

– Cine ți-a spus că vreau să te abții?

Anan rămase nemișcat. Își simți palma umedă lipită de cearșaf. Își simți gâtul uscat.

Narin își apropie genunchiul de marginea patului, fără să se urce încă, ca și cum îi lăsa lui Anan alegerea ultimă, nu o alegere la rece, ci una adevărată.

– Nu suntem amândoi adulți? adăugă, foarte încet, aproape cu blândețe.

Anan își întoarse capul în pernă o secundă, de parcă ar fi vrut să-și ascundă fața de propria fericire. Nu avusese niciodată sentimente atât de puternice pentru cineva. Îl speriau și îl luminau în același timp.

Ridică privirea din nou.

– Vino, spuse doar atât.

Narin nu se grăbi. Se urcă în pat cu grijă și se așeză lângă el, apoi se lipi cu tot corpul de Anan, cald, în întregime prezent.

Anan simți imediat cum trupul i se trezește: dar nu era o poftă vulgară, ci o reacție inevitabilă a pielii pe piele. Încercă să rămână nemișcat, dar mișcarea îl trădă, un frecat ușor, involuntar, de parcă ar fi vrut să-și găsească locul în acea apropiere.

Narin oftă încet, mulțumit, și își cuibări fruntea în umărul lui.

– O să fiu cuminte, spuse, aproape serios.

Apoi, după o pauză mică, cu o sinceritate copilăroasă:

– Dar am nevoie de un sărut de noapte bună.

Anan își ținu respirația. În minte îi veni ideea de „nu”, dar în piept îi răsări adevărul: nu știa să-și exprime iubirea. Sărutul i se păru, în clipa aceea, singura formă de exprimare a ceea ce simțea.

Își întoarse capul spre Narin.

Întâi îl sărută pe obraz, scurt, cu o grijă atentă. Narin închise ochii și își strânse brațul peste talia lui Anan, o dată, ca un răspuns. Simțea pe abdomenul gol bărbăția acelui bărbat la care visa de atâția ani. Anan nu știa, el tremurase de spaima că poate acesta l-ar respinge. Și acum, sub buzele acestuia se transforma într-o mare și maleabilă plastilină.

Anan coborî apoi pe gât. Nu se grăbea, nu era lacom. Doar atingea cu buzele, o dată, apoi încă o dată, în locul unde pielea era mai caldă. Narin își ridică bărbia fără să-și dea seama, oferindu-i spațiu și un fior îi trecu pe sub piele.

Feromonii lor începură să se amestecară delicat, nu ca o explozie, ci ca două mirosuri care se recunosc și se împletesc fără să se lupte. În camera aceea, parfumul lui Narin înmuia marginea aspră a lui Anan, iar Anan îl cuprindea pe Narin cu o liniște care îi spunea: vei fi al meu, dar nu în această seară.

Anan îl săruta cu o tandrețe mică, aproape jucată. Narin deschise ochii și îl privi. Ochii lui de căprioară inocentă reflectau multă iubire și cereau multă iubire.

Anan își apropie buzele de ale lui Narin și se opri o clipă, atât cât să-l lase să aleagă.

Narin nu se dădu înapoi, se ridică ușor pe coaste și îl sărută primul, simplu, direct, un sărut care spunea: da. Apoi îl lăsă pe Anan să continue.

Atunci Anan îl sărută pe gură, cu o emoție care îi zgudui pieptul. Sărutul se adânci lent, cu acea atenție a cuiva care nu vrea să ia, ci să dăruiască. Narin îi primi limba și o împleti cu a lui. Gurile se aspirară una pe alta, respirațiile se aspirară una pe alta întinzând circumvoluțiunile creierelor  și făcându-i să cadă într-un abis alb, adânc.

Trupul lui Anan se mișcă iar, fără voie, frecându-se ușor de Narin. Își simți propria erecție și, pentru o secundă, se rușină. Narin însă își lipi și mai mult corpul de el, ca o liniștire.

Anan se desprinse abia cât să respire și își ținu fruntea lipită de a lui Narin.

Îi veni un gând limpede, fără să fie în stare să-l spună încă: n-am fost niciodată atât de viu.

În întuneric, fericirea lui era aproape dureroasă. Îi venea să râdă, dar lacrimi îi veniseră în ochi și-l tulburau. Îl strânse în brațe și îl ținu acolo.

Narin, cu voce joasă, îi șopti aproape de buze:

– Noapte bună, Anan.

Anan închise ochii.

Se simți, pentru întâia oară în viața lui, iubit și deosebit de fericit.

–Noapte bună…Rin.

…………………

Taro deschise ochii brusc. Trecuseră 7 zile de când nu mai simțise miros de brioșe fierbinți dimineața. Și iată că în acea dimineață nările îi erau gâdilate nu numai de mirosul de patiserie , dar și cel de cafea de bună calitate.

Roșcata a revenit!

De data aceasta , exclamația din minte nu mai fusese spusă cu mânie ci cu  mare tandrețe. Taro Junior deschise un ochi manifestându-și bucuria și nu înțelese de ce fu înjurat imediat de Taro senior, El chiar se bucura. Bărbatul Omega sări din pat și o luă spre bucătărie așa cum era, tors gol și un pantalon de pijama stil bermudă din flanel moale. Se opri în pragul salonului și se sprijini cu brațele încrucișate de tocul ușii urmărind mișcările femeii în bucătăria americană. Părul ei roșcat avea reflexe deosebite în acea dimineață și Taro îl găsi nespus de frumos. Tara tocmai scosese brioșele și le așeza pe un platou din porțelan. Apoi puse o pâine mare pe un fund de lemn și începu să taie felii. Alături, cafetiera lăsa să curgă lichidul negru și parfumat care era gata să fie degustat. Tara era îmbrăcată ca de obicei cu un tricou lălâu și egări. Pe spatele tricoului scria ca o premoniție Sunt a ta. Se simțea în aer un miros delicat de vanilie și Taro gândi că scena aceea cu Tara care pregătea micul dejun era caldă plină de viață și-i lipsise. Nu mai rezistă și se apropie încet de ea ca o pisică ce pândește un șoricel neexperimentat. Ajuns în spatele ei , își drese vocea cu putere. Căpitanul din el începea să se trezească.

Tara se întoarse brusc, surprinsă.

Nu-l auzise sosind.

Rămase blocată pe loc, cu spatele rezemat de blatul de bucătărie pe care pregătea micul dejun, și  întreaga încăpere se strânse în jurul ei fără să-i lase loc de retragere.

Într-una dintre mâinile rămase suspendate în aer, ținea încă cuțitul de pâine, uitat acolo între un gest și altul.

Pentru o clipă, nu făcu nimic, doar îl privi și zâmbi veselă.

Taro nu se grăbi.

Se apropie încet, cu acea siguranță tăcută care nu avea nevoie de grabă pentru a impune distanța. Își așeză mâinile de o parte și de alta a trupului ei, sprijinindu-le de marginea blatului, fără să o atingă, dar suficient cât să-i închidă orice ieșire.

Își plecă ușor capul.

Chipul lui coborî spre al Tarei, până când între ei nu mai rămase decât o distanță de câțiva centimetri, fragilă și periculoasă deopotrivă.

Ochii femeii Alpha îl loviră din plin.

Pentru o clipă, Taro simți că își pierde ritmul, nu respirația, nu controlul, ci acel echilibru interior pe care îl păstrase cu grijă toată viața. Era o adevărată furtună în corpul lui.

Zâmbi.

Un zâmbet ușor șugubăț, dar care nu reuși să ascundă complet tensiunea din spatele lui. Își coborî privirea, apoi o ridică din nou spre ea, privind-o printre gene, ca și cum ar fi vrut să-i citească nu chipul, ci reacția.

– Roșcato… o cauți cu lumânarea de dimineață.

Vocea îi ieși joasă, gravă, erotică, cu o undă caldă care aluneca periculos de aproape de ceva mai mult decât simpla provocare.

Tara nu răspunse imediat.

Mâna în care ținea cuțitul se mișcă instinctiv, fluturând ușor lama spre stânga și spre dreapta, nu ca o amenințare reală, ci ca un reflex de apărare, aproape copilăresc în fața apropierii lui.

Taro nu se feri, iar privirea lui nu coborî nici măcar o clipă spre lamă.

Ridică doar brațul, calm, sigur, și, cu o mișcare lentă, aproape deliberat întârziată, îi prinse mâna și trase cuțitul dintre degetele ei fără să o bruscheze.

Metalul alunecă din strânsoarea ei ca și cum nici nu i-ar fi aparținut vreodată.

Îl așeză deoparte.

Abia atunci vorbi din nou:

– Tara… să punem deoparte ustensila aceasta.

O pauză scurtă.

Privirea îi rămase asupra ei.

– Țin să rămân intact.

Tara clipi des.

Ochii i se măriră ușor, surprinși…dar nu de gest, ci de felul în care vorbise. Era pentru prima dată că-i spunea pe nume în intimitate.

Pentru o clipă, păru că își caută cuvintele.

Respirația îi deveni vizibilă.

–Cum mi-ai spus?

Taro se apropie un pic mai mult și răspunse:

– Tara.

Femeia Alpha își încolăci brațele în jurul gâtului bărbatului Omega, care era numai mușchi și care, în acel moment, se afla la doar un milimetru de trupul femeii. Se uită direct în ochii negri ca noaptea ai lui Taro.

Vocea ei sună blândă și rugătoare, de parcă ar fi cerut o prăjitură care costa scump:

– Te rog, vrei să repeți? Spune-l de mai multe ori…

Taro se lipi complet de corpul Tarei, o strânse în brațe și se aplecă la urechea ei, șoptind:

– Tara, Tara, Tara…

Apoi se îndreptă și, la rându-i, se scufundă în privirea aceea care îl răvășea cu adevărat, apoi întrebă:

– Ți-e de ajuns?

Tara se ridică pe vârfuri și îi șopti și ea la ureche:

– N-o să mă satur niciodată să ascult numele meu ieșind din gura ta, știi asta?

În bucătărie mirosul de pâine proaspăt tăiată se împletea cu liniștea aceea groasă.

Taro nu găsi răspunsul potrivit. Îl simți în piept, în palme, în felul în care își ținea respirația ca să nu o sperie. Așa că făcu singurul lucru pe care îl știa sigur: rămase aproape și lăsă iubirea să iasă prin gest.

Își coborî fruntea un pic și își lipi buzele de obrazul ei, pe partea stângă, în sărut scurt, ușor, ca o confirmare. Nu se grăbea. Își ridică apoi gura și o sărută pe celălalt obraz, la fel de atent, la fel de limpede.

Tara își ținu brațele în jurul gâtului lui, iar degetele ei se strânseră o dată, reflex, apoi se relaxară. Închise ochii o clipă și lăsă aerul să-i iasă printre buze, ca și cum abia atunci își amintea că trebuie să respire.

El coborî pe linia maxilarului ei, fără să muște, fără să ceară, numai atingând cu buzele, până la gât. Acolo sărută pielea o dată, apoi încă o dată, mai aproape de locul unde pulsa sângele, unde căldura era mai vie. Îi simți mirosul, vanilie de Madagascar, dulce dar și aspru și, pentru o secundă, îl străbătu un val care nu era gând, ci corp.

Trupul lui se trezi, inevitabil. Își lipi pieptul de al ei și, fără să vrea, se frecă ușor de trupul Tarei, prin țesături, într-un gest mic, trădător, care îl făcu să-și strângă brațele mai tare, nu ca s-o apese, ci ca să se stăpânească.

Tara nu se retrase. Își arcui gâtul cu un gest scurt, instinctiv, oferindu-i loc, și își lăsă fruntea pe umărul lui o clipă. În șoapta respirației ei era răspunsul…îl primea.

El ridică buzele de pe gâtul ei și îi sărută fruntea, un sărut mai lung, aproape solemn, ca o declarație de iubire. Apoi, cu o tandrețe care îl surprinse chiar și pe el, îi atinse cu gura vârful nasului.

Tara deschise ochii. Privirea ei, de smarald, îl ținu pe loc. Se uita la el de aproape, fără să clipească prea des, de parcă ar fi numărat ceva în el: ezitarea, dorința, lupta aceea de a fi blând și flămând în același timp.

Ea își mișcă buzele, foarte puțin, aproape ca o amintire.

– Îmi place când… faci asta.

N-o spusese tare; n-avea nevoie. În bucătăria aceea, cuțitul pus deoparte și micul dejun uitat erau martorii unui eveniment unic: vanilia pudra din belșug zahărul candel care se topea sub puterea dorinței carnale.

Taro își ridică mâna și îi atinse ușor obrazul, cu dosul degetelor, fără să-i modifice poziția, fără să-i conducă capul. Își apropie gura de a ei încet, atât de încet încât timpul păru să se lungească între două bătăi de inimă.

Mai întâi o atinse cu buzele doar pe margine, un sărut care nu cerea nimic, care întreba fără să rostească întrebarea.

Tara răspunse imediat, își ridică bărbia o fracțiune și îl prinse mai bine, cu o siguranță caldă. Degetele ei se afundară în ceafa lui, nu ca să-l tragă brutal, ci ca să-l țină acolo, să nu se mai răzgândească.

Atunci el o sărută pe gură cu adevărat. Fu adânc prin simplitate: buzele se recunoscură, respirațiile se potriviră, o trecere lentă de la frică la încredere. Trupul lui continuă să se miște, lent, involuntar, frecându-se de ea, în timp ce încerca să rămână stăpân pe gest, să nu strice delicatețea cu prea mult.

Tara îl lăsă să simtă că nu e singur în tremurul acela: îi răspunse, îl ținu, îl sărută înapoi cu o răbdare care nu-l umilea, ci îl învăța. Coapsele ei erau sălășluite de frecarea tot mai fermă a coapselor căpitanului de veliere.

Când se desprinse, doar cât să poată vorbi, Taro nu găsi nici acum cuvinte mari. Însă îi rosti numele încă o dată, ca pe singurul adevăr pe care nu-l putea greși:

– Tara.

N-o lăsă să răspundă. Trupul ei îl făcea să ardă în flăcări și parcă nici nu mai voia să țină cont că se aflau în bucătărie, că nu-i ceruse să fie iubita lui, că nu avusese nici măcar o întâlnire cu ea. Voia s-o posede, să-i rupă hainele, să intre în ea cu totul și s-o facă a lui pentru totdeauna. Feromonii lui începură să iasă repede, puternic, zahărul candel se transformă într-o lavă care luă ostatec vanilia prea parfumată și deși un zid de sare de mare începuse să se ridice, femeia Alpha simți cum bărbatul Omega o ducea încet spre un alt drum. I se făcu dintr-o dată frică. Acest Omega era foarte puternic, era prima dată când era depășită de situație. Gura lui Taro avea o dulceață caldă, care se topea pe buze și se infiltra adânc, imposibil de uitat. Gura lui o acaparase, corpul lui o acaparase, feromonii lui o acaparau făcând-o să uite că era un Alpha. În acel moment se simți doar femeie, erecția lui Taro o sperie de-a binelea și încercă să-l împingă cu mâinile, dar corpul bărbatului se transformase într-un bloc de fier incandescent. Tara începu să se apere cu feromoni opresivi, dar Taro nu-i dădu drumul. Ridică capul dintre sânii ei și se prefăcu mânios:

–Roșcato, arunci cu feromoni în mine?

Tara avu un imbold de Alpha semeț.

–Taro Daho, dă-mi drumul.

Taro își lăsă unul din brațe să alunece pe șoldul ei și atinse delicat curbura dintre coapse. O săruta din nou, dar de această dată sărutul lui cu limba măturând toată gura pe dinăuntru, o lăsă fără suflare. Taro se aplecă la urechea ei și rezonanța vocii grave intră până în plămânii femeii, oprindu-i respirația. Dorea…dorea și ea să fie una cu el.

–Tara Kah…

Taro se opri două secunde înainte de a lăsa să cadă restul întrebării:

-…vrei să fii soția mea?