Până la tine – Capitolul 16-partea 2

Scuzele lui Saitharn de la ora 23.00

Era numărul din partea de sus a înregistrării apelurilor. În plus era singura persoană la care Saitharn se putea gândi în acel moment. Saitharn simțea frica umplându-i vârful degetelor. Tremura ușor, în timp ce apăsa numărul din 10 cifre de pe ecranul telefonului mobil. Fiecare secundă trecea încet, iar Saitharn se rugă ca cel de la capătul celălalt să accepte apelul. Înainte ca intrusul să știe că juca necinstit, buzele frumoase i se strânseră și le apropie una de cealaltă tensionat, menținându-și mintea concentrată pe numărul contactului, făcând să nu fie atent la altceva. Când își dădu seama din nou se părea că era prea târziu.

– Ce ai de gând să faci?

Telefonul mobil fu smuls imediat din mâinile fine. O mare speranță dispăruse când persoana care stătea în fața lui se lăsă pe el și întrerupse apelul, apoi aruncă telefonul departe ca să nu mai fie la îndemâna copilului cu pielea albă.

– Te-ai gândit să suni? Să suni pe cineva să te ajute? Nu ți-am spus să nu faci nimic complicat? Vrei să mă testezi?

Saitharn se ridică încet în picioare făcând contact vizual cu persoana din fața lui, în timp ce aceasta mergea înainte și înapoi fără să se oprească. În comparație cu forța și mărimea intrusului, nu avea nicio modalitate de a lupta cu adversarul, așa că opțiunea de evadare era cea mai bună soluție în acel moment.

– Am pus o întrebare…

Bang!

Băiatul cu pielea albă își adună toate puterile, împingând pieptul celeilalte persoane care nu era pregătită pentru un asemenea atac. Ca urmare, acesta își pierdu controlul și căzu. Saitharn luă repede un scaun de lemn și îl trânti cu putere pe spatele intrusului, apoi nu ezită să alerge spre ușă.

– Unde crezi că te duci?! strigă puternic acesta.

Se ridică într-o secundă. Îi trase cu putere capul lui Saitharn și asta făcu ca acesta să se lovească violent de clanța ușii. Apoi o serie de pumni se abătură nemilos pe corpul lui căzut pe podea. Înțepenit de durere, simțea că tot trupul lui plutea. Fu tras, lovit cu pumnii și cu picioarele până când trebui să strige:

– Lasă-mă, nu mai da! Te rog!

Strigă tare și îndelung, dar din păcate părea inutil, în timp ce sunetele tunetului și ploii continuau. Acopereau totul, chiar și strigătele de ajutor ale acelei persoane mici și neajutorate.

– Îți dau o șansă. Mai mult, o să te las să pleci, spune-mi doar unde ții banii.

Îl ținea cu mâna strânsă de părul de culoare deschisă. Saitharn căzuse în mâinile unui vânător. Nu exista nici o modalitate de a scăpa. Doar stătea nemișcat și își aștepta moartea.

– Ce bani?

–  Salariul!

Saitharn era sigur că acest bărbat, cu siguranță nu era unul dintre muncitorii de la ferma Phu Saeng Dao, deși nu-i putea vedea clar fața din cauza pânzei pe care o purta.

Celălalt o folosea pentru a ascunde restul feței, dar în toată luna în care lucrase aici, era sigur că nu văzuse niciodată pe nimeni cu o siluetă atât de mare și de musculoasă și, chiar dacă se îmbrăca altfel sau își ascundea fața nu era foarte asemănător cu muncitorii de aici.

– Toată lumea a primit bani astăzi, ți-am spus să vorbești!

– Nu am bani, chiar nu am.

Saitharn clătină din cap alegând să mintă și să lase cuvintele să-l amenințe.

Ce poveste era dispus să spună? Primul salariu din viața lui, chiar dacă murea, nu îl va da niciodată. Nu era dispus să-i spună.

– Nu mai minți!…Ah!… Din nou?

Capul mic al lui Saitharn fu ridicat și prins cu o mână puternică. Apoi, intrusul începu să strângă vârful bărbiei care era atât de frumoasă, iar fața dulce se răsuci și se distorsionă. Saitharn simțea durere, dar nu se gândi să renunțe. Băiatul cu pielea albă așteptă un moment de neatenție. Deschise gura și mușcă carnea dintre degetul arătător și degetul mare al bărbatului din fața lui cu toată forța până când acesta scoase un strigăt puternic.

– Au!

Dintr-o dată îl împinse cu toată forța pe intrus care căzu la pământ. Saitharn, speriat, încercă să se ridice pentru a căuta o cale de ieșire, dar de data aceasta palma persoanei care stătea pe spate căzu cu putere pe obrazul lui  drept.

Paf!

Sunetul loviturii răsună pe fața lui dulce. Se cutremură de forța impactului simțind o durere așa de mare, încât o jumătate din corp îi amorți. Saitharn se prăbuși și rămase nemișcat pe pământ.  Brațele i se răsuciră de durere. Creatura asemănătoare unui animal scoase un sunet și râse batjocoritor.

– Ai multă putere. Dar te-am pălmuit cu o singură lovitură și te-am oprit imediat. Scuipă ce vreau să știu. Sunt sigur că banii sunt aici.

Lumina de pe ecranul telefonului străluci puternic în întuneric. Corpul înalt și mare era dispus să atace băiatul mic. Vibrațiile de la apelurile care sunau în continuu refuzau să se oprească. Telefonul sună iar și iar și din nou. Hoțul își coborî mâna care era încă în aer și fu forțat să se retragă. Fața lui arăta nemulțumirea că trebuia să facă față zgomotului care intervenea fără oprire. Saitharn nu mai mișca de durere, dar urechile puteau auzi sunetul înjurăturilor și blestemelor din cauza frustrării. Dar nu avea suficientă putere să se ridice și să ajungă acolo de unde venea sunetul telefonului său mobil. În acel moment păru că se făcuse liniște. Inutil să se mai gândească, probabil că intrusul îl oprise complet. Stai, dar nu putea ști cine a fost persoana care a sunat?

Poate era ACEA persoană.

Mă întorc imediat…

Poți să te întorci…te aștept…

Sila își opri pașii intră în zona de lobby a hotelului Phu Saeng Dao.  Tocmai sosise cu câteva minute în urmă. Sprâncenele lui erau încruntate când încercase să contacteze persoana respectivă. Voia să-i vorbească și constatase că cel de la celălalt capăt al liniei nu-i acceptase apelul.

–  Pha Liang, mai vrei supă fierbinte, mă duc să o comand în bucătărie? întrebă din nou Chakkrit pe șeful său pentru a fi sigur de comenzile pe care le auzise în timp ce era în mașină.

– Oh, du-te și o comandă.

–  Am înțeles, spuse tânărul înainte de a se retrage să se ocupe de îndatoririle sale.

Nu era nevoie să-i explice nimeni. Chakkrit putu să ghicească ce era cu acel castron cu supă…pentru cine îl comandase tatăl vitreg. Tocmai auzise că exista un băiat care băuse o băutură tradițională, iar tânărul stăpân cu greu putu sta pe loc și se grăbise să se întoarcă atât de mult încât Khun Sibthit îl tachinase cu curiozitate.

– Spune-i bucătarului să se grăbească, ordonă din nou Sila înainte de a se întoarce, concentrându se asupra obiectului pe care îl ținea în mână.

Apăsă butonul de apel și îl căută din nou pe celălalt la capătul liniei. De data aceasta se auzi un sunet puternic continuu înainte ca apelul să se desprindă ca și cum ar fi fost apăsat și respins. Ciudat. Acest sentiment îl făcu pe Pha Liang să repete apelul de încă trei ori. Dar de data aceasta fu diferit, nu mai existase niciun ton de apel în așteptare. Fusese doar un sunet de la sistemul automat care  anunța că acel telefon fusese dezactivat.

Numărul pe care l-ați sunat nu poate fi apelat, vă rugăm să contactați operatorul.

Foarte ciudat. Sila nu era sigur ce se întâmplase, dar în pieptul lui avea un sentiment ciudat. Izbucnise brusc….știa doar că nu se simțea prea bine.

–  Cât mai ai, Krit? întrebă tânărul Pha Liang.

Îl urmărise pe cel mai apropiat subordonat până în zona de bucătărie. Acesta era printre bucătari și alți angajați ce stăteau în picioare și care ridicară în grabă mâinile să-l salute din timp. Cine ar fi crezut că proprietarul hotelului va veni el însuși după mâncare, de unul singur, până aici.

– Nu mai mult de 10 minute, Pha Liang.

Răspunsul subordonatului fu suficient pentru a-l liniști oarecum pe Sila. Bărbatul înalt dădu din cap, fața i se destinse, se dădu înapoi și așteptă afară ca să nu pună multă presiune asupra personalului.

– Pha Liang, vrei să te conduc?

Chakkrit care îl urmase, îl întrebă simțindu-se puțin suspicios față de atitudinea șefului care arăta ca cineva care era preocupat.

Oare ce avea pe inimă?

– Nu e nevoie, mă voi întoarce singur, mă opresc mai întâi la fermă. Tu ai terminat, poți să te întorci la tine, nu trebuie să aștepți.

– Te duci în seara asta? întrebă el cu îndoială, pentru că văzuse că era deja foarte târziu.

Credea că Pha Liang comandase niște supă pentru mâine.

– Mă duc în seara asta. Dacă supa este gata, adu-o la mașină. O să aștept acolo.

Tânărul Pha Liang al fermei Phu Saeng Dao fusese succint, dar din cauza a ceva care nu funcționa, nu putea explica. Era doar un sentiment care îi spusese că trebuia să se ducă acolo în seara asta. Sila apăsă pe apel și căută celălalt capăt al liniei. Nu putu număra câte apeluri, de câte ori încercă și o luă de la capăt. Se gândi că e din cauză că semnalul nu era bun din cauza condițiilor meteo în schimbare, dar și că, poate, telefonul mobil al lui Saitharn era oprit sau bateria se descărcase. Multe gânduri împrăștiate se învălmășeau înainte și înapoi în creier. Silueta albă înaltă, cu picioarele lungi și drepte, se duse la locul de parcare, intenționând să-l aștepte acolo pe Chakkrit cu supa pentru a nu pierde timpul. Picăturile de ploaie continuau să cadă iar ceasul bătuse miezul nopții. După 10 minute Sila era în spatele volanului ca șofer. Își spusese să-și păstreze inima calmă, în timp ce privea peisajul drumului din față.

Sper că încă mă aștepți…

…………………………………………

Saitharn își strânse buzele, apoi își strânse mâinile.

Saitharn nu se ridicase din nou după ce fusese pocnit. Băiatul cu pielea albă se prefăcea că zace nemișcat, inconștient pe podeaua casei pentru a-și proteja propria supraviețuire. Hoțul continuă să caute pentru a găsi ceea ce își dorea, până în momentul în care găsi micul sertar de lângă pat. Brusc se auzi un sunet violent ca și cum trăgea de el pentru că voia să-l deschidă. Saitharn știa că acolo era salariul lui. În primul rând era tot ce adunase cu munca lui. Îi ascunsese. Chiar dacă nu putea decât să închidă ochii și să se roage să nu-i provoace mai multă nenorocire, i se păru că o soartă amară glumea cu el și se distra cu viața lui. Hoțul folosi o bară lungă de fier pe care o ținea în mână când intrase în casă și lovi cu putere sertarul de lemn de patru sau de cinci ori. Apoi cu puțină forță îl distruse și se auzi un hohot de râs. Spre încântarea lui un teanc mare de bani fură confiscați și hoțul se pregătea să fugă, acum că obținuse ceea ce își dorise. Saitharn zăcea liniștit pentru a nu fi remarcat. Aștepta momentul în mod inconștient și când hoțul se pregătise să se întoarcă și să plece, Saitharn își adună toată puterea pe care o avea, se ridică, luă scaunul de lemn, îl ridică deasupra capului și lovi cât putu de tare.

BAM !

Sunetul ridicării scaunului fu suficient de tare încât să-l facă pe bărbat conștient. Se întorsese exact la timp pentru a ridica mâinile și a-și proteja capul. În timp ce Saitharn trânti scaunul, acesta fu parat de brațul acela mare. Dar cum forța folosită de băiat fusese fără ezitare, corpul musculos al intrusului se clătină din cauza impactului. O grămadă mare de bani căzu pe Jos. Durerea îl făcu și mai supărat pe hoț încât deveni dintr-o dată mult mai înalt și mai amenințător.

–  Intenționam să te las să pleci, dar tu ai căutat un loc în care să mori singur?

–  Nu te voi lăsa să-mi duci banii nicăieri!

Saitharn vorbi aspru. Nu era că nu i-ar fi fost frică să moară, dar acești bani îi trebuiau. Nu lucrase tot timpul o lună de zile ca să renunțe atât de ușor. Nu exista acum altă cale, acești bani îi aparțineau și trebuiau să-i aparțină numai lui.

–  Cu siguranță vei muri, șuieră cealaltă parte, vocea lui spărgându-i-se printre dinți înainte de a se repezi spre el.

Saitharn și adună disperarea și toată puterea rămasă și lovi cu pumnul izbind acea față aspră cu atâta forță, încât celălalt își pierdu controlul. Chiar dacă era mic, puterea lui fusese comparabilă cu cea a omului din fața lui. Picioarele lui subțiri se ridicară, intenționând să lovească centrul corpului intrusului, provocându-i durere atât de puternică încât nu s-ar mai fi putut ridica. Dar de data aceasta fu mai lent pentru că hoțul reuși să se întoarcă și să se eschiveze. Îi prinse gleznele și îl trase spre el până când Tharn căzu cu spatele de pământ cu toată forța.

Au!

Un sentiment de neputință apăru în momentul în care spatele lui lovise puternic podeaua de lemn. Saitharn fu amețit pentru o clipă lungă înainte de a se aduna și de a se întoarce să apuce ceva care era aproape de mână. În cele din urmă lovi foarte puternic capul Intrusului.

Bang!

-Aaaah!…Ticălosule! strigă intrusul cu furie în timp ce înjură nepoliticos când micuța siluetă îl lovi în cap cu o lanternă.

Sânge proaspăt începu să-i curgă pe față ca și cum fusese vopsită, pe măsură ce pânza cădea dezvăluind fața hoțului. Furios el se uită cu ură la micuț. Palma lui groasă luptă să smulgă lanterna din mâna  siluetei mici înainte de a o arunca departe de el.

– M-ai făcut să sângerez, la naiba, vierme mic. Vino aici ! strigă el înainte de a-l apuca de gât exercitând o mare forță și strângând cu mânie.

Saitharn se zvârcoli în agonie. Intrusul arăta crud și terifiant și avea o forță de compresie atât de mare, încât Saitharn începu să aibă dificultăți de respirație. Omulețul încercă să se zbată să iasă din gheara vinovatului. Se zbătu atât cât putu pentru a scăpa de durerea din gât, care era atât de groaznică încât îi era frică să nu moară din cauza ei. De data aceasta, se pare însă că era sfârșitul.

– Dă-mi drumul.

Ochii lui erau reci, dar hoțul rău care îl privea fără milă îl strânse și mai tare. Destinația era clară: moartea băiatului cu pielea albă. El se zbătu până când începu să-și piardă puterea. Era prea chinuit și prea obosit pentru a mai lupta. În cele din urmă lăsă lacrimile să-i cadă. Tot ceea ce acumulase mult timp ieși la suprafață și se revărsă.

De ce… de ce este el Saitharn?  Cât de greu i-a fost să rămână mereu așa de rece?… De ce era el cel care trebuia să sufere? Trebuia să-i pară rău, pentru că aștepta fericirea, chiar dacă ziua aceea nu venea niciodată?

– Cu siguranță vei muri, așa cum ai vrut.

Tânărul era trist de ceea ce se întâmpla. Fiind strangulat, începu să nu mai aibă putere să reziste. Imaginile multor oameni din viața lui îi apărură în minte de parcă cineva îl alerga. Deschise caseta memoriei. Lacrimi limpezi se acumulaseră în colțurile ochilor lui și se prelingeau pe obrajii triști.

Stai, încă nu voia să cedeze, dar puterea lui era prea slabă pentru a lupta.

Nuea Chon, tată, mamă, îmi pare rău…Payu Than, îmi pare rău…

În momentul vieții și al morții exista și fața acelei persoane pe care voia s-o mai vadă. Ea intervenea în acel moment în fragmentele de sentimente…nu știa de ce. Se putea să fie greutatea regretului amestecat cu sentimente.

Sunt trist. Nu voi putea să mai văd pe nimeni mâine?… Acea persoană… din nou.

-Termină treaba și grăbește-te acasă. Ce este greu de înțeles?

-Nu este greu de înțeles, voiam doar să aud asta din gura ta. Mă voi întoarce imediat.

Îmi pare rău. Nu voi mai fi aici să te aștept.

…………………………………………………………

Zgomotul roților mașinii care scrâșneau pe drum izbucni tăind sunetul ploii și intrusul tresări.

Saitharn stătea întins acolo, respirând greu, speriat pentru că nu credea că va mai trăi. Chiar și acum când auzise sunetul motorului unei mașini se simțea și mai neliniștit. Își spunea că e cineva care vine să-l ajute pe hoț.

– La naiba! Te voi lăsa în viață, spuse el în timp ce se apleca să ia banii din care o parte fuseseră împrăștiați pe podea.

Cu ochii căută o cale de a scăpa. Terasa era singura ieșire. Acest timp fu suficient pentru corpul mare și puternic să nu întârzie. Intră în cealaltă cameră, deschise fereastra înainte de a sări pentru a scăpa. Sila ajunse în spatele casei aproape în același timp și parcă mașina acolo. Măruntă și rece, ca de obicei, ploaia continua să cadă. Pha Liang ieși din mașină cu cutia cu mâncare, cu supă fierbinte, împachetată ermetic. Tânărul Pha Liang șovăi o clipă în fața ușii. Doar că…în casă era complet întuneric, ceea ce îl făcea să nu fie sigur că poate intra.

Saitharn era încă treaz? Sau poate plecase. Bărbatul înalt se uită din nou la ceas pentru a cântări dacă să intre sau dacă să se întoarcă mai întâi, apoi să vină din nou mâine dimineață.

Dar dintr-o dată se opri din gândit și înțepeni. Dacă nu avea vederea prea ageră, n-ar fi remarcat pe ușa din lemn acea anomalie. Sila se încruntă. Mâna lui zveltă se ridică pentru a freca semnul ciudat de pe ușă. Era sigur că nu-l mai văzuse niciodată. Părea că ușa fusese forțată.

Cioc cioc Cioc.

– Saitharn, ești treaz?

Oricât de rapide i-ar fi fost gândurile Pha Liang nu ezită să bată la ușă pentru a-l chema pe cel care era înăuntru. Dar după o clipă începu să se simtă inconfortabil, un pic neliniștit.

– Saitharn ești sau nu înăuntru?!…Saitharn!…Saitharn!!

Silueta înaltă nu ezită câtuși de puțin când decise să dea un picior ușii care se deschise într-o secundă.  Întunericul fu primul lucru care îl atinse pe Sila. Se întoarse și apăsă pe întrerupător, iar lumina reveni făcându-l pe bărbatul înalt să rămână înmărmurit. Camera era într-o mare dezordine, lucrurile erau învălmășite pe jos, iar niște bani erau împrăștiați peste tot. Fereastra mare fusese lăsată larg deschisă, făcând să sufle vântul rece și ploaia.

Cu siguranță acolo jos era corpul cuiva…însângerat…bătut… Sila era încă în picioare, dar acestea i se înmuiară. Un sentiment de spaimă făcu să-i bată inima, așa cum nu mai trăise niciodată în viața lui.

-Saitharn!

Sila nu știa… Ce se întâmplase aici?

Tânărul Pha Liang se aruncă în genunchi și examină persoana întinsă care avea o expresie dureroasă pe față. Era foarte îngrijorat. Copilul acela stătea întins acolo, respirând greu, încercând să reziste. Îi va fi greu să uite această imagine………….

– Tharn, mă auzi? Saitharn!

Nu că Sila nu ar fi fost agitat, dar mutarea unui rănit era o chestiune delicată, nu se putea face la întâmplare. Nici o parte a corpului nu părea să fie vătămată, așa că îl putea mișca și purta. Îl ridică, îl ținu delicat aproape de piept. Fiecare acțiune era plină de calm pentru că îi era teamă că, dacă nu era atent, l-ar fi putut răni și mai mult pe omul de lângă el. Trebuie să-l fi durut brațele mai mult decât picioarele. Sila se ridică purtându-l strâns în brațe și se pregăti să iasă spre ușă. Dar micul om, deși era aproape de epuizare, găsi puterea să îl tragă de guler cu o forță puternică. Sila se opri și privi în jos la el. Puternicul stăpân Pha Liang nu-și dădea încă seama, nu putea realiza ce era,  ce fel de sentiment? Ceea ce era clar și sigur este că îngrijorarea lui era copleșitoare și nu avea legătură cu starea relației lor.

– Banii… banii mei…

Saitharn prinsese strâns colțul gulerului cămășii lui Pha Liang. Trupul lui fragil era pe cale să moară și încă striga după lucrul pe care încercase să-l protejeze. Sila se uită la ochii întredeschiși, triști, obosiți ai băiatului.

Avea un sentiment pe care nu-l mai simțise niciodată până atunci. O durere mare i se izbea de inimă… O durere mare, pe care nu o mai avusese niciodată, îi viola până la lacrimi…sufletul… scuturându-l…

– Știu, mă, voi ocupa de asta, dar acum trebuie să te duc la spital.

Tonul ferm al persoanei care încerca să-i controleze conștiința îl făcu pe Saitharn să se simtă ușurat. Persoana rănită dădu din cap îngropându-și capul în brațele puternice și se ghemui la pieptul lui Pha Liang înainte să închidă ochii. Bărbatul înalt se uită confuz la el. Simți diverse lucruri care nu puteau fi explicate. Părea că în acel moment, el, atotputernicul Pha Liang se descompunea în mii de fragmente dureroase. Tânărul nu putea decât să facă un jurământ în inima lui: indiferent cine fusese persoana care provocase această crimă, va găsi o modalitate de a-l băga cât mai repede în închisoare.

……………………..

Spitalul Chang Dao fu punctul de destinație al persoanei bolnave. Saeng și Davipha se grăbiră să li se alăture imediat ce aflară vestea. Sila rămăsese în picioare în tot acest timp. Personalul spitalului îl izolă pe Saitharn pentru tratament. Ochii lui Sila erau ațintiți pe ușa principală, refuzând să plece de lângă el. Davipha se uită în secret la Sila, la fața persoanei pe care o iubea și care era fratele ei mai mare. Bărbatul avea un sentiment puternic de îngrijorare pentru persoana rănită, iar sora lui pentru el. Motivul era că Sila se schimba complet pe zi ce trecea.

– Cum stă treaba, doctore?

Pha Liang se apropie de tânărul doctor în halat imediat ce acesta deschise ușa de la urgențe și ieși afară.

– Rănile inițiale ale pacientului nu sunt atât de grave. Niciunul dintre organele interne nu a fost rupt. Dar are foarte multe vânătăi pe corp, semn că a fost bătut tare. Are de asemenea răni la  colțurile gurii, pe piept și în jurul gâtului. Mai mult ca sigur că răufăcătorul l-a strangulat pentru a-l omorî. Mâine dimineață voi reveni să reverific corpul pacientului.

–  Mulțumesc foarte mult, doctore.

Davipha era cea care avea mintea cea mai limpede în acel moment. Ea spuse cuvântele de mulțumire în timp ce își înclină capul în fața persoanei în halat. Saeng simțea deja multă vinovăție. Inițial, venise, se apropiase și ridicase mâinile pentru a aduce un omagiu stăpânului.

–Pha Liang…eu…îmi pare rău.

Expresia băiatului tânăr nu era prea bună. El crezuse că acest incident era din cauza lui.

– Nu este vina ta, Saeng.

Stăpânul gândea că era dincolo de datoria lui Saeng. Nu era ceva ce celălalt trebuia să spună, nu trebuia să-și ceară scuze.

-Pha…

– Nu te învinovăți pe tine, cu siguranță există cineva care este cu adevărat vinovat în această chestiune și nu îl voi lăsa să scape ușor. Saeng du-te și raportează și adu poliția, apoi întoarce-te acasă. Spune-le că nu voi face compromisuri și că trebuie să găsesc vinovatul cât mai curând posibil.

– Da, Pha Liang, răspunse subordonatul înainte de a pleca pentru a se ocupa de acea chestiune conform ordinelor care îi fuseseră date.

Sila nu avea de gând să aștepte până dimineață, trebuia să rezolve această chestiune cât mai repede posibil, înainte ca Saitharn să se trezească. Avea și un alt plan B.

–Unde ai de gând să mergi Pha Liang? întrebă tânăra secretară cu o expresie care încă nu se relaxase. Era foarte anxioasă și pusese întrebarea pentru că putea ghici că cealaltă parte avea probabil deja un plan în minte.

-Voi găsi vinovatul. Nu vreau ca tu să vii cu mine. Chestiunea trebuie să se termine cu o înregistrare și cu o declarație. Și dacă nu-l pot băga pe ticălosul ăla în închisoare, sigur nu mă voi opri.

Vocea lui era calmă, dar puternică, iar ochii lui arătau că persoana care vorbea era cât se poate de serioasă. Fata înghiți în sec, în secret, saliva din gât. Lucra cu celălalt de când era mică. Era atât de multă mânie exprimată formal, încât ar fi putut să strige tare și frenetic. Dar să fie furios și să rămână tăcut…Davipha putea simți forța emoției.

– Tu rămâi aici. Ai grijă de Saitharn, mă voi întoarce și mă voi uita la fermă.

– Este periculos. Nu știu dacă te vei mai întoarce sau nu. Nu vreau să-l las să te las să pleci.

Pentru că vinovatul nu fusese încă prins, de aceea trebuise să vorbească repede pentru a-l împiedica să se întoarcă acolo în locul în care tocmai se întâmplase incidentul.

-Am spus ce vreau să fac. Dacă se întoarce vreodată, eu și Krit îl vom aștepta să-l primim frumos.

Tânărul concluzionase asta înainte de a se întoarce. Davipha era uluită, creierul ei părea să reproceseze pentru a înțelege că acum toată lumea mergea pe mâna lui Sila.

Planuri, peste planuri…

20 de minute mai devreme.

– Ce zici?!

– Saitharn a fost atacat. Cineva a pătruns în ferma noastră. Trimite oameni să aștepte în jurul casei, nu face tam-tam, ordonă Sila subalternului său în timp ce demară mașina.

Apoi plecă de la fermă. El trebuia să se grăbească să-l ducă pe Saitharn acum la spital.

Dar nu era că doar îl va lăsa și nu-i păsa de el. Era povestea unui delicvent care comisese un delict. El intenționa să nu lase casa deschisă, dar lăsase ușa descuiată, casa era deschisă, lăsase și bani cash peste tot și nu se gândise să-i ia înapoi. Chiar și pentru un baht, dacă hoțul venea înapoi, era prins în capcană de oamenii lui.

-Nu ar fi mai bine să anunți imediat poliția? Poate că a fugit.

–  Nu-ți face griji, sunt sigur că încă se ascunde nu departe de casă. Dacă poliția vine și face vâlvă, cu siguranță că atunci va fugi.

Era destul de sigur că vinovatul nu era departe. Asta din cauză că era un bun observator. Podeaua din camera din jurul ferestrei care rămăsese deschisă nu era suficient de umedă. Asta însemna că fereastra tocmai fusese deschisă, iar celălalt probabil că tocmai se depărtase câțiva pași, cu câteva minute înainte ca el să sosească.  Nenorocitul acela va reveni cu siguranță. Previziunea lui Sila nu fusese greșită. Proprietarul planului primi raportul de la Chakkrit prin telefon că ticălosul se întorsese cu adevărat și că, desigur, oamenii de la fermă îl capturaseră deja.

…………………..

-Dă-mi drumul, dă-mi drumul!

Tânărul se chinuia să găsească o modalitate de a scăpa din brațele celor doi muncitori bărbați de la fermă. Îl ajutară să se ridice în timp ce Chakkrit folosi palma pentru a apăsa pe mijlocul spatelui criminalului forțându-l pe acesta să stea în genunchi pe iarba din fața casei pentru a-l împiedica să se ridice și să fugă.

-Unde sunt banii?

Sila conduse repede înapoi când auzi că fusese prins. În momentul în care Chakkrit îl întrebă pe suspect, vocea lui era profundă, dar celălalt clătină din cap, refuzând cu voce tare să accepte acel lucru pe care îl comisese.

-Despre ce bani e vorba? Nu știu, nu știu.

Ochii lui se uitau în stânga și-n dreapta, arătând ca cineva care nu-și putea controla nervii. Părea supărat pe cel care punea întrebări.

– Ce minciună nerușinată! Cum nu i-ai luat? Recunoaște că ai luat banii! Unde i-ai ascuns?

Căutase, dar nu găsise banii lipsă la el, atunci Chakkrit devenise din ce în ce mai supărat de ceea ce se întâmplase.

– Nu, nu i-am luat eu.

– Dacă nu tu, atunci cine a fost?

– Ai dovezi? Ai vreo dovadă că eu am fost cel care i-a luat?

Propoziția lui veni cu un zâmbet și o grimasă, care făcură ca persoana care îl privea să-și încrunte sprâncenele. Avea dreptate, dacă nu aveau cea mai importantă dovadă, banii ăia erau pierduți.

-Tu!…

– Krit…

Vocea profundă a persoanei cu cel mai înalt grad de la ferma Phu Saeng Dao sună tare făcându-l pe acesta care era într-o dispoziție proastă să se înfrâneze. Se făcu brusc o tăcere de moarte, în timp ce silueta înaltă a lui Pha Liang se îndrepta spre tânărul care era ținut jos, la pământ. Suspectul ridică privirea spre persoana care stătea deasupra capului său și se uită la el cu ochii lipsiți de respect, dur și sfidător. Sila știa foarte bine că astfel de oameni, dacă nu au fost prinși în flagrant, se vor lupta mai dur decât anghilele. Nu rosti niciun cuvânt, pur și simplu își folosi ochii pentru a se uita la persoana de jos în tăcere. Timp de câteva minute rămase tăcut, apoi dădu un ordin subordonatului său.

– Trimite pe cineva să se uite la copacii cassia  din spatele casei.

Fusese o comandă scurtă, pe care mulți oameni nu o înțeleseseră, dar îl făcu pe cel care avea probleme să devină nervos. Se auziră voci venind din spatele casei.

– Pha Liang! I-am găsit, Pha Liang! Am găsit banii!

Una dintre cele două persoane care se oferiseră voluntar să verifice la început se întoarse cu ceva înfășurat într-o cârpă. Când deschise, apăru suma de bani pe care o căutaseră câteva ore.

-Ai de gând să negi că asta nu este a ta? întrebă bărbatul înalt cu o voce calmă, făcând contact vizual cu persoana care stătea palidă la pământ.

Când întâlni ochii negri, reci ai lui Pha Liang, rămase fără cuvinte.

-Cum e? întrebă el.

–Știi de unde știu? Fragmente de flori de cassia sunt lipite de părul tău. Khun… mai spune că „Nu”… mai spune asta.

Sila culese dovada, o floare care era lipită de părul persoanei. Aceasta rămase cu gura căscată și aruncă o privire. Chakkrit clipi simțindu-se destul de uimit de propriul său stăpân, fiindcă el nici măcar nu observase, probabil din cauza nerăbdării lui. Prin urmare, acel indiciu mic fusese trecut cu vederea.

-Eu nu i-aș fi făcut nimic băiatului, dar s-a pus în calea mea.

Omul căruia îi era frică de vinovăție, trăncănea disperat vrute și nevrute. Sprâncenele lui Sila se încruntară amenințător din cauza a ceea ce tocmai auzise. Una peste alta, nimic nu-l înfurie mai mult decât să audă că dădea vina pe Saitharn.

Privirea lui Pha Liang, rece ca gheața, îi înmărmuri pe subalterni. Tuturor celor care stăteau în jurul lui li se făcură brusc pielea de găină și începură să tremure.

– Mucosul ăla mi-a ieșit în cale, el a…AU!

Zbang!

Dintr-o dată, grupul de oameni se dădu în lături cu adevărat, când un pumn puternic lovi în mijlocul feței celui ce acuza. Cei din jur fură șocați să-l vadă pe Pha Liang comportându-se inadecvat.

-Îndrăznești să vorbești din nou despre el? Pe bune, nu cred…

Răbdarea pe care încercase să o acumuleze fusese distrusă.

Zbang!

Pumnul lui  Sila îi pocni colțul gurii pe aceeași parte pe care fusese rănit Saitharn, apoi îl apucă de gulerul cămășii cu mare furie. Cu cât vedea mai mult sprâncenele încruntate ale hoțului, cu atât impactul  era mai teribil. Sângele din corp îi deveni și mai fierbinte. Era un simbol care reprezenta violență și luptă pentru a proteja persoana rănită ce zăcea în acel moment pe un pat de spital. Cu cât se gândea mai mult la felul în care îl descoperise pe pisoiul lui, sentimentele lui de furie creșteau și urcau la o înălțime ce nu mai putea fi oprită.

Zbang! Trosc!

-Ascultă cu atenție. Cu siguranță vei petrece mult timp în închisoare.

– Pe naiba.

Intrusul mormăise încă sfidător cele două cuvinte în timp ce scuipa sânge cu salivă.

Și nu fură doar unul sau doi pumni care se abătură asupra lui, fură atât de mulți, încât nimeni nu putu să-i mai socotească. Ceilalți nu îndrăzneau să se mai miște pentru că Sila arăta în acel moment o furie nemaipomenită.

Zbang!

Trosc!

Zbang!

Zbang!

Pumnii cădeau grei. Auzind sunetele, era suficient de clar că persoana care fusese lovită de mai multe ori avea creierul neclar. Deși căzuse la pământ, tușind  într-o baltă mare de sânge, încerca frenetic să se ridice și să lupte, dar era prea încet când celălalt lovea. Bătându-l cu pumnii și cu tălpile picioarelor Sila folosea toată puterea pentru a-l lovi  în mijlocul pieptului, acolo unde fusese lovit și Saitharn. Bătaia continuă până când infractorul fu cu fața în sus și căzu cu spatele de pământ. Chakkrit se gândi că Sila se va opri aici, dar se pare că ghicise greșit. Da. El refuza să se oprească. Deși omul se târa  pentru a scăpa, Sila merse după el și-l apucă de gât cu amândouă mâinile pentru a-l strangula. Strânse, gândindu-se la cuvintele doctorului:

Mai mult ca sigur că răufăcătorul l-a strangulat pentru a-l omorî.

–Khun Sila!! Oprește-te!!

Cel care strigase era ofițerul de poliție, în speranța de a opri acțiunea violentă a proprietarului fermei. Dar în acel moment nimeni nu-l putea opri pe Sila. Încetă să-l stranguleze, dar îl lovi pe bărbat în mijlocul feței până la epuizare și fără ezitare.

Sila se abținuse la început chiar dacă furia mocnea în el, dar când intrusul acela inventase o scuză mai devreme târând numele lui Saitharn în mocirlă , explodase. Îl luase la bumbăceală, iar fața, sprâncenele, nasul, gura, totul fusese spulberat. Inclusiv dosul mâinii celui care bătea.

-Ai mers prea departe, spuse tânărul în uniformă.

Steaua de pe umărul lui vorbea despre avertisment și de îndată ce pașii se apropiară, Sila deschise ochii și se uită la persoana care vorbise înainte de a arunca trupul bărbatului inconștient  la pământ cu nonșalanță.

– O merită și această pedeapsă este încă prea mică, spuse scurt proprietarul fermei Phu Saeng Dao.

Chakkrit și ceilalți subalterni nu îndrăzniseră să-și exprime deloc părerea pentru că nu-și văzuseră niciodată propriul șef în această versiune…niciodată. Fusese înfricoșător… foarte înfricoșător.

–Acuzatul a comis un furt, dar tu l-ai agresat?

Își întoarse ochii ascuțiți și privi înapoi fața celui care îi vorbise. Cu puterea vocii nu era diferit, căpitanul Danny era polițistul care stătea într-o poziție înaltă din cauza puterii tatălui său. Era un sistem putred pe care străinii nu îl cunoștea, dar el știa că era o societate în care totul era condus de putere și bani.

-Voi depune un raport împotriva acestui bărbat pentru încălcare, furt, agresiune. Și tentativă de omor.

– Ai auzit despre ce te avertizam? Erai aici?

– Am auzit căpitane, dar tu ai auzit ce am spus?

Ofițerul de poliție îl privi pe omul inconștient și chemă polițiștii să-l adune de pe jos, înfruntând pe cel mai înalt om de pe acel domeniu.

-Ar trebui să lași poliția să-și facă treaba și să nu faci nimic în mod arbitrar.

-Da, este de datoria polițiștilor și sper că îți vei face datoria pe deplin.  Nu este doar o chestiune de a scrie o declarație și de a lăsa lucrurile să treacă, spuse cuvânt cu cuvânt tânărul Pha Liang. Sila se uită la chipul tânărului.

-Îi vor trebui doi sau trei ani până să vadă soarele din nou.

– Nu va exista nici un compromis?

– Ce fel de compromis? A furat bani și cel mai important… a rănit pe unul dintre oamenii mei. Sper că domnul căpitan nu are inima să continue lupta. Mai sunt câteva ore până dimineață și ar fi bine să mă întorc la spital înainte ca cel rănit să se trezească. Oricum, te rog să mă scuzi.

Bărbatul în uniformă nu mai spuse nimic. Silueta înaltă se întoarse la mașina de lux care fusese abandonată pentru câteva ore, în timp ce Chakkrit îl urmă în grabă și i se alătură.

-Nu vrei să te conduc Pha Liang?

Văzuse că dosul mâinii era plin de sânge și că era rănit.

-Nu este nevoie. Saeng este acolo pentru a-mi îngriji mâna. Nu e nimic în neregulă cu asta.

Văzuse că cel mai apropiat subaltern se uita doar la rană, în loc să vorbească cu el.

-Spune-i celuilalt să mă scape de o grijă.

-Da… Pha Liang, ei bine am o întrebare.

-Vorbește.

– De unde ai știut că hoțul va reveni?

Chakkrit era îndoit și voia să știe. De ce, propriul său șef părea încrezător și voise să se întâlnească.

-Nu este corect să folosești cuvântul „revenit”. De fapt, nu plecase nicăieri.

– Ce înseamnă asta?

– Dacă pleca, probabil că nu se mai întorcea. Dar nu plecase nicăieri și banii nu erau încă plasați. Îl atrăgea același loc pentru că mai rămăseseră bani pe jos. A fost inteligent să ascundă banii. Dar a revenit pe locul crimei și asta a fost foarte neglijent din partea lui.

Sila înțelegea natura oamenilor… lăcomia umană era cel mai înfricoșător lucru. Povestea de acum se întâmplase din lăcomie, omul acela fusese pe cale să comită o crimă din cauza lăcomiei și fusese prins tot din cauza lăcomiei nesățioase.

-Povestea cu floarea… nu observasem deloc, probabil pentru că eram prea supărat, spuse Chakkrit plecând capul.

– Și eu eram supărat…foarte supărat.

La sfârșitul propoziției, era exact ceea ce Sila gândea în inima lui, nedorind să-și dezvăluie sentimentele?

-După asta, lasă legea să se ocupe de tot. Dacă este ceva urgent, te rog să mă suni, mă poți găsi.

Dovezile furiei erau încă evidente. Rămăseseră puternic pe dosul mâinii. Sila nu se gândea la asta. Cum fusese posibil atât de mult? El începu să înțeleagă definiția cuvântului vărsare de sânge când furia lui crescuse la un nivel ridicat. Trebuia să recunoască că de data aceasta exagerase și asta nu i se întâmplase niciodată.

-Da, Pha Liang.

– Nu uita ce ți-am spus. Nu vor fi concesii, orice s-ar întâmpla.

E adevărat că banii erau puțini. Toți fuseseră recuperați, dar Sila nu avea de gând să cedeze. El era încă supărat, atât. Cauza principală care îi provocase furie în inima lui și îi provocase durere era că pisoiul lui alb fusese bătut. Voia să se ducă la patul lui și să-l hrănească.