Până la tine – Capitolul 17- partea 1

Într-o lume crudă

Saitharn deschise ochii. Când se trezi era aproape de zori. O durere în zona gâtului fu primul lucru pe care îl simți. Durerea îl marcase și îi amintea ce se întâmplase. Aproape că murise. Dar nu era încă mort. Încă respira în acea lume crudă și rea.

–Khun Saitharn, ți-ai revenit? se auzi vocea șoptită a secretarei care nu se odihnise nici o clipă. Davipha se ridică de pe canapeaua mare din cameră și veni să stea lângă patul persoanei rănite, în timp ce se uita la ea cu îngrijorare.

– Cum te simți? Te doare undeva?

Întrebarea fetei primi doar un dat din cap încet ca răspuns. Saitharn se simțea rău și era prea obosit pentru a vorbi. Și chiar mai mult. Când se trezise și nu putuse vedea fața ACELEI persoane, nu știu de ce, dar se simți și mai rău.

Acele ceasului se învârtiră…

Inspirațiile și expirațiile liniștite indicau faptul că persoana din pat intrase într-un somn profund.

Sila era în aceeași ținută ca aseară. Intrase în cel mai bun salon special al spitalului și îi spusese secretarei și prietenilor săi apropiați despre ce se întâmplase înainte ca să întrebe:

-Cum se simte Saitharn?

– A fost treaz acum ceva timp, dar pare extenuat, spuse secretara.

Tânăra nu spuse mai multe despre starea tânărului, Pha Liang simțindu-se puțin mai în largul lui. Palma lui lată se sprijini de marginea patului, examinând cu ochii din nou și din nou urmele violete din zona albă a gâtului. Durerea de pe corpul acelei persoane nu se putea vedea, dar nu știu de ce, presiunea momentului îi crea sentimente inconfortabile. Era surprins la ideea că el îl bătuse pe hoțul ghinionist și un gând îi trecu prin cap. Așa cât de înalt și de mare era, el trebuise să-și strângă maxilarul, suprimând emoțiile fierbinți care fuseseră pe cale să izbucnească atunci când îl bătuse. Dintr-odată devenise o persoană cu temperament fierbinte. Ca niciodată… înainte…

– E bine că a fost prins și ai recuperat banii, spuse Davipha cu o voce ușurată.

Ea observase în secret starea șefului, dar nu se gândise să întrebe care era motivul. Știa că situația era complicată și nu era momentul potrivit pentru întrebări.

– E deja dimineață, întoarce-te și odihnește-te, spuse tânărul Pha Liang.

Îi vorbise tinerei femei fără să-și ia ochii de la persoana care zăcea nemișcată în fața lui.

– E bine? întrebă el îngrijorat.

Davipha știa că Sila nici măcar nu dormise. Fusese doar să facă un duș și să se schimbe.

–E bine, nu-ți face griji.

– Hai, întoarce-te și odihnește-te, repetase el aceleași cuvinte, făcând-o pe Davipha să încuviințeze, să accepte și să iasă.

Ușa camerei se închise și în acel moment rămăseseră acolo doar Saitharn și Sila. Persoana rănită era încă adormită cu  corpul plin de vânătăi.

Chiar dacă nu erau grave, Sila gândea că nu ar fi trebuit să se întâmple deloc un asemenea lucru.

Nu se auzea niciun sunet de la persoana de pe pat, drept urmare Sila păru să-și fi uitat statutul când așeză palma puternică pe părul moale. Comenzile creierului său erau prea lente pentru a fi înțelese. Era o acțiune care se întâmplase fără să-și dea seama. De câte ori, nu putu fi numărat, dar palma fierbinte continuă să mângâie părul băiatului care dormea. Nu existau cuvinte care ar fi putut ajuta. Sila continuă să-l mângâie și nu știa dacă rana de la gât îl durea foarte mult, dar spera doar că atunci când Saitharn va deschide ochii și se va trezi, nu va trebui să suporte mai multă durere decât primise vreodată. Își dorea ca durerea acelui copil să fie mai mică cât mai curând…

Era târziu…

Saitharn simți o durere ascuțită. Stătu nemișcat, clipind din ochi și se uită o clipă la tavan, realizând că era chiar acum examinat de medic. Halatul era alb, curat, iar tânăra secretară care fusese însărcinată cu paza lui, plecase. Acum, ACEA persoană stătea în locul secretarei și nu arăta nicio emoție pe față.

–Te doare capul? fu prima întrebare pusă imediat de doctor care venise să vadă dacă persoana vătămată era conștientă.

Saitharn rămase nemișcat pentru un moment, înainte să scuture din cap ca răspuns.

-Inițial existau simptome de vătămare corporală și eram îngrijorat. Există doar vânătăi pe corp, așa că poți să te odihnești o zi și apoi vei putea pleca acasă.

Doctorul în halat, după ce examină corpul spuse:

– Examenul medical s-a terminat și nu am găsit alte probleme.

– Mulțumesc, doctore, spuse Sila celui care stătea politicos așteptând până când cealaltă persoană plecă. Era interesat să rămână cu Saitharn singur.

– Bea niște apă, spuse Sila ca să înmoaie atmosfera.

Pha Liang nu se pricepea prea bine să aibă grijă de el. Nu o făcuse niciodată…pentru nimeni… Dar nu pentru că nu putea.

– Mulțumesc.

Paharul mare cu apă se goli odată cu cuvintele. Sila știa foarte bine că starea mentală a lui Saitharn în acel moment era instabilă. Se vedea din privirea tristă din ochii lui.

Se decisese să spună ceva important, ceva despre care credea că băiatul ar trebui să știe imediat.

–Vinovatul a fost prins, tot salariul tău se află în acest plic.

Fraza nu fusese lungă, dar avu o influență puternică asupra ascultătorului.

Banii care produseseră incidentul fură transmiși celui care tăcea și pentru o clipă i se păru că poate vedea în ochii omulețului o strălucire…Doar o clipă, înainte să dispară…

-Mulțumesc.

– Nu există nimic la care să te gândești prea mult, ar trebui să te odihnești puțin.

-Vreau să mă întorc la fermă.

–Dar încă nu ți-ai revenit.

Cererea tânărului fu imediat întrerupă, întreruptă în același mod în care un tată și-ar fi sfătuit fiul.

Sila credea că o problemă de sănătate nu era ceva care ar trebui fi minimalizată.

-În caz că ai uitat, nu am mulți bani. Voi plăti prea mult pentru o cameră.

Persoana cu doar 15.000 de baht pe lună vorbise fără să ridice capul. Nu se uitase deloc la Pha Liang și chiar și atunci când vorbea umerii erau căzuți ușor, făcându-l pe proprietarul corpului și mai mic. Părea de câteva ori mai mic decât înainte.

-Mă pot descurca cu chestia asta.

-Nu ești bun de muncă.

 -Nu am o situație înfloritoare ca muncitor. În plus, acesta este un salon special. Cred că este prea scump. Nu este mare lucru pentru tine, dar este o problemă mare pentru mine. Nu mă face să-ți fiu o povară.

Cuvintele serioase îl făceau pe cel care intenționase depășirea autorității să rămână fără cuvinte pentru un moment. Gândurile i se roteau în creier.

Copilul ăsta e serios și probabil că are ceva care e ascuns în inima lui, ceva pe care eu nu am dreptul să-l cunosc.

–Poți să mă duci înapoi?

– Am înțeles, o să te duc înapoi.

În cele din urmă, intenția lui Sila fusese de a lăsa persoana rănită să se mai odihnească un pic. Trebuia să renunțe să-l protejeze. Saitharn își folosi proprii bani pentru a plăti camera și cheltuielile medicale. Sila nu putea nega că inima lui dorea să întindă mâna pentru a-l ajuta, dar îi era teamă că ar face totul mai rău decât înainte. Acceptă să-l lase pe tânăr să facă așa ceva.

Tot drumul înapoi Saitharn tăcu, de parcă Sila ar fi avut ceva de a face cu ceea ce se întâmplase. Erau multe gânduri în inima lui. Ochii săi erau rotunzi. Sila se uita înainte la drum, nu exista nici o conversație între ei. Și simțise că era ceva între ei care îi bloca. Era ca un zid care nu se vedea, dar se simțea la fel de înalt ca cerul. Parcă-i spunea că nu exista nici o cale să treacă peste el.

–Îți voi plăti prima rată la datorii. Mai întâi 10.000 de Baht dacă ești de acord.

Saitharn deschise gura când mașina de lux se oprise în fața hotelului Phu Saeng Dao. Sila voise să refuze banii, dar el știa că dacă ar face asta, probabil că nu ar fi bine.

– Poți să-mi plătești mai întâi 5000 pentru că ți-ai plătit tratamentul, nu-i așa? spuse el uitându-ne direct în ochii lui.

Venise să-l vadă zilele trecute și-și amintea încă vocea lui strălucitoare din ziua aceea. Imaginile din capul lui erau atât de diferite de această persoană care stătea în fața lui…acum…în totalitate tăcut.

– Nu e nimic, spuse băiatul cu pielea albă înainte de a-i înmâna plicul cu bani.

Saitharn estimase conturile, dar nu știu de ce simțea că nu-i place foarte mult asta.

–  Este un lucru de care nu ți-am vorbit încă acum, dar nu te poți întoarce la fermă. Deocamdată trebuie să stai în hotelul meu.

Sila ridică mâna și și-o trecu prin păr. El presupusese că Saitharn nu va accepta oferta, așa că se gândise deja că va fi așa, deci, pregătise deja cuvinte bine gândite.

–  Casele muncitorilor de la fermă sunt ocupate toate. Așa că vei rămâne aici. Nu știu dacă casa ta va fi încă liberă când te vei putea muta înapoi, nici dacă alți muncitori se vor muta în ea. Nu pot ști de la început sau dinainte.

Sila își îndeplinea misiunea cu precizie. Alesese cu grijă ceea ce părea a fi un motiv întemeiat.

-E important să rămâi aici. Este convenabil și pentru mine și pentru tine să folosești hotelul. Nu te gândi prea mult, presupune că aceasta este una dintre sarcinile pe care ți le dau. Dacă nu accepți această ofertă, poți să te duci și să închiriezi o cameră în oraș.

Afacerile erau însoțite de gesturi. Pentru el era o meserie. Drept urmare băiatul tânăr trebuia să tacă și să asculte. El nu avea suficienți bani pentru a face cheltuieli  extravagante, așa că opțiunea să-și ia o cameră ar fi fost o pierdere de timp și de bani. El rămase să se gândească până își irosi creierul, apoi spuse:

– Am înțeles, deci poți să mă duci să mă odihnesc?

– Da, weekend-ul ăsta nu lucrezi. Luni vei începe lucrul la hotel.

Dându-i liber, o făcuse pentru că Saitharn era obosit și rănit. Și pentru că era prea obosit, nu protestă. Puțin mai târziu, Saitharn fu dus de proprietarul localului, cu liftul, la etajul pe care și-l amintea foarte bine. Era biroul lui Sila.

-De fiecare dată când vei urca cu liftul până la acest nivel, trebuie să folosești cardul cheie. Camera ta va fi lângă camera mea de lucru.

Acestea erau informații noi pe care Saitharn nu le cunoscuse niciodată. Pe peretele din spatele biroului crezuse că era un zid normal, dar de fapt era o ușă care se conecta la cealaltă cameră.

– Am pus pe cineva să-ți mute toate lucrurile.

Sila părea o persoană care îl punea mereu în fața faptului împlinit. Saitharn dădu doar din cap pentru a-i arăta că îl ascultase.

– Atunci du-te să te odihnești.

Sila nu voia să deranjeze persoana bolnavă. El ghicise că celălalt probabil avea nevoie de ceva timp singur. Saitharn părea puțin ciudat în acel moment . Nu putea să spună ce simțea pentru el. Lucrurile se schimbaseră între ei chiar și înainte, inimile lor păreau să se apropie una de alta.

– Mulțumesc.

– Ești bine?

– Da, nu am nimic, mulțumesc.

Cuvântele de mulțumire păreau rostite ca să scurteze discuția. Pha Liang nu putea decât să se retragă. Ieșind din cameră și lăsând ușa să se închidă în urma lui, era incapabil să recunoască faptul că în spatele ușii care era în fața lui se afla o persoană de care îi păsa.

Saitharn își ciuli urechile și ascultă, așteptând până când fu sigur că cealaltă persoană plecase. După aceea, puterile îl părăsiră și se prăbuși pe podeaua camerei de oaspeți obosit. Mâna mică se întinse spre buzunarul pantalonilor pentru număra banii care îi mai rămăseseră după plătirea datoriei și a cheltuielilor medicale pe care le primise.

Doar câteva monede… și o ultima bancnotă gri… e atât de puțin…

Numărase totul și nu știa dacă îi vor fi suficienți pentru o lună, până la următorul salariu. Timpul era prea lung, iar banii erau limitați. Saitharn închise ochii și oftă simțind că starea lui mentală era cea mai scăzută. În momentele în care nimeni nu-l vedea își putea arăta slăbiciunea lui la maxim.

Viața mergea prost… asta era ceea ce gândea Saitharn. Nu știa de ce, pentru el cuvintele „greșit”, „greșeală” apăreau atât de des de fiecare dată. Și…ei bine…de fiecare dată era ca și cum ar fi luat-o de la capăt. Dar nu reușea niciodată să ajungă la capătul tunelului pentru a vedea lumina. Durerea se năștea pentru a fi împreună cu el sau poate sau asta era karma lui pentru că distrusese viața unei persoane. Gândurile care dispăruseră cândva, începură să revină. Acum că trupul și mintea lui erau slabe, își permise lacrimile fierbinți care curgeau nedorite cu suspine fără sunet. Durerea din inima lui era atât de mare încât nu putea fi descrisă. Aceasta era pedeapsa pentru cel care își continua viața mai departe. Într-o lume în care nimeni nu putea cunoaște viitorul, puțină fericire nu însemna mult. Era suficientă pentru a-i vindeca rănile?

Saitharn, la vârsta de 25 de ani, simți că redevenise copil. Încerca cu sârguință să facă să arate ca o persoană puternică, solidă, dar de fapt era foarte fragil. Și era mai mult decât putea duce. Ar fi dorit ca „CINEVA” să știe și să-l înțeleagă. Avea speranța că Sila era acel cineva?

Saitharn nu voia să recunoască, nu că nu știa, nu că nu putea vedea, ci pentru că se gândise la asta…nu voia să fie o povară pentru celălalt și… mai mult decât atât… nu voia să accepte bani pe gratis…sau bunătatea celuilalt. Mai important… știuse dintotdeauna că ei doi nu erau nimic unul pentru celălalt. Așa fusese de la început și nu trebuia să se schimbe nimic. Durerea trecutului era încă acolo. Rana gravă, îngropată adânc era prea grea pentru ca Saitharn să fie vindecat atât de ușor. Zgomotul tunetului răsună puternic.

……………………………

Condițiile meteo erau umede și pline de parfumul picăturilor de ploaie. Sila nu putea dormi. Silueta lui înaltă și zveltă se mișcă de la capătul patului. Se mută să stea pe marginea balconului privind în sus la cer. Noaptea era mohorâtă, întunecată, asemănătoare cu stare emoțională, pe care o ținea ascunsă înăuntrul inimii sale.

– Ești bine?

– Da, nu am nimic, mulțumesc

Din momentul în care se despărțiseră și până acum, privirea din ochii celeilalte persoane îi era încă blocată…era blocată în creier și nu putea ieși de acolo. Nu ieșea și-l făcea pe Sila să nu poată gândi. Până acum nu știa…deci, cum o duce acel copil?

Mai repede decât putea procesa creierul, Sila luă un telefonul și-l sună pe acela la care se gândise în aceste zile iar și iar. Nu se aștepta să găsească răspuns.

Numărul la care ați sunat nu poate fi apelat...

Răspunsul pe care îl auzi îl făcu să ridice din sprâncene mirat. Sila știa că sistemul de securitate al camerei era făcut astfel încât numai cei din interior aveau dreptul de a deschide ușa.

Nu ai de ce să-ți faci griji, nu?

Dar chiar dacă își spusese asta, picioarele lui lungi îl conduseră drept spre zona de dressing. Își schimbă hainele, luă un tricou, pantaloni ajustați albi, completați cu o geacă de blugi. O luase pentru că temperatura în seara aceasta era mult mai scăzută. În fiecare zi se făcea tot mai frig. Sunetul picăturilor de ploaie care loveau clădirea mare se auzea cu întreruperi. Sila ieși din lift și se îndreptă spre camera de oaspeți care acum era reședința lui Saitharn. Nu se grăbea deloc, doar se îndrepta spre acel loc.

– Saitharn, Saitharn!

Cu mâna lată bătu în ușa camerei fără ezitare. Apoi se opri. Dacă oamenii ar fi ieșit din camerele lor, care ar fi fost motivul apariției sale într-o noapte ca asta, ce ar putea spune?

El nu răspunde la telefon. Fusese simplu ca un pumn drept și la obiect. Lui Sila îi era prea lene să stea și să gândească în acel moment. Aștepta ca noul proprietar al camerei să vină să-i deschidă ușa. Mai multe uși se deschiseseră.

– Ai auzit Saitharn? Deschide ușa!

Volumul apelului crescut puțin. Era ciudat…bătea atât de tare și cel dinăuntru nu se sinchisea să răspundă. Nu era în caracterul lui.

– Voi deschide!

Fostul proprietar al camerei avea libertatea de a folosi cheia card. Deschise ușa, deși știa că ceea ce face este o problemă, nu era corect să fii nepoliticos, dar în acel moment Sila nu prea avea de ales. Camera era liniștită, așa cum înțelesese din prima clipă. Saitharn dispăruse, toate luminile erau stinse cu grijă, indicând faptul că acesta intenționase să plece. Dar întrebarea era:

Unde s-a dus la ora asta copilul acela?

Sila înjură puțin furios când își dădu seama de ce Saitharn nu răspunsese la apel. Telefonul lui zăcea în mijlocul încăperii. Mai mult decât atât, bateria era descărcată. Voia să-l învinovățească pe tânărul din inima lui, se gândea că dacă-l va găsi, probabil va fi fioros cu el. Se va plânge și îl va învinovăți că își pierduse timpul în loc să se ducă să doarmă. Primul loc la care se gândi Sila, fu zona locului de divertisment din hotelul Phu Saeng Dao care nu era la fel de mare și de grandios ca în oraș. Exista doar un mic bar pentru primirea clienților care beau. Motivul era că majoritatea oamenilor care veneau își petreceau zilele de odihnă stând și privind natura sau bând în cameră, în loc să se adune pentru a socializa în pub-uri. Picioare lungi gândi că era posibil să-l găsească în zona aceea și era acum destinația lui, însă nu era prea încrezător că îl va întâlni.

……………………………………………………………

Saitharn presupunea că lui Sila nu i-ar fi plăcut să știe că e aici cheltuindu-și banii generos. Era o excepție, exista un motiv pe care celălalt nu l-ar fi putut înțelege.

– Pha Liang, Khun e aici de ceva vreme.

Barmanul se adresase omului care se apropiase de tejgheaua barului. Acesta din urmă oftă.

– A băut mult?

– Un pahar de 500ml, dar unul cu AROUND THE WORLD[1]

La auzul numelui cocktailului, Sila tresări. Puștiul acela băuse ceva foarte puternic. Nu mai era capabil să meargă pe picioarele sale. Trebuia să-l ducă în camera sa, dar să treacă printr-un loc secret.

– A venit singur?

A venit fără să-mi spună.

– Singur, fu răspunsul.

Starea lui anterioară iritată începea să se estompeze. Pha Liang dădu din cap, înainte de a-l privi pe Saitharn ieșind afară din bar, oprindu-se și gândindu-se la marginea drumului.

…………………………

Drumul avea 2 direcții. La stânga se putea întoarce la clădirea principală, în timp ce la dreapta putea ajunge la un punct de observație belvedere….faleza cu vedere spre munți. Saitharn era cu adevărat beat. Băutura pe care o alesese trebuia să-l liniștească. Așa că fusese de acord să se despartă de puținul banilor pe care îi mai avea.

Pha Liang își dădu la o parte părul care îi căzuse pe față și-și linse buzele uscate. Fiind o persoană gânditoare, tăiase toți factorii din jur și se pusese la îndoială el însuși, spunându-și încă o dată, dacă el era cel care nu-l făcea să se simtă confortabil. Ce trebuia să aleagă?

………………………………….

O palmă subțire întinsă pentru a prinde picăturile de ploaie…

Trecuse mult timp de când nu o mai făcuse. Se simți la fel de ridicol ca un copil mic. Saitharn stătea în mijlocul spațiului larg deschis lăsând ploaia să cadă pe corpul lui. Hainele începeau să se ude încetul cu încetul. Erau puține persoane în jurul lui. Ajunsese la punctul de observație de pe stânca înaltă. Acum era întuneric, nu putea să vadă frumusețea împrejurimilor.

Simptomele insomniei… reveniseră iar la fel de puternice. Băutura alcoolică pe care Saitharn o alesese și pe care se bazase, îl ajutase să-i moleșească un pic creierul, dar somnul refuza să vină să îl salute.

Amintirile din trecut se învârteau în jur, îl bântuiau de fiecare dată când închidea ochii. Prima metodă, consumul de alcool nu funcționa și sublinia clar că alesese calea greșită și își irosise și ultimii bănuți.

Nu mă ajută să dorm, nu mă ajută să uit, nu mă ajută la nimic.

Băiatul se prăbuși ghemuit în ploaie și își lăsă corpul să se ude. Corpul lui nu era diferit de starea sa mentală și de sentimentul de traumă pe care îl suferise. Părea că devenise familiar, dar Saitharn nu se putea obișnui cu acest sentiment. Îi părea rău că trauma se mișca în cerc în minte din nou și din nou. Își rememora-se viața încă o dată.

Obosit… atât de obosit. Era obosit de toate poveștile. Sentimentul din interiorul minții era similar cu o gaură mare și adâncă care nu putea fi niciodată umplută. Închise ochii și lăsă lacrimile să evadeze din ochi. Aveau aceeași textură ca a picăturilor reci de ploaie, doar că erau fierbinți și purtau în ele tristețea trecutului. Frigul din jurul corpului nu se putea lupta cu sentimentele din minte. Saitharn  își cunoștea bine viața. Ea nu mai fusese de mult luminoasă…în sufletul lui ploua tot timpul…

Când se va opri vreodată?

– De ce stai în ploaie?

Se auzi vocea profundă a CUIVA, făcându-l pe cel beat să redevină conștient. Ridică încet capul și întoarse ochii în sus pentru a întâlni o umbrelă mare care se întindea pentru a ascunde ploaia. Și EL se întindea ca o apariție orbitoare…Ca de obicei.

Temperaturi calde se revărsară din corpul băiatul cu pielea albă.

– Ești bine?

Părea aceeași întrebare veche care nu prea funcționa. Cât de mult putea intra în capul cuiva atât de tânăr ?

Saitharn gândi tăcut în timp ce și îngropă fața între palme.

Voia să fie îmbrățișat…ca prima dată.

– Saitharn…

– Oh…fu răspunsul care arăta că băiatul nu voia să dărâme zidul care îl înconjura. Sila nu cunoștea gândurile lui Saitharn, până în momentul în care băiatul ridică privirea și se uită la el. Ochii care cândva erau strălucitori acum erau goi.

– Ai un prezervativ? Vrei să te culci cu mine?

Propoziția care venise pe neașteptate îl lăsă pe Sila fără cuvinte, încât nici măcar nu putu să răspundă. Persoana care era ghemuită se ridică, stătu față în față cu el cu corpul fragil clătinându-se ușor sub efectul băuturii. Ca urmare, Sila trebui să se miște rapid pentru a-l susține. Apoi totul se întâmplă mai repede decât putu reacționa. Corpul svelt și aproape infantil îi îmbrățișă ceafa și-l aplecă pentru a întâlni atingerea caldă a buzelor frumoase și amărăciunea de pe vârful limbii.

Primul gust primit de Pha Liang…

Mirosul de votcă, rom și alte băuturi amețitoare se amestecau într-un singur sărut. Unul unic… Sila era și mai sigur că în acel moment Saitharn era într-o stare anormală. Palma lui lată se mișcă să-l îmbrățișeze în jurul taliei doar pe jumătate. Îi permise băiatului să acționeze după bunul plac, fără să se gândească să riposteze. Apoi încercă să se desprindă. Nu era că nu voia… nu era că nu simțea nevoia… dar nu trebuia să fie sub această formă.

– Dacă nu vrei, voi găsi pe altcineva.

Bărbatul mai tânăr încetă să-l sărute și vorbi cu un ton aspru, incapabil să-și controleze emoțiile. Saitharn era deja supărat că nu putea să doarmă și acum era și mai iritat, mai mult decât înainte. Răspunsul fizic nu fusese așa cum se aștepta. Era pe cale să plece, dar fu prins de Sila. Îi ținu încheietura subțire, în timp ce îl trase să se întoarcă lipit de corpul lui. Nu existaseră cuvinte care să-i spună să nu plece, ci doar un braț puternic, care-l făcuseră una cu el sub acea umbrelă mare. Ploaia încă se revărsa din cerul care părea tot atât de supărat ca Saitharn. Acesta se zbătu acționând dur față de omul mai în vârstă din fața lui. Dar acel braț nu dădea semne de relaxare.

–Lasă-mă, ți-am spus.

– Calmează-te Tharn,  calmează-te, răspunse persoana aflată în cea mai înaltă poziție de la hotel.

De unde atâta răbdare?

Saitharn era în acel moment ca un pisoi fără stăpân, care era pierdut, nu avea adăpost și în plus, era furios. Supărarea era doar exteriorul și asta nu era important.

De fapt…ceea ce era ascuns înăuntru era sentimentul pe care Sila voia să-l vadă mai mult. O șoaptă blândă sună reconfortant:

– Încă o dată…

Să ne iubim unul pe altul în brațele mele.

[1] Cocktail dulce dar foarte alcoolizat: 1 1/3 Spirt grecesc din tescovină de struguri 45% alcool, 1/3Rom Clement Alb 40%, suc de ananas, 5/6 Lichior Difford’s 18%,suc de lămâie proaspăt, 50 ml Angostura Aromatic Bitters 45%