Partenerul perfect- Capitolul 18

Umbrele adevărului

Imediat ce părăsiră casa lui Marc, B o luase la pas, îngândurat.

Mintea lui era o încleștare de voci și întrebări. Totul părea acum și mai încurcat. Se întreba dacă soția lui avusese vreun rol în această rețea tulbure…

Iar acei bărbați din fotografia de la nuntă alături de Marc erau unii dintre cei mai periculoși clienți pe care îi avusese atunci.

Își simți brusc mâna prinsă. Tresări și ridică rapid privirea, panicat.

Când îl văzu pe Tom, închise ochii pentru câteva secunde. Uitase unde e.

Își puse palma pe piept. Inima îi bătea cu disperare.

– Iubitule, ești bine?  îi șopti Tom, cu vocea încărcată de grijă.

B își deschise ochii. Ar fi vrut să-i spună că nu va mai fi bine vreodată.

Chiar dacă va afla adevărul, golul din el nu avea să dispară.

Dar privirea lui Tom… acel albastru cald, plin de îngrijorare… îl făcu să-și înghită cuvintele.

– Da. Da…rosti repede. Sunt bine Tom, adăugă, deși știa că nu-l putea păcăli.

Tom îl simțea. Mai bine decât se simțea el pe sine.

– Am chemat un taxi, spuse, făcând semn cu capul spre mașina oprită.

Îl trase ușor după el. În mașină, Tom îl privea discret, cu coada ochiului. Voia să spună ceva, să aline… dar nicio vorbă nu părea suficientă.

În cele din urmă, rămase tăcut, doar strângându-i mâna mai tare.

Avea o singură dorință: să nu-l piardă. Nu acum…nu după tot ce simțea.

Mașina opri. Tom se întoarse spre B care încă era pierdut în gânduri. Îi făcu un semn discret.

În clipa în care privirile li se întâlniră, singurul lucru pe care și-l dorea era să-l sărute. Dar în loc de asta, îi făcu semn spre casa din fața lor.

După ce plăti șoferul, coborâră.

Timp de câteva minute, rămăseseră nemișcați pe trotuar, privind acea casă cu numărul 227.

– Iubitule… dacă e prea mult, hai să ne întoarcem, îi șopti Tom, fără să-l privească.

B se întoarse spre el, îi cuprinse fața cu palma și îl forță să-l privească.

– Nu putem da înapoi. Ți-am promis libertatea. Indiferent de ce voi descoperi, trebuie să-mi umplu aceste goluri mintale.

– Libertatea… mea?  întrebă Tom, nedumerit.

– Da. Tu ai fugit alături de mine. Ți-ai riscat libertatea și viața pentru mine. Așa că… am de gând să ți le redau înapoi. Ți-am spus… aș muri dacă ți s-ar întâmpla ceva.

Tom simți cum o gheară i se strânge în piept.

Își mușcă interiorul obrazului, încercând să oprească acel nod din gât să iasă ca un suspin. Nu-l merita. Nu merita iubirea acelui bărbat.

– Te iubesc, B…. șopti, și fără alt cuvânt, îl trase în brațele sale. Îl sărută apăsat.

– Hai să aflăm tot, spuse apoi, eliberându-l din strânsoare.

Dar B se opri brusc. Privi în jur, neliniștit.

– Așteaptă…

-Ce e?  întrebă Tom devenind și el la fel de alertat…

-Ușa… e deschisă.

Sprâncenele lui Tom se adânciră.

– Ce dracu…?

Se uită spre curtea casei. Un scaun răsturnat.

Fără să mai zică nimic, o porni în fugă.B scoase un pufnet de iritare când îl  văzu dar îl urmă imediat.

Ajunși înăuntru, privirile li se întâlniră….largi, șocate.

Totul era răvășit.

Închise rapid ușa în urma lor. Fiecare pas era încordat. Atmosfera din interior era grea, ca o povară nevăzută.

– Aici a fost o luptă, constată Tom privind în jur.

Pe podea  era o pată de sânge.

Livingul era un dezastru, de parcă un uragan trecuse pe acolo.

B ridică privirea spre un raft de cărți din bibliotecă unde zări un seif  deschis și gol.

– Crezi că a fost ea? Poate a plecat în grabă și…

– Nu, îl întrerupse Tom.

– A fost altcineva. Cine pleacă în grabă își devastează casa așa?

B își duse mâna la nas, închizând ochii când un miros cunoscut îi invadase simțurile. Un miros pe care nu-l uitase niciodată…

Mirosul morții.

Îl trăise în carceră, când gardienii aruncau șobolani morți pentru a-l umili.

– Undeva în casă… e un cadavru, rosti cu greutate.

– Și nu de azi…

Privirea i se opri pe o ușă întredeschisă.

– Acolo e… șopti, știind că e intrarea în beciul casei.

– B…. rosti Tom, care tocmai ridicase ceva de jos.

O armă. Înfășurată într-o batistă albă.

– Cred că Susan a fost ucisă…  spuse cu vocea scăzută.

Puse arma la loc și se apropie de B.

– Hai să mergem. Indiferent ce știa Susan, nu mai putem găsi nimic aici.

Nu voia să îl pună pe B în ipostaza să privească cadavrul ei.

– Nu, replică B vreau să văd.

Arătă spre ușa albă și făcu primul pas și cu cât se apropiau, mirosul devenea insuportabil.

Deschise ușa larg. Își astupă imediat nasul și gura.

În fața lor era doar întuneric. Tom căută întrerupătorul și aprinse o lumină slabă.

B coborî treptele… una câte una… urmat de Tom și se opri la jumătatea scărilor.

Privirea i se fixă pe trupul neînsuflețit al lui Susan.

Tom îi așeză o palmă pe umăr, apoi coborî repede. Îi verifică pulsul. Dădu din cap negativ.

-Tom… glasul lui B era gol.

– Susan nu e singura…continuă.

Coborî alături de el privind spre acea scenă.

În colțul beciului, două alte trupuri. Femei. Imaginea îi îngheță.

B își goli conținutul stomacului în clipa următoare în schimb ce Tom, rămase nemișcat, privind cu groază scena.

Se apropie încet. Mirosul era înfiorător, aerul  de nerespirat.

– Au fost torturate… spuse Tom cu gravitate.

Privirea îi căzu pe lanțurile de care atârnau încă mâinile lor.

– Crezi că Susan…?  întrebă.

Se uită spre B care era alb ca varul și stomacul său se strânse.

– Hai să mergem. Aici nu mai avem ce face, îi spuse, apucându-l de braț.

Dar B îl opri. Privea atent spre trupul neînsuflețit.

– Ține ceva, șopti, privind spre mâna lui Susan.

Tom îl privi nedumerit.

– Are ceva în mână, Tom!

Se apropiară. Mâna ei era strânsă în pumn.

Tom își puse rapid mănușile și îi desfăcu cu grijă degetele găsind o bucățică de hârtie. Pe ea scrise patru cifre.

– O parte dintr-un număr de telefon? O adresă? întrebă confuz.

– Nu, zise B.

– Un PIN sau un cod. Poate pentru un seif sau o cutie de valori, luă hârtia din mâna lui Tom și fugi sus pe scări.

– Hai, Tom!  strigă.

Ajunși din nou în living, B își roti privirea în acea încăpere.

– Ce vezi în cameră asta?  îl întrebă rapid pe Tom.

– Haos… spuse ironic, privind spre toată aceea dezordine.

– Flori. Multe ghivece.  Zâmbetul lui B păru nelalocul lui, iar Tom îl privi puțin speriat.

– Nu văd legătura…vorbi Tom și mai confuz.

– O femeie ca Susan, pasionată de grădinărit, nu ar ascunde niciodată ceva vital într-un seif. Dar într-un ghiveci? Da, îl lămuri el…

– Doamne, iubitul meu e un geniu, zise Tom, zâmbind.

–  Sunt mândru de tine! rosti privindu-l.

Începură amândoi să caute prin ghivece, scotocind pământul.

– Am găsit! strigă B.

Scoase o cutiuță mică. Înăuntru o cheie.

– Acum putem pleca. Nu mai suport mirosul ăsta, spuse.

Dar se opriră panicați.  De afară se auzeau sirene de poliție.

Se priviră tăcuți și fugiră la geam. Pe strada principală, mașinile de poliție se apropiau.

– La dracu…rosti Tom.

– Trebuie să plecăm ACUM. Prin spate!

Dar B îl trase brusc de lângă geam când observă acel punct roșu.

Un zgomot de sticlă spartă, urmat de un foc de armă.

– Ce naiba?  spuse Tom, palid.

– Cel care a tras NU face parte din  poliție, replică B.

– Clar… cineva a chemat poliția când ne-a văzut aici și ne vrea morți. Dacă nu ieșim acum… ne întoarcem de unde am plecat, adică înapoi în închisoare.

Darci Sameul