Partenerul perfect- Capitolul 30

 Suflete chinuite

– Încă puțin și poți face pauză. Te descurci excelent, se auzi din nou vocea calmă, dar Tom ridică privirea furios, iritat de tonul protector.

– Încetează să-mi mai vorbești de parcă aș fi un copil! scuipă cu furie și apucă prosopul de pe margine, ștergând broboanele de transpirație de pe față.

Carl îl privi rânjind și își ridică mâinile în semn de predare.

– Unde e Doren? întrebă Tom brusc, dar în realitate îl interesa altceva: unde era B?

De când începuse programul de recuperare, recomandat de medic imediat după externare, Tom simțise tot mai apăsat faptul că B îl evita. Nu înțelegea de ce, nu știa nici măcar cum să înceapă acea conversație cu el, dar absența lui îl rodea pe interior.

-B și Doren au plecat în LA, îl lămuri Carl.

Tom încleștă pumnii în jurul prosopului. Se lăsă cu greutate pe banca din spatele sălii de recuperare, oftând adânc. Coborî capul, sprijinindu-și coatele pe genunchi, privea podeaua cu o răceală greu de ignorat.

– O să găurești parchetul cu privirea, glumi Carl și se așeză lângă el.

– Tom, amice… trebuie să înțelegi că vrea să te ferească de probleme. Cât timp nu ești complet refăcut, el încearcă să le ducă singur, au plecat să-l caute pe fostul lui mentor pentru niște informații, nimic mai mult.

– În spital mi-a spus că mă iartă sau că cel puțin va încerca…. că mă iubește și că nu vrea să mă piardă, șopti Tom, cu vocea pierdută.

– Dar de atunci… abia dacă…

Carl îl privi lung și îi răspunse zâmbind cald:

– Când a văzut acea poză… și a făcut legătura între nemernicii ăia, Tom, el a crezut că noi doi l-am jucat pe degete. Nu-l poți învinui că a clacat, viața lui a fost un lanț nesfârșit de trădări. Și cu toate astea, încearcă să te protejeze, chiar și acum, când suferă….B… e doar…

– Epuizat… complet, rosti Tom și ridică privirea spre prietenul său.

Carl îi confirmă tăcut, încuviințând cu un zâmbet discret.

– Încă nu m-a iertat complet, dar știu că mă iubește, la fel cum și eu îl iubesc. Nu știu doar cum să-i recâștig încrederea…

-Lasă-l să decidă singur ce e bine pentru el. Toată viața lui alții au hotărât în locul lui, iar acum are nevoie să simtă că viața îi aparține, complet.

Tom îl privi cu recunoștință. Își puse palma pe umărul lui Carl, simțindu-i susținerea sinceră.

– Ești un prieten bun, Carl… Și-ți mulțumesc că i-ai fost alături când eu n-am putut.

– Îmi place de el, spuse Carl visător.

Tom se încruntă vizibil.

– Oh, Doamne! râse Carl ușor.

– Mă refeream ca om, ca suflet și ca prieten. Nu e nevoie să faci pe gelosul cu mine, zău așa, hai să mergem să facem un duș, sunt rupt de oboseală… și tu cam puți, îl tachină râzând în timp ce se ridica.

– Ești… începu Tom, dar se opri brusc.

Ușa sălii se deschise și în prag apăru acel verde primăvăratic care îi străpunse pieptul ca o sabie. Se pierdu în acea privire și simți un nod uriaș în gât.

– Hei, v-ați întors! exclamă Carl bucuros când îi zări în prag.

Doren se apropie primul de ei, zâmbind larg.

Bătu palma cu Carl, apoi își îndreptă privirea spre Tom, care încă era complet pierdut în ochii celui ce rămăsese în cadrul ușii.

-Salut, șefu! îl atenționă Doren, făcându-l să-și revină ușor.

Carl ridică discret o sprânceană și dădu ironic din cap în direcția lui Tom, care abia atunci realiză că i se vorbise. Își luă privirea de pe B cu un efort vizibil și se întoarse către Doren, răspunzând printr-un zâmbet slab, strâmb.

– Cum merge recuperarea? întrebă Doren, fără să se adreseze cuiva anume, dar Tom era tot cu ochii întorși spre B care încă nu intrase complet în sală.

– Hai să bem o cafea și îți spun eu, interveni rapid Carl, apropiindu-se de Doren și apucându-l ușor de umeri, îndemnându-l să iasă din cameră.

Când ajunseră în dreptul lui B acesta făcu un pas lateral, oferindu-le spațiu să treacă, iar apoi închise ușa în urma lor privind ușa închisă.

– Nu sunt foarte discreți…se auzi vocea lui B tăcută, aproape șoptită.

B își ridică privirea de pe ușa închisă și o mută înapoi asupra lui Tom.

Ochii i se opriră pe părul ușor răvășit, coborând apoi spre chipul obosit, dar familiar, și mai jos, spre maieul închis la culoare, pătat de urmele vizibile ale efortului. Arăta din ce în ce mai bine. Iar el… înghiți un nod dureros din gât,  făcu câțiva pași spre el, fără să-și desprindă privirea din acel albastru care îi tulbura întreaga ființă.

– Cum te simți? întrebarea îi ieși pe un ton răgușit, tremurat, iar Tom simți o undă de electricitate străbătându-i corpul.

–Bine...rosti pierdut, privind direct în ochii celui care-l țintuia cu o intensitate devastatoare.

Simțea cum aerul din încăpere devenea tot mai greu, abia putea sta drept, iar trupul îi tremura. Simțea că, dacă ar vorbi, ar începe să plângă.

– B…repetă, făcând un pas mic înspre el.

Se apropia încet, simțindu-i mirosul, căldura pielii, privind mai adânc în acei ochi care odinioară îi oferiseră siguranță.

– Iartă-mă…șopti pierdut.

Privirea verdele din fața lui  cum se întunecă, devenind mai adânc , mai intens….dar B își închise ochii, trăgând adânc aer în piept.

– Când mi-ai leșinat în brațe… am simțit cum tot ce e în mine se prăbușește odată cu tine.

Vocea lui era frântă.

– M-ai scos din acel întuneric… făcându-mă să te iubesc într-un mod în care nu am crezut vreodată că aș putea iubi…

– Tom… eu…

Părea sfâșiat. Cuvintele îi ieșeau greu, ca și cum fiecare silabă îi zgâria pieptul pe dinăuntru. Tom îl privea cu teamă, văzând suferința din spatele chipului său.

B făcu doi pași înapoi, lacrimile deja pătându-i genele, îl privi cu o durere mută, cruntă.

– Tom…

Numele lui, rostit din nou de B îi frânse inima.

– Când am realizat cine ești… o parte din mine a rămas în acel apartament. Acolo unde credeam că am găsit fericirea, acolo unde aveam încrederea că, în sfârșit, am pe cineva care nu m-ar minți niciodată…

Deschise ochii larg, privind direct în ochii lui Tom.

Amândoi erau epuizați. Dar nu fizic, era o epuizare din adâncul sufletului. Era durerea care mistuia în liniște, ca un foc mocnit.

Unul știa că minciuna spusă ar putea să-l piardă pentru totdeauna. Celălalt simțea că încătușarea și trădarea se repetă iar și iar, iar asta îl zdrobea.

– Dacă mi-ai cere să mor acum, aș face-o,  Tom….aș face-o fără să mă gândesc de două ori…..

Lacrimile i se prelingeau pe obraji.

– Te iubesc pentru că mi-ai salvat sufletul din acel iad și am realizat că nu pot trăi într-o lume în care tu nu exiști. Și, în același timp…

Vocea i se stingea după fiecare cuvânt.

– Nu mă… poți ierta, șopti Tom, lăsând lacrimile să-i curgă, purtându-i durerea și teama.

– Îmi doresc… îmi doresc să pot. Nu vreau să fiu egoist cu tine sau cu mine… dar aș fi preferat să-mi rupi oasele… nu sufletul.

Tom simți că picioarele i se înmoaie. Cuvintele acelea îl sfâșiau.

Știa că, indiferent de justificările lui, B simțea trădarea mai adânc decât oricine. Pentru el nu era doar o greșeală… era o rană deschisă care nu mai avea cum să se vindece.

– Este în regulă, B… e în regulă... spuse repede, apropiindu-se de el și luându-l într-o îmbrățișare strânsă.

– Îți simt și îți văd durerea și  nimic din ce spui nu e egoist. Greșeala a fost a mea, tu mi-ai dat atâtea ocazii să vin cu adevărul. Indiferent de motivele mele… rezultatul rămâne același.

Îi tremura vocea.

-Te rog doar… nu te îndoi de iubirea mea.

B se desprinse din îmbrățișare, dar îl prinse de brațe, strângându-l cu disperare. Lacrimile îi împăienjeniseră privirea.

– Îți simt iubirea, la fel cum și tu o simți pe a mea.

Inspiră greu, ca și cum cuvintele îl epuizau.

– Dar, Tom… mi-am pierdut încrederea. Nu mai pot trăi cu această senzație de trădare…îmi este  ca o boală care îmi macină sufletul… ca un putregai ce distruge tot ce aș fi vrut să construiesc cu tine.

Vorbele îi ieșeau printre sughițuri și plânsul acela adânc, greu, care te sfâșie.

– Zeci de ani trăiesc cu asta… și încă sunt acolo….În acel întuneric… Nu ai idee cât doare…am trăit în trădarea celor din jurul meu Tom…de ce și tu?….Nu pot trăi și în trădarea ta Tom….

Tom nu mai putea să-l privească așa… Durerea din ființa lui îl ucidea și pe el.

– B…spuse tremurat, apropiindu-se din nou și punându-i mâinile pe față.

– Șșș… e în regulă, B te iubesc, te înțeleg și voi fi lângă tine până la capăt.

Îl privea cu toată sinceritatea din lume.

– Te voi ajuta să-ți recapeți viața, copiii… Te rog, lasă-mă măcar să fiu lângă tine. Nu cer altceva decât să mă lași să-ți salvez viața. Viitorul tău, alături de băieții tăi.

B îl privi printre lacrimi și își lăsă capul în jos.

Simțea cum totul se oprise în el. Nimic nu mai funcționa cum trebuie. Și oricât încerca să-și explice motivele lui Tom, trădarea îl ardea ca o rană mereu deschisă, biciuită de vânt.

– Iartă-mă, Tom…șopti, iar când ridică din nou privirea, acel verde tulburat era acolo, plin de durere.

– Nu ai ce să-mi ierți, B. Eu am făcut asta… Eu ne-am făcut rău.

Îi cuprinse fața cu palmele tremurânde.

– Tot ce-ți pot promite e că îți voi reda viața. Ca tu să poți trăi liber… departe de acest întuneric. Mă voi mulțumi doar cu gândul că am putut să-ți ofer viitorul pe care îl meriți. Și mă voi ruga ca într-o zi… să poți uita durerea asta care te macină acum.

Se apropie ușor și îi depuse un sărut…Un sărut încărcat de toată durerea lui….Îi strângea materialul tricoului cu degetele, în timp ce B îi apăsa carnea brațelor cu disperare.

În acel sărut își turnau toată dragostea… În acel sărut își luau adio de la o parte din ei.

În acel sărut, mintea lor închidea amintirile într-o cameră secretă, cu zâmbete, atingeri pasionale și iubirea care le năvălise în inimi.

Acolo rămâneau…Ca o comoară prețioasă.

B se îndepărtă primul din sărut, ca și cum sufletul i-ar fi fost smuls din trup.

Îl privi pe Tom, care își deschise ochii și i-i întâlni, în acele priviri mute, încărcate de durere și iubire, se alinau amândoi. Se înțelegeau fără să spună nimic.

Decizia fusese luată.

Drumul lor trebuia să continue , spre lumină, spre adevăr, spre prinderea celor vinovați. Dar acel drum, de acum, se împărțea în două vieți separate.

Pentru Tom, libertatea lui B era mai importantă decât orice. Se agăța de speranța că, într-o zi, va avea un viitor fără tristețe.

Pentru B însă, totul se simțea ca o rană deschisă, îl chinuia iubirea aceasta, îl chinuia gândul că nu va mai putea avea încredere în Tom, oricât și-ar dori.

Și pentru acea parte din el, cea care nu putea ierta complet, se ura acum.

Toți anii lui de suferință se revărsau acum cu și mai multă forță, ca o avalanșă interioară, pornită încă din clipa în care aflase cine era, de fapt, Tom.

Încă din acel moment… în el se dădea o luptă grea…Între iubire și iertare.

Chiar dacă îl ierta…. Chiar dacă îl iubea.

O parte din el rămăsese blocată în acea cameră. În acel moment în care privise în ochii omului iubit… și văzuse trădarea.

Peste acel moment nu putea trece.

Făcu un pas înapoi, fără să-și desprindă privirea din albastrul acela care-l distrugea.

Închise ochii  și  în acea secundă, tot ce era legat de ei doi… se stinse.

Apoi se întoarse, cu pași grei, și părăsi acea cameră.