Partenerul perfect- Capitolul 33

Erau amândoi cufundați în liniștea grea a camerei. Huston stătea pe marginea patului, pierdut în gânduri și B privea spre el cu fericire și amărăciune în suflet …

– Colegul tău a spus că ai stat treisprezece ani încarcerat…îi auzi glasul și își întoarse privirea spre el.

Se apropie ușor, apucă scaunul de la birou și se așeză în fața lui. Probabil venise timpul să lase toate temerile deoparte și să fie sincer cu fiul său. Complet sincer…

–  În acest prezent, Huston…nu mai simt acea durere, cel puțin nu toată, te am aici în fața mea.

Vocea îi era calmă, dar plină de emoție. Vorbea cu fiul său, cu omul pe care nici nu îndrăznea să viseze că-l va mai ține vreodată atât de aproape.

– Când mama ne-a spus că ai făcut un lucru rău, am suferit mult… Dar eram prea mici ca să înțelegem complexitatea lucrurilor. Mike s-a închis în el ani de zile. Eu, în schimb… eu căutam răspunsuri. De multe ori vedeam pe stradă băieți cu tații lor și începeam să plâng. Sau vedeam un bărbat care îți semăna… și alergam bucuros spre el, crezând că ești tu.

Huston vorbi cu o licărire în ochi, iar câteva lacrimi i se rostogoliră pe obraz.

– Indiferent ce auzeam rău despre tine, eu aveam în suflet toate acele amintiri frumoase… Îți știam glasul cald, râsul, felul în care te purtai cu noi. Mi-a fost greu să cred că omul care-mi era tată, pe care eu îl vedeam atât de bun,  ar fi putut face acele lucruri îngrozitoare…

B îl privea, pierdut. Își strânse mâinile în poală, într-un gest inconștient de durere. Copiii lui avuseseră nevoie de el. Avuseseră nevoie disperată… și el nu fusese acolo. Și vina aceea, oricât de mică sau mare, îi apăsa acum pieptul, îl strângea de gât.

– Nu pot să-ți iau acești treisprezece ani de lipsă, Huston. Așa cum nici eu nu pot să anulez acei ani de întuneric… Dar sunt aici acum, băiete,  spuse și se ridică din scaun, luându-și fiul în brațe.

– Sunt aici… și nu mai plec nicăieri.

Au rămas așa o vreme, tată și fiu, îmbrățișați. Inima lui B bătea fericită, strângând în brațe o bucată din el sângele, inima și sufletul său.

Se gândea la Mike. La cum să-l apropie și pe el, trebuia să-l aducă lângă el, să-l scape din ghearele acelei femei.

– Huston...  rosti încet, desprinzându-se ușor din îmbrățișare.

Se așeză din nou pe scaun, cu privirea fixată asupra fiului său. Chipul frumos al băiatului îi amintea de tatăl său, aceeași privire caldă, aceeași nuanță blândă în ochi. O căldură îl cuprinse din interior, o pace pe care nu o mai simțise de mult.

– Spune-mi, te rog… tot ce îți amintești din acea perioadă. Știu că erai micuț, și tu, și fratele tău… dar am nevoie să știu unde ați fost atunci. Ce s-a întâmplat cu voi.

Huston îl privi pentru o clipă, apoi coborî ochii, gânditor. Se lăsă cuprins de liniște, scufundat în amintiri pe care le credea uitate.

– Îmi amintesc… că mama ne-a dus într-un loc, era un mic restaurant la ieșirea din oraș. Eu și Mike mâncam înghețată… dar am văzut-o prin geamul mare, afară, vorbind agitată cu doi bărbați. Apoi ni s-a spus că vom merge, pentru o perioadă, cu unul dintre acei bărbați…

Privirea îi era fixată într-un colț al camerei, evitând contactul vizual. Părea că luptă cu propriile umbre. Avea goluri în memorie, bucăți lipsă, dar și frânturi dureroase care ieșeau la suprafață.

– Mai știi unde ați fost duși?  îl întrebă B cu vocea liniștită, dar atentă.

Huston își ridică ochii spre el. Îl studia, ultima imagine pe care o avea cu tatăl său era una din copilărie, un bărbat tânăr, cu zâmbet cald și chip luminos. Acum, cel din fața lui avea aceleași trăsături, dar timpul și durerea îi brăzdaseră chipul. Zâmbetul era înlocuit cu o linie dreaptă, iar lumina din ochi se lupta cu întunericul lăsat de ani.

Totuși… privirea îi rămăsese la fel de caldă. La fel de frumoasă. Încă nu putea să creadă că îl are în față.

– Îmi amintesc o casă mare… cu etaj. Bărbatul acela… ne dădea mereu pastile. Spunea că este tratamentul nostru. Am trăit cu aceste lipsuri în minte mult timp, făceam școala acasă și, de fiecare dată când întrebam de ce nu putem ieși afară, ni se spunea că suntem bolnavi…

B simți un gust amar în gură. Maxilarul i se încordă brusc, în timp ce privirea îi coborî spre podea. Încerca să-și controleze reacția. Dar furia îi pulsa în tâmple, grea și fierbinte.

Realizarea că propriii lui fii fuseseră drogați… că li se luaseră amintirile cu forța… că erau ținuți captivi într-un coșmar… îl făcea să tremure.

Nu fusese doar el aruncat în iad treisprezece ani. Și copiii lui fuseseră.

Se ridică din scaun cu mișcări rigide, pumnii strânși. Avea un nod în gât și niciun cuvânt care să aline, ce ar fi putut să spună? Ce ar putea să repare un asemenea rău?

– Huston… te voi lăsa să te odihnești. Poți face un duș… sau, dacă îți este foame, pot chema pe cineva să-ți aducă ceva în cameră, rosti, fără să-l privească în ochi.

– E în regulă, tată. Nu îmi este foame… dar nu voi refuza un duș și un somn bun,  răspunse Huston și se ridică de pe marginea patului, venind în fața lui.

Se priviră câteva secunde, apoi Huston se îndreptă spre ușa băii.
B rămase pe loc, privind cum ușa se închide în urma lui, iar atunci își lăsă aerul să iasă cu forță din piept.

Se întoarse spre ușa camerei și ieși. Avea nevoie de aer.
Se simțea sufocat în propriul trup, în propriile gânduri, în propria furie.

Ieșise afară fără să observe chipurile celor din jur. Mergea cu pași apăsați, iar Tom îl zări și porni imediat după el.

Îl văzu mergând cu capul plecat, încordat. Știa…se întâmplase ceva. Ceva care îl zdrobise…

B se opri în mica grădină și căzu în genunchi. Își duse palmele pe chip, într-un gest disperat de a astupa urletul ce-i urca din suflet.
Dar Tom îl văzuse. Îl auzise. Și mai presus de toate, îl simțise.

Un gol i se formase în stomac, o durere surdă care-i pulsa prin vene.
Nu suporta să-l vadă așa,  distrus, prăbușit, golit de viață.

Se apropie, dar nu foarte mult.
Voia să-i ofere spațiu. Libertatea de a respira.
Se așeză și el pe iarbă, la o distanță sigură, dar cu sufletul întins spre el.
Era acolo…Oricând…Mereu… Pentru el.

– I-a drogat…  îi auzi glasul stins,

– îi droga ca să uite… ca să-i poată controla…
Propriii ei fii… Nu i-a păsat niciodată de răul pe care-l făcea…

Tom încremeni. Un fior rece îi străbătu șira spinării.

– Acea femeie… era Diavolul.
Făcuse atâta rău, încât o ură viscerală îi urcă în piept.

– Îmi pare rău, B… fu tot ce reuși să spună.
Voia să-i ia durerea, dar nu știa cum.

B se ridică încet și se apropie. Se așeză lângă Tom și privi cerul pentru câteva secunde.

– I-a ținut în casa care a explodat. Asta înseamnă că fostul ei soț… ori a murit, ori i-a fost complice.

Tom se întoarse brusc spre el. Cuvintele îi încremeniseră în gât.

– Mi-am dat seama de asta pentru că Huston mi-a spus unde locuiseră…
Imediat după ce mi s-a înscenat moartea și așa-zisul furt,  continuă B cu același glas gol, grav.

– Dumnezeule…  rosti Tom, ducându-și mâinile pe chip, masându-și tâmplele.
Apoi se întoarse cu totul spre el:

– Spune-mi ce să fac… Ce pot face să-ți iau toată această durere?  vocea îi tremura. Îi simțea durerea ca pe a lui.

B se întoarse spre el și îl privi.
Își așeză palma pe obrazul lui Tom. Își închise ochii. Oftă adânc.

Cât de crudă era viața?
Trebuiau să treacă prin iad ca să atingă acel strop de iubire care vindeca… dar care îi și arunca înapoi în foc.

În sufletul său se ducea o luptă neîncetată.

Iubirea pentru Tom îl ținea în viață.
Trădarea lui Tom îl chinuia până la epuizare.

Rațiunea înțelegea.
Dar sufletul rămânea legat, strâns, de acea rană încă vie.

– Tom… – îi șopti numele și își retrase palma de pe obrazul lui.
– Am nevoie de tine… să-mi salvezi fiii.

Vocea lui era un amestec de rugăminte, durere și luciditate.

– Am nevoie de prezența ta în viața mea, pentru că la fiecare pas depărtat de tine… simt că sunt aruncat iar în abis. Și totuși… de fiecare dată când te privesc, imaginea trădării tale îmi reapare. Și urăsc asta.

– Urăsc că nu pot trece peste acel moment. Și mai urăsc… că o parte din mine te urăște pe tine, Tom. Pentru că ai ales… varianta care m-a zdrobit. Varianta în care adevărul a fost lăsat în umbră.

-B…  încercă Tom să răspundă, dar fu oprit imediat.

– Nu….Nu căuta scuze, Tom, orice motiv ai da… este anulat de faptă. Știu că mă iubești, simt toată iubirea ta. Te simt cu fiecare fibră a ființei mele, îți simt dorința de a mă proteja. Și pentru asta… îți voi rămâne mereu recunoscător. Dar… rana e acolo.

Cu un efort vizibil, își forță trupul să se ridice. Îl lăsă pe Tom în aceeași poziție  cu privirea pierdută și tremur în suflet.

Pașii îl duceau înapoi. În cameră.
La fiul său.  Avea un scop. Trebuia să afle tot. Trebuia să pună capăt, să închidă cercul.

Să încheie această durere. Să o transforme, să o spele.
Trebuia să fie lângă el , lângă copilul lui…. copii lui..

Să construiască o viață nouă.
Una în care nu va mai trebui să se uite peste umăr.
Una în care, poate, într-o zi… va putea să respire cu adevărat.