Omegaverse-Teritoriul iubirii Capitolul 9

Povești de viață

https://youtu.be/V3vImxOs4rQ?si=Yh7o-3aWudd5b7Jl

Comandantul Ramanan Siri rămase în pragul ușii ca o furtună care își caută ținta. Uniforma îi stătea impecabil, însă în ochi îi ardea focul unui tată. Secția, cu toată forfota ei de câteva clipe înainte, se cufundă într-o liniște tăioasă.

Kiran încă o ținea pe Rak în brațe. Rak încă îl ținea de gât.

Aerul mirosea a citrice și a panică.

– Ce se întâmplă aici?

Vocea lui Ramanan nu mai tună, dar coborî rece, controlată, infinit mai periculoasă.

Rak se desprinse prima. Își îndreptă spatele, de parcă tocmai terminase un exercițiu de voință, nu un sărut care aprinsese întreaga secție.

–Tată, să nu-l pocnești, eu l-am sărutat.

Murmurul polițiștilor se sparse în șoapte scurte. Unii se prefăceau că studiază dosare. Alții priveau cu o curiozitate pe care disciplina nu reușea s-o ascundă.

Privirea lui Ramanan alunecă spre Kiran. Îl măsură din cap până-n picioare, exact cum evalua un suspect.

– Ești suficient de curajos să explici?

Kiran înghiți în sec. Încă simțea gustul ei pe buze, încă îi ardea stomacul de la șocul acela dulce și violent. Parcă înghițise un copac încărcat cu bergamote…era amețit și genunchii îi tremurau.

–Domnule comandant… nu am intenționat să…

Rak îi prinse mâna și-l ascunse în spatele ei de parcă ea era cea ce măsura 189 cm și nu invers.

– Nu m-a forțat. Eu am vrut. Pentru că domnul ăla voia să mă bage cu forța în mașina lui și deși i-am spus că Kiran e iubitul meu, chiar și aici m-a agresat.

Tom deveni alb ca hârtia și parcă încerca să se ascundă în crăpăturile podelei. Tensiunea se întinse ca un cablu electric. Pentru o clipă, Ramanan păru gata să explodeze. Apoi, ceva se schimbă în ochii lui. O umbră de recunoaștere. Poate își amintise de propriile izbucniri din tinerețe. Poate de un bărbat care îl sărutase cu același curaj ca fata lui.

Se uită la Tom și spuse rece și scurt:

–Dispari.

Apoi seîntoarse spre fata lui.

–Rak, în biroul meu. Acum.

Se întoarse și păși înăuntru fără să mai privească înapoi.

Rak își ridică bărbia.

– Nu te mișca, îi șopti lui Kiran, suficient de încet încât doar el să audă.

–Nu-mi pare rău, continuă ea tot șoptit.

Ușa biroului se închise. Secția expiră în sfârșit.

Un subofițer îndrăzni să murmure:
– Ai supraviețuit…

Kiran nu auzi nimic. Stătea nemișcat, cu pumnii strânși. Știa că viața lui tocmai făcuse un salt periculos. Însă, pentru prima dată, nu voia să dea înapoi. Copacul cu bergamote rămăsese înfipt în interior și parcă își desfășura rădăcini în jurul bietei lui inimi, făcând-o să respire ca și el aer de citrice delicate.

În birou, Ramanan rămase câteva clipe cu spatele la fiica lui. Mâinile îi erau sprijinite pe marginea biroului, de parcă se ancora de lemn ca să-și țină furtuna sub control.

– Îl iubești?

Întrebarea căzu simplă, fără ocol. Rak clipi. Nu se așteptase la asta.

– Nu știu încă.
Inspiră.
– Dar vreau să aflu.

Apoi, domol, cu cuvinte simple și plângând încet, ea îi povesti totul.

Ramanan se întoarse încet. Furia nu dispăruse. Însă peste ea se așezase altceva: teama că lumea ar putea s-o rănească.

– Atunci află. Dar dacă te face să plângi…

Rak zâmbi, același zâmbet încăpățânat.

– Atunci mă ocup eu de el. Sunt fiica ta.

Pentru prima dată în acea seară, colțul gurii comandantului se mișcă aproape imperceptibil.

–Du-te. Și spune-i că data viitoare mă salută acasă, înainte să-ți guste citricele.

Rak izbucni în râs și ieși din birou.

În secție, toată lumea se prefăcea ocupată. Kiran ridică privirea când o văzu apropiindu-se.

–Ei?

Rak îi luă mâna din nou, fără teamă.

– Ai primit un avertisment oficial. Și o șansă…dacă vrei…și…dacă mă vrei.

În spatele lor, ușa biroului rămase întredeschisă.
Iar Ramanan Siri îi privea, cu aerul unui hultan care încă nu decisese dacă puiul iubit învață să zboare… sau dacă trebuie să rupă aripile celui care îl atinge.

……

Tara se născuse într-o familie atât de bogată, încât numele tatălui ei era rostit pe tot continentul cu un amestec de respect și recunoștință. Fusese declarat cel mai bogat om al vremii sale, iar averea lui creștea precum un imperiu tăcut, clădit din inteligență și muncă neobosită. Însă bogăția nu îl definise. Îl definiseră inima largă, donațiile către spitale și școli, bursele pentru copiii fără posibilități, gesturile anonime care aduceau lumină în viețile altora.

În casa lor, iubirea era lege. Mama le insuflase copiilor blândețe, demnitate, eleganță morală. Educația lor era impecabilă, însă nu rece. Era o casă în care râsul răsuna pe coridoare, iar mesele lungi erau pline de povești. Tara era cea mai mică dintre frați, răsfățată de toți, adorată de tatăl ei.

Ghinionul se strecurase în viața lor sub chipul prieteniei. Tatăl Tarei intrase în afaceri cu doi bărbați aflați la început de drum: Ratan Siri și Aris Preecha. La început, fusese camaraderie, planuri, pahare ridicate pentru viitor. Apoi, documente semnate „în caz de deces subit”, clauze strecurate cu abilitate, prietenii cimentate prin interese.

Pentru cei doi, afacerile se prăbușeau. Pentru tatăl Tarei, averea înflorea. Diferența dintre ei devenise o prăpastie.

Tara avea șapte ani când noaptea se frânse.

Cu câteva zile înainte, tatăl ei o luase în brațe și îi arătase un perete dublu din biroul lui. Îi șoptise cu o gravitate care o făcuse să tremure:

— Fetița mea, dacă ceva rău va veni, să te ascunzi aici. Să nu te miști până când voi veni să te caut.

În seara aceea, ușile fuseseră forțate. Aris Preecha și Ratan Siri intrară cu o mână de oameni înarmați. Tara simțise pericolul ca pe un animal rece care îi urca pe șira spinării. Se strecurase în ascunzătoare.

Prin crăpătura peretelui, copilul asistase la măcel.

Strigăte, rugăminți, împușcături, mobilier răsturnat. Frații ei căzură unul câte unul. Mama ei se prăbuși lângă masă.

Tatăl ei fusese silit să semneze renunțarea la întreaga avere. Apoi, Aris Preecha îl împușcase personal.

În spatele peretelui, o fetiță de șapte ani își mușca pumnii ca să nu țipe. În clipa aceea, copilăria ei murise și în inima ei se născuse un jurământ.

Câteva zile mai târziu, poliția o găsise dormind pe corpul însângerat al tatălui. Fusese dusă la un orfelinat din Shaka în stare de șoc.

Acolo, Tara nu devenise o victimă, devenise un adevărat foc.

Cu gândul la răzbunare, învățase fără oprire, era elev model, avea bursa de merit care depășea salariul unui muncitor, profesorii o iubeau, colegii o admirau. Sub liniștea ei, ardea o voință de oțel.

La doisprezece ani, într-o zi de corvoadă la cantină, televizorul din sala de mese difuză știrea care îi opri inima pentru câteva secunde. Patru oameni de afaceri fuseseră asasinați cu sânge rece. Asasinul se predase.

Printre cei uciși se aflau Aris Preecha și Ratan Siri.

Farfuriile îi căzură din mâini, lacrimile izbucniră…lacrimi de bucurie. Dreptatea coborâse pe pământ în sfârșit.

Numele bărbatului care îi ucisese era Taro Daho.

La început, îi urmări povestea în ziare, apoi reuși să intre în sala de proces. Când îl văzu pentru prima dată, timpul se opri, parcă vedea un zeu.  Taro Daho era înalt, avea frumusețea unui corsar și mândria unui bărbat care își acceptă destinul. Feromonii lui, zahăr candel, liniștitori și limpezi, păreau să umple sala ca niște aripi de înger păzitor, îi simțise cu toată ființa ei.

Pentru Tara, el era eroul, cel care răzbunase noaptea aceea teribilă.

Sentința căzu ca o lovitură de sabie: douăzeci de ani de închisoare.

Tara simțise nedreptatea ca pe o arsură. Cum putea un om care oprise alte crime să fie condamnat astfel?

Când el ieșise calm din sală, ea se ridicase în picioare și strigase, cu vocea unei fetițe care nu mai voia să fie mică:

— Taro Daho, ești eroul meu! Ești eroul meu!

În noaptea aceea, la orfelinat, mintea ei căutase, scormonise, decisese.

Ea îl va face fericit pe Taro Daho când va ieși din închisoare. Îi va dărui iubirea, sufletul, trupul și întreaga ei viață.

În următorii douăzeci de ani, Tara crescu precum un copac încăpățânat pe o stâncă. Lunar, fugea noaptea din orfelinat și mergea la închisoare cu un pachet în mâini. Sculpta veliere din zahăr candel, simbol al feromonilor lui Taro Daho. Punea prăjituri delicate, cărți, reviste geografice și același mesaj pe fiecare felicitare:

Taro Daho, eroul meu.

La optsprezece ani, mersese la starea civilă. Voia să-și schimbe complet numele.

– Vreau să mă numesc Taro.

Ofițerul o privise cruciș.

– Domnișoară, este un nume de bărbat. Alegeți altceva, nu pot pune acest nume.

Ea reflectă o clipă. Apoi rosti, cu o liniște care anunța destin:

– Atunci voi fi Tara. Tara Ka.

În acel moment, nu mai era copilul ascuns într-un perete dublu. Era femeia care își propusese lucruri mari și așa, ea deveni Tara Ka, nume născut din sânge, jurăminte și zahăr candel.

Pentru ea, „Ka” însemna asigurare. Ea era asigurarea unei vieți frumoase pentru Taro când va ieși din închisoare.

Pentru că terminase șefă de promoție, fusese admisă la Facultatea de Medicină fără examen. Luase Bacalaureatul cu Magna cum laude.

Spre surprinderea tuturor, alesese Universitatea din Tikrit, mică, cu puține șanse de carieră în alte regiuni.

Dar pe ea o interesa să trăiască în Teritorii.

Parcursul ei universitar fusese îmbinat cu învățarea artelor marțiale și a kickboxing-ului. Avea o igienă de viață riguroasă, se îngrijea, voia să fie o femeie strălucitoare și devenise una.

Cererile în căsătorie curgeau ca un izvor nesfârșit, ea le refuzase pe toate.

La optsprezece ani, când intrase la Universitate, văzuse un anunț de locație:

„Caut locatar sub condiții specifice.”

Văzuse adresa…casa lui Taro.

Depusese imediat cerere și fusese chemată la fața locului. Îi recunoscuse pe Mila și Etan, care locuiseră acolo de când el intrase în închisoare.

Lângă ei era o fetiță blondă de vreo doisprezece ani, care o privise cald și spusese:

– Bine ai venit în casa ta.

Apoi spusese ceva la urechea lui Etan care îi oferise pe loc un contract pe treizeci de ani, cu condiția să aibă grijă de casa principală.

Chiria era derizorie. Tara muncea noaptea ca taximetrist, iar ziua era studentă. 14 ani mai târziu ea devenise medic chirurg la Spitalul universitar din Tikrit.

Tara simțise că reușise tot ce își propusese, ea nu mai era copilul ascuns într-un perete, era femeia care își construise viața în jurul unui jurământ. În toți acești 20 de ani, îngrijise casa lui Taro Daho ca și cum ar fi fost a ei. Iar acum, acesta era liber și fugea de ea. Taro Daho nu știa pe semne cu ce catâr avea de-a face.

……………………

Profesorul Anan He era nativ din Shaka. Crescuse într-un oraș în care reputația valora cât aurul, iar disciplina făcea parte din aer. Inteligent, ambițios, cu o minte analitică și o eleganță rece, își clădise devreme drumul spre cariera universitară. Sociologia îl fascinase, studiul comportamentelor, al devianței, al mecanismelor prin care oamenii își construiesc adevăruri.

Ironia avea să-l aleagă drept studiu de caz.

La optsprezece ani, după7 luni de la o petrecere stropită cu mult alcool, la ușa lui bătuse un bărbat Omega. Emoționat, cu ochii umezi, îi spusese că este însărcinat cu el.

Dovezile? O mulțime de fotografii. Cadre surprinse în acea noapte: săruturi, îmbrățișări, mâini rătăcite.

Anan nu-și amintea nimic. Memoria lui era o pagină albă.

Alesese responsabilitatea, oficializase căsătoria…una de conveniență. Fusese clar, încă din prima zi:

– Îți voi oferi numele meu și protecție. Dar nu îți voi oferi patul meu.

Nu simțea nimic pentru acel Omega, nici ură, nici dorință, doar o decizie rațională.

Când se născuse Chiara, lumea lui se reconfigurase.

Fetița venise pe lume cu cecitate profundă. Putea distinge doar lumini și umbre…restul… era întuneric.

Anan învățase să descrie culorile. învățase să transforme cerul în temperatură, iar verdele în miros de frunze zdrobite. Pentru ea, universul era atins, ascultat, respirat.

O iubea fără limite.

La câteva luni după naștere  începuseră convulsiile, crize de epilepsie, episoade de catalepsie. Internările erau repetate.

Omega părea devotat, veghea nopți întregi, plângea lângă patul copilului, îi săruta fruntea. Îngrijorarea lui înduioșa tot personalul medical. Anan începea să creadă că, poate, din greșeala acelei nopți se născuse un om capabil de iubire.

Chiara împlinise șase ani într-un salon de spital.

Însă într-o zi….da…într-o zi pe care Anan nu știa s-o catalogheze, dacă era blestemată sau norocoasă, un medic nou, revizuind dosarul, avu un flash. Mai văzuse un caz asemănător în Shaka. El decise să ceară analize repetate cu probe suplimentare: urină, sânge, fire de păr trimise la un centru anti-otrăvuri.

Verdictul căzu ca o lamă de ghilotină: copilul fusese otrăvit ani de zile cu substanțe chimice prezente în anumite medicamente.

În aceeași seară, poliția bătu la ușa proeminentului profesor și el și soțul Omega fură arestați.

Douăzeci și patru de ore mai târziu, Anan era eliberat, dar Omega nu.

Diagnosticul: Sindrom Münchausen prin transfer.

Omega își otrăvea sistematic copilul pentru a atrage atenție, compasiune, validare.

Anan divorță imediat și ceru injoncțiune judecătorească pentru interzicerea oricărui contact între Omega și copil.

Apoi veni ACEA duminică.

Omega evadase din instituția psihiatrică și venise direct la casa lor. Ochii îi ardeau de furie.

– Impotent, coaie moi, pederast, bun de nimic!

Cuvintele cădeau murdar.

– Plodul nu e al tău. Nici nu știu cu cine l-am conceput. Îți voi smulge copilul. N-ai niciun drept asupra lui. Cer test ADN.

Anan a chemat poliția fără ezitare. Reinternat sub înaltă securitate, fostul soț dispăru din viața lor fizic, dar ecoul cuvintelor lui rămase multă vreme în mintea profesorului.

În noaptea aceea, Anan  luă decizia pe care sociologul din el o amânase prea mult: va rupe contextul. Va schimba mediul. Va rescrie variabilele.

Vându casa, demisionă din poziția prestigioasă din Shaka, acceptă un post plătit la jumătate la universitatea din Tikrit. Lumea aceea devenea un nou început.

Cu banii obținuți, cumpără o căsuță mică pe o colină, la marginea orașului. Se mutase de 5 zile. Un singur vecin, o familie gay, discretă și politicoasă. Se părea că el era polițist și soțul doctor și aveau trei copii de vârste majore. Diminețile aveau miros de iarbă umedă. Serile erau foarte liniște.

Pentru prima dată după ani, putea respira.

Doar Chiara conta.

Găsise și un loc la școala pentru nevăzători. Directoarea spusese că era un miracol: locurile erau numărate. Fetița lui luase locul unui băiețel mutat la școala din capitala continentului.

Însă Anan nu credea în miracole. Credea în alegeri.

În fiecare dimineață, o conducea pe Chiara pe aleea în pantă. Ea își ținea mâna mică în palma lui.

– Tată, azi cum e cerul?

El zâmbea.

– Azi cerul e cald și are miros de pâine coaptă. E o zi bună.

Profesorul de sociologie care studiase devianța, manipularea și patologia umană învățase cea mai dură lecție pe propria piele: societatea poate fi analizată, răul poate fi diagnosticat.

Iubirea pentru un copil, însă, nu se explică, se trăiește.