Omegaverse-Teritoriul iubirii Capitolul 7

Surprize

https://youtu.be/6dYWe1c3OyU?si=URQuOAM3RJvPjAcE

Cerul era plumburiu, iar ploaia măruntă cădea încăpățânat de la primele ore ale dimineții. Se anunța începutul sezonului ploios, iar Tikritul părea deja obosit de umezeală.

Căpitanul Adam Poh fusese mutat temporar la circulație.

„Începi de jos”, spusese Ramanan Siri cu vocea lui tăioasă, fără drept la replică.

„Ordinea se învață din stradă.”

De la ora șase dimineața stătea în frig, cu mâna ridicată alternativ spre stânga și spre dreapta, fluierul între dinți, bocancii uzi. Uniforma festivă fusese înlocuită cu cea de teren, dar postura rămânea aceeași: spate drept, privire vigilentă, orgoliu intact.

La ora zece primi pauză, dar frigul îi intrase în oase.

Pe colțul străzii observase încă de dimineață un butic mic, cu firmă din lemn: Ceai & Romane. Geamurile aburite, lumină caldă în interior, i-ar fi prins bine un ceai.

Fără să stea pe gânduri, traversă și împinse ușa.

Clopoțelul sună discret.

Adam păși înăuntru cu pasul omului obișnuit să fie observat. Ținea capul sus. Știa foarte bine ce efect are uniforma pe el. Știa și ce efect au feromonii lui. Rozmarinul lui aducea claritate în aerul umed. Stejarul îi susținea prezența, adânc și stabil. Un parfum curat, disciplinat care făceau ca toate femeile Omega să leșine.

Spuse un „Bună ziua” ferm, fără să ridice privirea spre tejghea.

Se îndreptă spre cea mai îndepărtată masă, lângă tonomatul vechi cu discuri. Își scoase mănușile, le așeză cu grijă și își frecă palmele.

–Un ceai de rozmarin. Cu miere și lapte, strigă el.

Apoi se ridică, alese un disc și îl introduse în aparat.

Câteva secunde mai târziu, primele acorduri din „I Will Survive”, cântat de Glorya Gainor, răsunară în spațiul mic, cald.

În spatele tejghelei, Luly ridicase deja privirea și îl recunoscuse din primul pas.

Căpitanul zelos.

Totul în el era stofă de polițist cam bătut în cap: uniforma purtată cu aer de superioritate, maxilarul tensionat, aerul de Superman disciplinat.

Un zâmbet i se aprinse pe față, luminându-i trăsăturile. Discrepanța dintre el, rigid, aproape solemn, și melodia aceea de supraviețuire exuberantă, o făcu să izbucnească într-un hohot scurt, pe care îl acoperi repede cu sunetul ceainicului.

Își aminti instantaneu arestarea, cătușele, tonul lui moralizator.

„Ești femeie și furi. Să-ți fie rușine.

Puse apa la infuzat.

Pregăti ceaiul cu o concentrare teatrală amestecând delicat rozmarin proaspăt, miere, un strop de lapte. Apoi, fără să fie comandate, adăugă două pancake-uri fierbinți și un bol mic cu miere de tei, preferata ei. Superman părea un pic dezumflat de timpul ploios și rece.

Când se apropie de masa lui, Gloria Gaynor tocmai declara că supraviețuiește.

Luly puse tava jos și, cu o seriozitate perfect mimată, salută militar.

– Bine ai venit, Superman.

Adam ridică în sfârșit privirea și îngheță.

Fata șefului mare.

Pentru o fracțiune de secundă, mintea lui refuză să asocieze imaginea din față cu amintirea din celulă.

Femeia aceasta era înaltă, elegantă, cu ochii albaștri, vii, inteligenți. Zâmbetul ei avea o siguranță care nu cerea validare.

Rozmarinul lui fluctuă brusc și o dorință de a fugi îl invadă.

Se ridică prea repede și scaunul se răsturnă cu zgomot. Ceaiul se clătină în ceașcă, câteva picături împroșcând pancake-urile.

Adam deveni roșu până în vârful urechilor.

– Eu… îmi cer scuze… nu știam… adică…

Încercă să ridice scaunul, se împiedică de el, aproape lovi masa.

– Nu trebuia… eu doar… pauză…

Se bâlbâia și creierul lui nu mai reușea să formuleze propoziții corecte. Căpitanul Adam Poh, eroul decorat din Baha, era înfrânt de o ceașcă de ceai și o privire de cer vesel.

Își trase mănușile.

– Cred că mai bine plec. Pardon…scuzați…domnișoară…pardon…

Se întoarse brusc, dar Luly îl prinse de mână nu prea strâns, doar suficient cât să-l oprească.

Contactul fu scurt, dar feromonii lor se atinseseră deja și făcură cunoștință învălătucindu-se unul

într-altul. Rozmarinul  vigilent, vertical simți prelingându-se pe el, caldă, deschisă, voluntară, mierea parfumată.

Briza de câmp din jurul ei dizolvă rigiditatea stejarului.

– Unde fugi, domnu’ Superman?

Vocea ei era jucăușă, dar fără cruzime.

– Stai și bea ceaiul. Nu mănânc căpitani zeloși.

El o privi pentru prima dată fără superioritate, fără defensivă, dar nesigur.

– Eu… voiam doar un ceai.

–Ei lasă, ai primit și un mic dejun, replică ea calm.

– E frig afară. Ținuta de teren arată bine, dar nu ține cald.

Adam înghiți în sec. Mirosul ei îl învăluia acum clar: miere de salcâm, briză de câmp, nimic agresiv, nimic forțat. Ceva extraordinar pentru o femeie Alpha. Abia acum sesizase nuanța.

Feromonii lui, care de obicei limpezeau și dominau, păreau… temperați. Cunoscuse femei Alpha, una chiar trebuia să-i devină soție, dar răutatea, rigiditatea și agresivitatea acesteia îl făcuse să fugă să rupă pământul, nu alta. De aceea ajunsese în Teritorii.

– Nu trebuia să faceți asta, murmură el.

– Ba trebuia. În acest butic, oamenii beau ceai și mănâncă cald atunci când e frig și plouă. Și…te rog, nu mă domni. Eu sunt Luly, Luly Siri.

O spusese pe un ton vesel întinzând o mână cu degete elegante pe care Adam o strânse ușor.

Îi împinse ușor scaunul înapoi la loc.

– Șezi.

Adam ezită, apoi se așeză.

Gloria Gaynor urla optimist din tonomat într-un finish vesel și zgomotos.

Luly se aplecă ușor peste masă.

– Știi, e un cântec bun pentru cineva care tocmai a fost retrogradat la circulație.

Rozmarinul lui se ascuți o clipă făcându-l să redevină un polițist Alpha.

– Nu am fost retrogradat.

– Mhm.

Zâmbetul ei deveni mai larg.

– E o promovare în caracter.

El oftă fără să-și dea seama.

– De ce nu m-ai reclamat pentru arestare abuzivă?

– Pentru că ai fost amuzant.

Adam clipi.

– Amuzant?

– Te-ai purtat ca un manual ambulant de poliție.

Tăcerea se instală brusc, Glorya Gainor își terminase show-ul  și se odihnea. Pentru prima dată, colțul gurii lui Adam se mișcă.

– Îmi făceam datoria.

– Știu.

Luly împinse farfuriuța cu pancake.

–Bea ceaiul și mănâncă, se vor răci.

Adam luă ceașca și sorbi. Ceaiul era perfect.

Pentru prima dată de la ora șase dimineața, căldura îi coborî în piept.

Rozmarinul și mierea nu se mai confruntau, se amestecaseră…atât în ceai cât și în aerul buticului.

Acolo, din interior, ploaia de afară părea mai puțin rece.

………………………..

Biroul păstra încă ordinea meticuloasă impusă de Etan în anii absenței lui Taro. Dosarele erau aliniate geometric, hărțile maritime întinse pe masă, iar pe peretele din dreapta atârna tabloul vechi cu primul velier al lui Taro Daho.

Taro stătea în fața ferestrei. Portul Tikrit vibra în lumină, catargele desenau linii subțiri pe cerul dimineții. Erau acum două săptămâni de când sosise

Etan închise un dosar și îl așeză deoparte.

–În privința anexei, să nu te gândești să renunți la locatară, spuse el calm.

Taro nu se întoarse imediat.

– De ce să nu renunț?

Etan își sprijini palmele de birou.

– E serioasă. Paisprezece ani a întreținut casa. A renovat fără să schimbe proporțiile. A păstrat liniștea locului. N-a atins nimic din ce te definește.

Taro rămase cu privirea în larg. O undă fină îi traversă umerii.

– Casa e întreagă…într-adevăr, spuse el.

– Și asta i se datorează ei. Nici dacă ți-ar fi fost nevastă nu s-ar fi purtat așa cu lucrurile tale.

Tăcerea dintre ei nu era incomodă, ci densă.

Etan schimbă tonul, aproape imperceptibil:

– Cum ți s-a părut ca taximetristă?

De data aceasta Taro se întoarse.

Privirea lui era limpede, dar ascuțită.

– Voi ați pus la cale să fie ea?

Etan ridică o sprânceană.

– Noi?

Un zâmbet discret îi atinse colțul gurii.

– Nu e frumoasă ca femeie?

Taro făcu un pas înapoi, apropiindu-se din nou de fereastră.

– Nu știu.

Vocea lui rămase neutră.

– Nu m-am uitat la ea. Nu mă interesează.

Etan îl studie o clipă.

– Nu te-ai uitat?

– Eram ocupat să respir aerul curat după douăzeci de ani.

În cameră intră un curent ușor de aer sărat. Catargele din port trosniră sub o rafală.

Etan își încrucișă brațele.

– Te-a adus acasă intact. Se pare că ai prieteni care te așteptau… A insistat să te aducă personal.

Taro își strânse maxilarul aproape imperceptibil.

– Ce vreți? Să mă cazați?

Etan râse scurt, fără ironie.

– Ești deja cazat.

– Atunci?

Etan îl privi direct, fără ocolișuri.

– Uneori lucrurile rămân lângă tine fără să le ceri. Și tu alegi să nu le vezi. Omule, ai trecut de 50 de ani, nu vrei și tu o familie? Femeia e singură și e surprinzătoare.

Zahărul candel scânteie o fracțiune de secundă, apoi reveni la forma lui rigidă.

– Nu am nevoie de aranjamente.

– Nimeni nu ți-a aranjat nimic. A apărut singură acum 14 ani și a rămas. Ea e…

Cuvântul rămase suspendat.

Taro se întoarse complet spre el.

-A rămas pentru casă.

Etan clătină ușor din cap.

– Nu știu ce e cu femeia asta, dar noi toți suntem convinși că a rămas pentru tine. Prima e Luly, care a spus mereu că femeia asta te iubește și că va deveni soția ta. Știi bine că Luly are…

-Termină cu prostiile, Etan. N-am chef de idile cu aer de telenovelă.

Tăcerea deveni mai adâncă.

În larg, un velier își schimba unghiul pânzelor sub o manevră lentă. Lemnul scârțâia, dar nava ținea direcția.

Taro își lăsă palma pe pervaz.

– Mâine ies pe mare, spuse el.

– Vreau vânt real, nu conversații.

Etan încuviință.

– „Argentum” e pregătit. E un velier modern de cea mai bună calitate.

Etan se opri în prag.

–Taro…eu n-am glumit. Când te întorci… poate o privești cu atenție.

Ușa se închise încet și Taro rămase singur în birou.

Portul respira, apa se mișca regulat, fără grabă. Un velier intra sub pânze, elegant, sigur pe traseu.

Zahărul candel din jurul lui Taro rămăsese stabil, dar pentru o clipă, în adânc,  simțise o fisură fină…nu din slăbiciune…din posibilitate.

…..

Velierul „Argentum” era ancorat liniștit, pânzele strânse cu precizie, catargele desenând verticalități elegante în lumina apusului. Echipa făcea ultimele verificări înainte de retragere. Fuseseră plecați 2 săptămâni și lemnul punții păstra încă umezeala sării.

Accidentul se produse într-o fracțiune de secundă.

Un dezechilibru banal, o talpă alunecată, un suport metalic slăbit și harponul de pescuit ceremonial, prins neglijent, se desprinse  intrând violent în brațul căpitanului adjunct.

Urletul lui tăie aerul, iar sângele izbucni într-un roșu crud peste lemnul lustruit.

Panica se răspândi imediat.

Taro Daho nu ridică vocea, traversă puntea cu pași calculați și se aplecă lângă omul său. Privirea îi devenit concentrată, aproape clinică.

– Nu scoateți harponul, spuse el încet.

– Dacă o facem, îi secționăm artera.

Rupse o curea, improviză un garou, strânse până când sângele încetini. Palma lui era fermă, precisă. Adjunctul respira greu, dar conștient.

– Ține ochii deschiși, spuse Taro, privindu-l direct.

-Nu dormi.

Ambulanța veni cu sirena sfâșiind liniștea portului.

Taro urcă fără ezitare.

…………….

Spitalul mirosea a dezinfectant și a metal rece. Luminile albe nu aveau nimic din căldura apusului de pe mare.

Ușa sălii de urgență se deschise, iar Taro simțit ceva ce nu anticipase.

În fața lui nu era un chirurg grizonat, nici un medic obosit de ture interminabile.

Era ea…taximetrista nebună.

Aceeași femeie care îi deschisese în prima seară ușa anexei cu un zâmbet aproape jucăuș, doar că acum nu exista nici urmă de joacă.

Părul prins strâns, halat impecabil, privire rece. Mișcările ei aveau precizia unei persoane care tăiase carne și suturase vieți de sute de ori.

– Pe masa doi, spuse ea fără să-l privească.

Asistentele se mișcară imediat, dar Taro  făcu un pas înainte și le tăie calea.

– Unde e chirurgul? Vreau un chirurg. Spitalul nu mai are bani deloc? Ia pe oricine din stradă și-l pune pe post de doctor?

Tara ridică în sfârșit ochii spre el, dar nu era nici o provocare în privirea ei. În schimb Taro văzu o autoritate pură de Alpha.

–E în fața ta, dă-te la o parte, rănitul a pierdut sânge și riscă și o infecție.

Maxilarul lui se încleștă.

-E o glumă?

– Nu am timp pentru glume.

Asistentele împinseră targa pe roți și intrară în sala de operații nr 2. Taro le urmă, voia să asiste la intervenție.  Tara nu-l remarcă, evalua deja poziția harponului. Ceru instrumente cu o voce calmă, sigură, fără nici o notă de ezitare. Când se pregătea să intervină îl văzu pe Taro cu mâinile pe șolduri și picioarele depărtate. Întrase în sala aseptizată cu hainele de marinar, prăfuite și pline de transpirație.

– Te rog să ieși, îi spuse ea cu voce scăzută.

Ochii ei se fixară direct în ai lui. Dar mării nu-i este niciodată teamă de abisuri întunecate.

– Ne faci să pierdem un timp prețios.

– Vreau un alt doctor. Vreau un bărbat.

Pentru prima dată, în aer se simți schimbarea feromonilor femeii Alpha.

Vanilia ei nu mai era tandră, iar sarea de mare căpăta greutate.

Feromonii ei coborâră peste încăpere nu ca o mângâiere, ci ca o presiune controlată.

Chiar dacă nu deveniseră brutali sau agresivi, erau totuși imposibil de ignorat.

Taro  încercă să înainteze, însă corpul îi răspunse cu o fracțiune de întârziere.

Respirația i se reglă forțat.

Zahărul candel  începu să se fractureze sub influența feromonilor Alpha, cristal cu cristal.

– Vrei să-l salvezi sau ții la orgoliul?

Vocea ei rămăsese joasă, calmă.

Pentru o clipă, Taro simți ceva ce nu mai simțise de ani: limita.

Îi era impusă o limită și el nu putea trece de ea oricât s-ar fi forțat.

–Du-te acolo, departe de noi, continuă ea. Dacă leșini, nu mă pot ocupa de doi oameni simultan.

Se întoarse cu spatele la el și începu să opereze.

Incizia fusese curată, mișcările rapide. Harponul fu extras cu o precizie care nu lăsa loc de eroare. Hemoragia fu controlată, sutura fermă.

În mai puțin de un sfert de oră, adjunctul era stabil.

Feromonii ei se retraseră lent.

Taro rămăsese nemișcat și înțelese ceva ce nu îi convenea: femeia aceea era o forță.

Taximetristă nebună…chirurg…și ce alte surprize  mai ascundea?