Partenerul perfect- Capitolul 32

Fiul

Pașii lui B răsunau apăsat pe podea, în timp ce mergea agitat dintr-un colț în altul al camerei. Carl și Doren îl urmăreau tăcuți, schimbând priviri scurte între ei. Nu știau dacă ar fi fost mai înțelept să intervină sau să-l lase să se consume. Tensiunea crescuse ca un fir de sârmă gata să plesnească și B părea că se află pe marginea unei prăpăstii, gata să cedeze.

– B cred că ar trebui… încercă Carl cu o voce precaută.

Dar se opri brusc când întâlni privirea acestuia, rece, furioasă, devastată.

– Descuie ușa, Carl, porunci apăsat.

– La dracu cu toți… acolo este FIUL MEU! izbucni, apropiindu-se rapid, cu privirea în flăcări.

Doren se interpuse imediat între ei, ridicând mâinile.

– B amice, știi regulile. Nimeni nu-i va face rău fiului tău, dar trebuie interogat. Prezența ta acolo nu va ajuta, dimpotrivă…

– Este fiul meu! răcni B.

-… la naiba, e doar un copil… doar un COPIL!

Glasul i se frânse… Durerea care-i apăsa pieptul era prea grea ca să mai poată vorbi clar. Îi tremurau umerii, iar imaginea în care își ținuse arma la capul propriului fiu îl făcea să se simtă murdar, vinovat, strivit de povara vieții pe care fiii lui fuseseră forțați s-o trăiască.

Fără să gândească, apucă scaunul de lângă birou și îl trânti cu putere în ușa încuiată, începând să urle din toți rărunchii….Un urlet de durere, de neputință, de tată sfâșiat.

Carl și Doren încremeniră.

Ușa se deschise brusc, Tom intră și privi scena din fața lui…Nu mai ezită. Le făcu semn celor doi să iasă din cameră și, într-o clipă, se repezi spre B care dărâma obiecte, răscolea biroul, prins într-un haos de furie și disperare.

Tom îl cuprinse de la spate, barându-i brațele, ținându-l strâns, încercând să-l ancoreze.

– Șșșș… E ok… Huston e bine. E bine, B… Șșș…

Vocea lui era joasă, caldă, în contrast cu tot zbuciumul, încet, simți cum trupul tensionat al lui B începe să cedeze. Într-o clipă, acesta se întoarse și îl cuprinse în brațe cu disperare, strângându-l cu toată forța, izbucnind într-un plâns vulcanic.

Tom îl ținea aproape, simțindu-i durerea ca pe propria durere. Știa, o simțea în toți porii, fiecare lacrimă, fiecare frică, fiecare vină. Chiar dacă își luaseră adio de la ideea unei relații, iubirea pentru B nu-l părăsise niciodată.

Iar acum, cu el atât de vulnerabil în brațele sale, durerea bărbatului pe care-l iubea îl sfâșia pe dinăuntru.

– B… sunt anumite proceduri pe care trebuie să le urmez aici, în unitate. Nu pot acționa de capul meu, fără aprobarea directorului, începu Tom cu voce joasă, în timp ce îl ținea strâns în brațe, încercând să-l calmeze.

Se retrase ușor, dar nu rupse complet contactul. Îi apucă delicat bărbia între degete și îi ridică privirea.

Verdele din ochii lui B era întunecat acum, adânc, copleșit…ochii îi erau roșii de plâns, chipul brăzdat de suferință, ca un copil mare, rătăcit și rănit. Tom își trecu cu blândețe degetele peste lacrimile lui și se forță să nu-l sărute. Își înăbuși fiecare impuls și oftă adânc.

– Fiul tău nu va fi acuzat de nimic, îi promise.

– Doren a declarat că era speriat și că a luat arma doar în încercarea de a se apăra. Nimeni nu vrea să-i facă rău… Dar până nu-i prindem pe Felly și pe Vick… nu putem să-l eliberăm complet. Trebuie să rămână sub protecția noastră.

B îl asculta în tăcere. Simțea cum tumultul din pieptul său începea să se stingă, așa cum doar prezența lui Tom reușea să o facă. Se pierdu în ochii lui și, dincolo de explicațiile oficiale, auzea în glasul lui doar un singur lucru: „Sunt aici. Pentru tine.”

Își lăsă capul în jos. Tom îi trecu o mână prin păr, iar acel gest atât de familiar, atât de intim, îi smulse o strângere de pleoape. Își închise ochii, ca să nu-i mai tremure.

– Vreau să-mi văd fiul, Tom… dar în același timp îmi este frică, rosti cu o voce răgușită, spartă.
– Îmi e frică de reacția lui. De tot ce i s-a spus despre mine. Dacă mă urăște? Dacă nu mă vrea în viața lui?

Tom nu spuse nimic pentru câteva secunde. Îl lăsă pe B să-și verse temerile, fără judecată. Era singura persoană în fața căreia B se deschidea așa  și știa că trebuie să-i fie sprijin, nu soluție.

– B, ești tatăl lui. Iar el… e fiul tău. Când am vorbit cu el, am văzut multe din tine în el. Aveți aceeași culoare a ochilor, același nas… și da, același temperament încăpățânat. Dar… am simțit și acea căldură aparte a ta.

Vorbea cu blândețe, ștergându-i din nou lacrimile, apoi îi mângâie fruntea, așezând cu grijă șuvițele ude de transpirație și emoție. B îl urmărea atent, absorbind fiecare gest, fiecare expresie, ca pe o ancoră în furtună.

– Hai… ești pregătit să-ți cunoști fiul? întrebă Tom zâmbind ușor.

B clipi de parcă nu ar fi înțeles întrebarea. Se uită în ochii lui Tom și văzu acolo speranță, sprijin și… o formă de iubire pe care nu o mai crezuse posibilă.

Tom îl ajută să se ridice, îl scutură ușor de praf și îi aranjă cămașa, bătând ușor cu palma peste cutele invizibile. Dar mâna lui B se ridică și îl opri. Tom ridică privirea, iar ochii lor se întâlniră din nou.

– Mulțumesc, Tom…

– Șșș… Nu e nevoie de mulțumiri.  Tot ce-mi doresc e să nu te mai văd așa… pentru că, de fiecare dată când te văd în suferință… mă rupe, îi mărturisi fără să-și cenzureze trăirile.

B clipi des, strivit de acele cuvinte. Tom încercă să-și întoarcă privirea și să iasă, dar B îl apucă de braț și îl întoarse brusc spre el.

– Îți mulțumesc pentru tot ce faci pentru mine. Pentru iubirea asta pe care o simt mereu… chiar și când nu e rostită. Tu îmi salvezi viața… mereu, și mereu…

– Pentru că te iubesc, rosti Tom, brusc, sincer, fără mască.

Își retrase apoi brațul și se îndreptă spre ușă, încercând să își ascundă valul de emoție care-l acoperise.

B rămase în urmă, privind în gol. Înghiți în sec și rosti, abia șoptit:

– Și eu te iubesc…

Tom se opri în tocul ușii. Nu se întoarse….Închise ochii, lăsă aerul să-i iasă cu greutate din piept, apoi continuă să meargă mai departe. Nu se putea agăța de acele cuvinte. Erau prea mari… și poate, încă, prea târzii…

Holul era îngust și tăcut, doar ecoul pașilor lor se auzea, pași care păreau să se îndrepte nu doar spre o ușă, ci spre o viață pierdută și regăsită. Tom și B mergeau în paralel, fiecare absorbit de propriile gânduri. Când se opriră în fața ușii, inima lui B bătea neregulat, ca și cum se pregătea pentru ceva ce nu mai crezuse posibil.

Tom deschise larg ușa și se întoarse spre B. Îi zâmbi scurt, dar acel zâmbet era plin de sens, un amestec de curaj, încredere și afecțiune sinceră.

Privirea lui B se îndreptă spre interiorul camerei… și atunci îl auzi.

-Tată?

Cuvântul acela îl izbi în piept ca o explozie de lumină. Își luă privirea de la Tom și o îndreptă spre tânărul care îl privise, rostindu-i numele sacru.

Nu crezuse vreodată că va mai avea norocul să simtă sentimentul acela. Să fie chemat „tată”. Palmele i se umeziră, iar tot trupul începu să-i tremure. Dar făcu pasul… Unul singur. Și apoi, Huston fu deja în brațele lui.

Lacrimile îi ardeau ochii, dar nu le mai ținu în frâu. Își înfășură brațele în jurul trupului firav al fiului său, simțind că tot ce se frânsese în el de-a lungul anilor, acum se reîntregea.

Trupul tânărului se zguduia de plâns, iar suspinele lui erau amestecate cu emoție, cu eliberare, cu dor. Când se desprinse puțin, B îl prinse de umeri și îi privi ochii, aceeași nuanță intensă de verde ca a lui. Aceiași ochi de care îi fusese dor în fiecare zi din viața lui.

– Huston… băiatul meu… rosti cu vocea frântă.

Îl trase din nou la piept și îi sărută fruntea cu o grijă aproape sfântă.
– Dumnezeule… am crezut că o să înnebunesc când mi s-a spus că ați murit…

Tată și fiu se priveau acum față în față, pentru prima dată după ani de suferință și tăcere. În ochii lor nu era doar lacrimă…era recunoaștere…era sânge, era legătură, era acel ceva imposibil de rupt.

– Avem multe de discutat, îi șopti B cu o emoție care încă îi tremura în glas.

Huston îl privea cu ochi plini de întrebări. Nu mai era băiatul speriat. Era un adolescent maturizat forțat, dar în ochii lui încă clipea inocența acelui copil care-l așteptase ani de zile.

– Îmi amintesc ziua când ne-ai adus bicicletele… și ai ieșit cu noi afară. Mike nu a vrut să scoată rotile ajutătoare, dar eu… am vrut să fiu ca tine…am căzut imediat ce mi-ai dat drumul, și ai venit alergând, m-ai ridicat… și mi-ai spus că vei fi mereu în spatele meu, să mă ajuți de fiecare dată când cad…

Vocea lui se frângea printre lacrimi, iar mâna lui căuta palma tatălui. O strânse… Cu putere.

– Tată… nu a fost o singură zi în care să nu-mi amintesc de tine…De vorbele tale…De glasul tău.
-Când… când mama… ne-a spus că ești…

– Șșș… îl opri B imediat, apucându-l ușor de chip, cu palmele-i tremurânde.
– Nu contează ce ți s-a spus, Huston. N-aș fi putut niciodată să vă rănesc. Tu și Mike… sunteți viața mea. Tot ce am fost și tot ce sunt.

Huston își coborî capul, sfâșiat de emoție.

– Tată… mama… și unchiul Vick…

Se opri. Vocea i se pierdu în tăcere.

B simți nodul care i se urca în gât. Se apropie de el și îi șopti;

– Orice ți-au spus… eu vreau să știi adevărul.

– Știu deja adevărul, tată, spuse Huston și ridică privirea.
– L-am aflat acum câteva luni. Dar am tăcut. Pentru că unchiul Vick m-a amenințat că o va omorî pe mama… și pe Mike… dacă vorbesc.

Privirea lui B se întunecă. Se uită scurt spre Tom, care stătea în prag, cu aceeași expresie tensionată….Își încleștă maxilarul.

– Ce vrei să spui? întrebă Tom, apropiindu-se.

– Indiferent de tot răul pe care mama l-a făcut… rămâne mama mea. Dar unchiul Vick… el ar fi în stare să-și omoare propria familie doar ca să nu fie prins.
– Mike… nu știe nimic. El încă trăiește cu ideea că tata e un criminal, că a fugit, că vrea să ne facă rău. Mama… a ascuns totul… ne-a hrănit zeci de ani cu otrava această mincinoasă…

– Ai dovezi? întrebă Tom din nou, văzându-l pe B aproape paralizat.

-Da… le-am ascuns bine. N-am spus nimănui.
– Am găsit… jurnalul acelui director. Cel care…

B închise ochii. Îi reveneau în minte imagini ale zilelor în care fusese torturat. Respiră adânc, cu un tremur aproape imperceptibil.

Se apropie și își îmbrățișă fiul. Îi zâmbi.

– Aș lua totul de la capăt… doar pentru a te auzi spunându-mi „tată”.
Trecutul nu mai contează, Huston. Te am în fața mea. Și asta… e tot ce contează.

– Tată… vreau să-l scoți pe Mike din acea casă, spuse Huston cu o voce scăzută, dar plină de convingere.
– Să afle, într-un final, adevărul. Pentru că… viața noastră nu a fost ușoară… deloc.

B rămase nemișcat.

Privirea lui devenise de gheață, dar mâna cu care ținea fiul nu se mișcă. Aștepta, atent, fiecare cuvânt.

– Știu că este mama noastră… dar m-am simțit prizonier. Sechestrat în propria viață, ne-a obligat să învățăm să ne apărăm…vocea îi tremura a teamă…
– Ne-a pus arme în mâini… Mike a refuzat. El… el nu voia. A vrut să rămână copil.

Huston înghiți în sec, iar vocea i se frânse.

– Unchiul Vick… atunci l-a băgat în spital…pentru că a refuzat, a stat câteva luni cu piciorul în ghips…

B se încordă pe loc. Tensiunea îi cuprinse fiecare fibră, în ochi i se citea furia, dar și neputința. Se întoarse brusc de lângă fiul său și izbi cu pumnul în masa de metal din cameră, zguduind-o….respira greu și i se zbătea maxilarul.

– Nemernica! scuipă printre dinți, cu o ură grea și adâncă….

–  O voi omorî… și pe ea, și pe nenorocitul ăla de frate al ei!

Trupul îi tremura… Pielea i se încorda ca și cum n-ar fi putut cuprinde toată furia care-l invada.

Îl durea fizic gândul că propriii lui copii trecuseră prin asemenea coșmaruri… că, în timp ce el tăcea și se sacrifica în închisoare, ei erau abuzați, forțați, mințiți.

Tom se apropie fără ezitare și îi puse o mână fermă pe umăr.

– B… te rog, șopti.

B se întoarse spre el, cu ochii plini de o furie care aproape îl mistuia. Dar, în momentul în care privirea lui se ciocni de a lui Tom, inima i-o luă razna. Ceva în acei ochi îl dezarma….Nu era control…Nu era superioritate….Era… iubire pură….

Și în acea clipă, își dădu seama. Tom era ancora lui, chiar dacă încă nu voia să recunoască, chiar dacă îl alungase…Era acolo, singura constantă Singura ființă în fața căreia putea să-și deschidă sufletul fără teamă.

Închise ochii pentru o clipă și respiră adânc. Simți cum furia începea să se retragă, încet, ca o mare care-și trage valurile după furtună.

– Mama și unchiul tău vor plăti pentru tot răul pe care l-au făcut… pentru anii furați, pentru copilăria frântă… rosti B cu o voce joasă, întorcându-se spre Huston.
– Dar… amicul meu are dreptate, adăugă, privind spre Tom.

– Nu ne putem ghida după furie. Vom acționa cu prudență. Cu plan, cu cap, ce e mai important e siguranța ta. A voastră.

Huston încuviință, cu emoția strângându-i inima.

– Mulțumesc, tată, șopti el cu glasul încă tremurat.

Tom îi privi pe amândoi și zâmbi.

– Cred că ar fi bine să vă conduc spre camera voastră. Să vorbiți în liniște. Aveți multe de recuperat…

– Mulțumesc, Tom, spuse B sincer și cald, apucându-și fiul de mână și ieșind din încăpere.

Tom îi urmări cu privirea. Doar când ușa se închise în urma lor, își lăsă privirea în jos și inspiră adânc. Lacrima care i se formase în colțul ochiului alunecă ușor pe obraz, dar o șterse repede, cu spatele mâinii.

– Sunteți doi proști, se auzi o voce în spatele lui.

Se întoarse brusc. Carl și Doren stăteau în tocul ușii, braț la braț, cu priviri amuzate.

– Băieți… noi…

– Sunt de acord cu Carl, interveni Doren, nelăsându-l să-și termine fraza.
-Doi proști care se iubesc. Dar… eh, ce știm noi, nu?

– Sunteți niște idioți, replică Tom cu un zâmbet ascuns în colțul gurii.

– Sigur, amice, răspunse Carl râzând.

– Noi suntem idioții, bineînțeles…

Cei doi se întoarseră și plecară pe hol, lăsându-l pe Tom singur în cameră. El rămase câteva secunde nemișcat, apoi zâmbi…Un zâmbet mic, dar sincer. Poate aveau dreptate…

Poate chiar erau doi proști care se iubeau.

Ieși și el din încăpere, iar când ridică privirea spre capătul holului, îi văzu pe B și Huston intrând în camera de odihnă, înainte să închidă ușa, B se întoarse și îl privi.

O privire scurtă…intensă…plină de înțelesuri nespuse.

Și apoi dispăru dincolo de prag.

Tom rămase nemișcat o clipă.

-Te voi face să ai încredere în mine, iubitule… pentru că nu mai pot trăi fără tine, șopti el.

Și porni pe urmele lui Carl și Doren, cu acea promisiune gravată în inimă.