Omegaverse-Teritoriul Iubirii-Capitolul 24

Mimoza Vetiverului

https://youtu.be/Zv8czIoAw5w?si=bibPuiwWFs6hRw_s

Dimineața îi găsi într-o lumină limpede, pariziană, filtrată prin perdele subțiri. Oboseala nu dispăruse, dar se așezase în ei într-un fel suportabil, aproape blând.

Simpozionul se desfășura sub titlul:
„Arhitectura emoțiilor sociale: atașament, dorință și norme în lumea contemporană.”

O temă care îl făcu pe Anan să zâmbească aproape ironic, era prea aproape de ceea ce trăia pentru a rămâne doar teorie.

În sala de conferințe, vocile se ridicau calme, argumentele curgeau precise, iar ideile se așezau una peste alta ca niște construcții fragile. Narin lua notițe cu o concentrare vie, dar din când în când își ridica privirea spre Anan.

Când ieșiră, aerul de afară îi lovi ușor, iar orașul li se deschise larg.

– Ți-a plăcut? întrebă Narin, cu pași ușori.

– A fost… bun, răspunse Anan. Apoi, după o clipă:

–Dar tu ai fost mai atent la mine decât la prezentări.

Narin zâmbi, fără să nege.

— Pentru că erai mai interesant.

Anan nu răspunse. Își întoarse doar capul, dar colțul gurii îi trădă ceva. Se opriră la un bistrou mic, cu mese apropiate și scaune de lemn ușor tocite. Înăuntru mirosea a unt, a pâine caldă și a vin.

Comandară simplu, o supă de ceapă, groasă, cu brânză topită care se întindea în fire lungi, friptură cu cartofi prăjiți, crocanți, aurii și un desert, o tartă fină, cu mere caramelizate.

Narin rupse o bucată de pâine și o înmuie în supă.

– Asta e… se opri, căutând cuvântul.

-…confort.

Anan îl privi.

– Nu credeam că definești mâncarea așa.

– Nu mâncarea, ci momentul, răspunse Narin, ridicând ochii.

Tăcură o clipă. Apoi Narin adăugă, mai încet:

– Îmi place să fiu aici cu tine.

Anan își coborî privirea spre farfurie. Nu pentru că voia să evite, ci pentru că simțea prea mult dintr-odată.

La Muzeul Luvru intrară în liniște.

Spațiul îi cuprinse imediat, vast, rece și viu în același timp. Pașii lor deveniseră mai lenți, aproape respectuoși. Se opriră în fața unui tablou mare, plin de lumină și umbre.

– Ce vezi? întrebă Anan.

Narin își înclină capul.

– Distanță.

– Distanță?

– Da. Oamenii din tablou… sunt apropiați, dar nu se ating cu adevărat.

Anan îl privi.

– Și noi?

Narin întoarse capul spre el. Ochii îi erau calzi.

– Noi nu suntem ca ei.

Mai târziu, în fața unei sculpturi, Narin își apropie degetele de mâna lui Anan, fără să o atingă.

– Ți-e teamă? șopti.

– Da, răspunse Anan, sincer.

– De ce?

Anan inspiră adânc.

– Pentru că nu mai știu unde se termină controlul și unde începi tu.

Narin nu mai spuse nimic. Îi atinse mâna și de data asta, Anan nu se retrase.

Seara urcară în Turnul Eiffel.

Orașul se întindea sub ei, luminat, viu, aproape ireal. Vântul aducea fragmente de râsete, de pași, de promisiuni. În jurul lor erau perechi, mâini împletite, umeri apropiați, săruturi furate fără grabă.

Narin se opri lângă balustradă. Priveliștea era nemaipomenită. Vântul sufla ușor, aerul era mult mai cald decât în Tikrit.

– Uite… șopti.

Anan îl privi pe el, nu orașul.

– Văd.

Narin întoarse capul și pentru o clipă, nu se mișcă niciunul, apoi Narin făcu un pas mic spre el.

– Anan, noi…

Fraza rămase suspendată, Anan îi ridică ușor bărbia și gestul care tremura puțin veni în sfârșit.

Îl sărută întâi încet, aproape atent și părea că învață abia acum cum să o facă.

Narin răspunse imediat și se apropie complet, mâinile lui găsindu-i spatele, trăgându-l mai aproape, fără ezitare.

Sărutul se adânci, dar fără să fie flămând. Era profund și calm în același timp. Limbile se căutau îndrăgostite, feromonii lor se căutau îndrăgostiți, ei înșiși erau îndrăgostiți și începeau abia să se caute… Vântul le trecea printre haine, iar orașul continua să pulseze sub ei, dar pentru o clipă nu mai exista nimic altceva.

Anan își sprijini fruntea de a lui Narin când se desprinse. Respirația îi era caldă.

– Nu credeam… începu el, apoi se opri.

Narin zâmbi ușor.

– Nici eu…

Anan închise ochii o secundă și când îi deschise, nu mai era îndoială în ei. Se citea dorința și ceva mai adânc, mai liniștit. De data aceasta era el cel care îi luă mâna.

Întorși acasă, noaptea nu adusese somn ci altceva.

Anan nu mai știa de cât timp stătea treaz. Narin era lipit de el, cald, liniștit, cu respirația egală, dar nu dormea nici el. Îl simțea în felul în care degetele lui, așezate pe pieptul lui Anan, se mișcau din când în când, abia perceptibil.

Anan își ținea brațul în jurul lui, fără să-l strângă, dar nici fără să-l lase. O poziție care nu cerea nimic și nu promitea nimic… și totuși îl ținea. În întuneric, gândurile nu mai aveau unde să se ascundă.

– Nu dormi, spuse încet Narin.

Vocea lui era joasă, fără urmă de somn. Anan își mișcă ușor capul.

– Nu.

Tăcerea fu liniștitoare.

– Regreți că ne apropiem unul de celălalt ?

Întrebarea nu venise cu teamă, era una inocentă și plină de puritate.

Anan își închise ochii pentru o clipă. Își simți propria inimă, puternică și clară.

–Nu, răspunse.

Apoi, după o secundă, adăugă:

– Dar mă sperie.

Narin nu se trase înapoi, nu se încordă. Din contră, se lipi un pic mai mult de el, obrazul lui ajungând aproape de curbura gâtului. Feromonii se simțeau calzi, odihnitori. Vetiverul îl amețea lăsând să iasă lemnul umed și onixul.

– Ce te sperie?

Anan inspiră adânc. Nu mai putea să se ascundă în spatele rolului de profesor. Aici nu exista catedră. Nici distanță.

–Ești atât de tânăr. Mă vei suporta? Vei îmbătrâni alături de mine? Vei accepta felul meu de a iubi? Îmi place să controlez totul.

Tăcerea care urmă nu era goală, era atentă. Narin zâmbi ușor. Se simți, chiar dacă nu se vedea.

– Nu cred că ai controlat vreodată tot, spuse el încet.

Anan scoase un râs scurt, fără sunet.

– Am crezut că da.

– Și acum?

Anan coborî privirea, deși întunericul îi făcea ochii inutili.

– Acum simt lucruri care nu mă întreabă dacă sunt potrivite.

Narin ridică ușor capul și îl privi.

– Și sunt greșite?

Întrebarea îl lovi direct. Fără ocol. Anan rămase câteva secunde fără răspuns. Adevărul nu venea greu. Venea clar.

– Nu.

Narin nu zise nimic. Doar îl privi. Îl lăsă să continue.

– Dar sunt… prea multe…prea intense.

De data asta, Narin ridică o mână și o așeză pe obrazul lui Anan. Gest era atât de simplu și de cald că-l emoționă. Anan încremeni ușor la atingere, dar nu pentru că nu o voia ci pentru că o simțea prea bine,,,pnă în măruntaie.

Narin îl atinse cu degetul mare sub ochi, foarte ușor.

– Atunci învață-le, șopti.

–Nu le respinge și voi învăța și eu alături de tine.

Anan își întoarse capul un pic, lipindu-și obrazul de palma lui Narin. Gestul veni fără să-l gândească.

–Tu vorbești de parcă e simplu.

– Nu e simplu, răspunse Narin.

–Dar sunt sincer.

Un alt fel de liniște se așeză între ei. Mai profundă. Anan își strânse brațul în jurul lui, de data asta mai ferm, mai asumat.

– Narin…

Numele lui se așeză între ei diferit acum…tandru. Narin ridică ușor privirea.

– Da?

Anan ezită. Respiră adânc.

– N-am mai simțit așa ceva până la tine.

Narin nu zâmbi, nu glumi, doar îl privi, foarte serios.

– Nici eu, spuse el șoptit.

Și tocmai asta făcea totul mai greu și mai limpede. Anan își lăsă fruntea pe a lui Narin. Își închise ochii.

Respirațiile li se amestecară. Nu mai era doar atracție, doar dorință…era ceva care cerea timp.

– Stai, murmură Anan.

– Stau, răspunse Narin.

Și nu mai era nevoie de nimic altceva în momentul acela, nici de promisiuni, nici de explicații.

Dimineața îi găsi mai liniștiți, dar nu mai distanți. Între ei rămăsese ceva care nu mai putea fi pus înapoi în locul de dinainte, iar acest lucru, în loc să-i tulbure, le dădea o claritate nouă, aproape tăcută.

La simpozion, a doua zi se deschise cu o sesiune dedicată „Intimității și normelor: cum negociază indivizii dorința în spațiul social contemporan”.

Anan ascultă cu o atenție care nu mai era doar profesională. Ideile despre limite, despre alegere, despre asumare, nu mai rămâneau teorie, se așezau, una câte una, în interiorul lui.

Narin, așezat lângă el, nu lua notițe la fel de repede ca în ziua precedentă. Își mai întorcea capul din când în când, iar privirea îi rămânea o clipă asupra lui Anan, suficient cât să spună fără cuvinte că ziua de ieri fusese importantă.

Când ieșiră, lumina de afară îi întâmpină deschisă, iar orașul părea că îi așteptase.

– Azi nu mai vreau să gândesc, spuse Narin, întinzându-și brațele ușor.
-Vreau să văd.

Anan îl privi și încuviință din cap.

– Atunci să vedem.

Pe Champs-Élysée merseră fără grabă, printre vitrine care reflectau lumina și oamenii deopotrivă, printre pași care nu se grăbeau nicăieri și voci care se pierdeau în aerul cald al după-amiezii.

Narin intră primul în mai multe buticuri mic, elegante, unde fiecare obiect părea ales, nu expus.

– Am promis că aduc ceva pentru fiecare, spuse el încet.

Anan nu răspunse. Îl urmărea. Pentru Etan, Narin alese un set de pahare de cristal, grele, cu tăieturi fine, potrivite unui bărbat care aprecia lucrurile durabile și fără ostentație.

Pentru Mila, găsi o eșarfă de mătase, într-o nuanță profundă de verde închis, care prindea lumina în falduri moi. Pentru Ariana, o cutie mică, lucrată manual, în care se aflau praline fine, fiecare diferită, fiecare atent compusă. Pentru Arian, un stilou elegant, cu corp subțire și echilibrat, gândit pentru cineva care încă își scrie gândurile cu răbdare. Pentru părinții lui, Narin alese un ceas de perete discret, cu mecanism silențios, dar precis, ca o prezență constantă într-o casă. Pentru Luly, se opri mai mult. În cele din urmă, luă un set de ceaiuri rare, ambalate simplu, dar cu o grijă care trăda respectul.

Pentru Rak, un mic obiect decorativ din metal, minimalist, dar cu o geometrie atentă, aproape intelectuală. Pentru Taro Daho, alese fără să ezite o cutie de zahăr candel, cristalele strălucind ușor sub lumină. Pentru Chiara, un parfum delicat, cu note florale și un fond discret, persistent.

Anan îl privi în tăcere.

– Nu uiți pe nimeni, spuse el.

Narin zâmbi ușor.

– Nu.

Se opri apoi într-un alt butic.

Acolo, fără să spună nimic, alese ceva pentru Anan, o cravată fină, de un gri adânc, aproape imperceptibil texturată, elegantă fără a cere atenție.

– Pentru tine, spuse simplu.

Anan rămase o clipă fără răspuns.

– Nu trebuia.

– Știu.

Și totuși o luă.

La un moment dat, Anan se opri.

– Mă întorc imediat, spuse.

Narin nu întrebă. Anan intră singur într-un magazin de bijuterii, unde lumina era rece și liniștită, iar obiectele păreau suspendate în timp. Alese fără să compare prea mult: o brățară din platină, simplă, curată, în care fusese încastrat un onix negru, profund, fără reflexe inutile și care semăna cu ochii celui pe care îl iubea. Costa o avere, dar plăti fără ezitare. Se întâlniră din nou pe stradă, fiecare cu brațele încărcate de pungi.

Nu spuse nimic despre absența lui. Nu încă. Seara îi găsi într-un bistro mic, unde lumina era caldă și joasă, iar pe o scenă improvizată, un trio cânta jazz.

Un saxofon care ținea linia principală, un pian care lega sunetele și o contrabas care le susținea discret. Melodia curgea lent, fără grabă, ca o conversație spusă în șoaptă.

Se așezară.

– Orașul ăsta nu te lasă să te ascunzi, spuse Narin.

Anan sorbi puțin din vin.

– Pentru că nu te judecă.

Narin îl privi.

– Sau pentru că te obligă să fii sincer?

Anan zâmbi ușor.

– Asta e mai greu.

Pe scenă, saxofonul urcă într-o notă mai înaltă, apoi coborî lent, ca o respirație lungă.

– Muzica asta… murmură Narin.
– Parcă spune lucruri fără să le explice.

– Ca noi, răspunse Anan, fără să-și dea seama că o spusese.

Narin nu comentă, doar îl privi. Pentru o clipă, timpul se așeză între ei, liniștit. Anan scoase cutia mică din buzunar și o puse pe masă.

– Pentru tine.

Narin o deschise și rămase tăcut în fața bijuteriei.

Degetele lui atinseseră brățara cu o atenție care nu mai era despre obiect, ci despre gest.

– E… se opri, apoi ridică privirea.
-De ce?

Anan nu căută un răspuns complicat.

– Pentru că doresc să porți ceva ce vine de la mine.

Narin nu zâmbi larg, zâmbetul lui fu schițat pe față, dar în inimă era profund.

– Atunci o port.

Și o puse imediat la mână. Pe scenă, muzica continua, iar între ei, ceea ce nu era spus devenea din ce în ce mai clar.

…………………

Noaptea se lăsase peste Paris cu o liniște densă, aproape vie, iar orașul, undeva dincolo de pereți, continua să respire în ritmul lui, în timp ce în camera lor timpul încetinise până la punctul în care fiecare clipă devenea perceptibilă, întreagă, imposibil de ignorat.

Intraseră în cameră și pachetele se răspândiseră pe jos din cauza sărutului neașteptat al lui Anan. Hainele căzură ca niște martori muți ai disperării corpurilor ce fremătau măturate de feromonii ieșiți din matcă. Vetiverul îmbălsămase într- o secundă spațiul îngrămădindu-l în inimile celor doi pentru a-i aduce cât mai uniți unul de celălalt.

Erau amândoi goi, dezbrăcați de haine și de bariere. Narin era aproape, atât de aproape încât distanța dintre ei nu mai putea fi măsurată în spațiu, ci doar în felul în care respirațiile lor începeau să se recunoască una pe cealaltă. Mimoza se răspândea acum și ea și plutea ca un fel de certitudine tandră deasupra lor încercând să aspire vetiverul spre ea. Parfumul din acea cameră de hotel devenise erotic  și fierbinte. Anan, care își trăise viața în control și delimitare, simți pentru prima dată că nu mai are unde să se ascundă, pentru că ceea ce se întâmpla nu venea din exterior, ci dinăuntru, dintr-un loc pe care nu-l mai putea închide.

Feromonii lui se ridicaseră fără să-i ceară voie.  Vetiverul acela profund, cu rădăcini în pământ și căldură lentă, care nu ardea, dar învăluia, se deschisese în aer cu o siguranță calmă. Mimoza lui Narin, luminoasă și catifelată, răspunsese fără grabă, cu o dulceață care nu era nici fragilă, nici timidă, ci vie, prezentă, alegând să rămână.

Nu fu o întâlnire bruscă, nici o izbire de intensități, ci o apropiere lentă, inevitabilă, în care cele două miresme plutiseră în aer și se recunoscuseră înainte ca mintea bărbaților să apuce să înțeleagă. Anan inspiră adânc și simți cum acel amestec nu mai poate fi separat, cum ceea ce era al lui începea să se schimbe sub atingerea celuilalt. Era ca o blândă nebunie ce-l făcea să-și piardă capul și spiritul.

Își coborî fruntea spre a lui Narin într-un gest care nu mai avea nimic calculat, iar degetele lui găsiră drumul fără ezitare, urmând linia brațului, oprindu-se acolo unde căldura pielii îi răspundea fără cuvinte, în timp ce Narin se apropia și mai mult, alegând apropierea cu o liniște care nu cerea nimic și nu se temea de răspuns.

Respirațiile li se amestecară până când nu mai putu fi spus unde începe una și unde se termină cealaltă. Feromonii, acum pe deplin deschiși, nu mai aparțineau niciunuia în întregime, vetiverul devenise mai profund, mai viu, iar mimoza mai adâncă, mai caldă. Pe măsură ce penisurile lor se întăreau sub frecarea celor două corpuri, feromonii se contopeau într-o aromă nouă, care nu putea fi numită, dar care spunea fără echivoc că ceea ce se întâmpla nu mai putea fi desfăcut. Se auzeau gemete delicate sub gurile care erau împreunate, sugându-se, amestecându-se și pur și simplu iubindu-se. Anan alunecă pe patul moale ținând corpul acela tânăr și atletic. I se părea că milioane de atomi explodau transformând interiorul inimii într-o enormă pompă ce aspira sentimente, trăiri, senzații. El închise ochii și, pentru prima dată, nu mai simți nevoia să oprească nimic, pentru că nu mai era nimic de apărat, iar când rosti numele lui Narin, vocea lui nu mai purta control, ci o emoție liniștită, profundă, pe care nu o mai trăise până atunci.

– Narin…

Bărbatul mimoză nu răspunse prin cuvinte, ci prin apropiere, prin felul în care rămase acolo, fără să se retragă, fără să se grăbească, iar în acea tăcere Anan înțelese că nu trebuie să știe cum se face, pentru că nu era un lucru care se învață, ci unul care se simte și se acceptă.

– Nu știu cum… murmură el, cu o sinceritate care nu mai avea nevoie de apărare.

– …se face, răspunse Narin încet, fără să se depărteze.
– Dar simt iubirea ta pentru mine și cred că și tu o simți pe a mea pentru tine. Ajută-mă să devin o parte din tine, vrei? Te iubesc așa de mult, Anan.

Anan uită să mai vorbească. Mângâie, sărută, atinse pe acel bărbat Alpha care mirosea a flori galbene de iarnă până când crizantema canalului secret se umezi și se deschise pentru el. Penisul lui era dureros de tare , iar feromonii deveniseră dezlănțuiți în acel joc al dragostei. Îl întoarse pe Narin pe o parte și intră dintr-o singură mișcare. Bărbatul scoase un strigăt de durere dar nu se retrase ci își împinse fundul și mai tare în falusul dur si lung. Anan se opri o clipă și culcă fruntea pe umărul lui Narin. Șopti tandru:

– Acum ești al meu și eu sunt al tău pentru eternitate. Te iubesc , Rin.

Narin întoarse capul spre el și gurile se regăsiră flămânde, dornice. Limbile se frecau în ritmul frecării falusului în canalul secret în timp ce Anan prinsese sexul lui Narin și-l frământa cu amândouă mâinile fără violență și cu un anumit respect. Bărbatul acesta i se dăruia lui, un simplu Alpha bântuit de un trecut trist și lipsit de iubire. Bărbatul acesta era pur și inocent și îl iubea. Lacrimi izvorâră și se prelinseră pe spatele lui Narin, în același timp cu explozia celor două orgasme.

Anan nu mai încercase să înțeleagă, nu mai încercase să se controleze, ci acceptase fericit să lase acea apropiere să existe în întregimea ei. Noaptea îi învăluia și orașul continua să respire departe, fără să știe că, într-o cameră mică, doi oameni ajunseseră într-un punct din care nu mai puteau să se întoarcă la ceea ce fuseseră înainte.