Partenerul perfect- Capitolul 34

Refugiul

Imediat ce veniră zorii zilei, Tom hotărî să-i mute într-o locație mai sigură și mai ascunsă de ochii tuturor, nu voia un alt eșec, nu mai voia ochii străini asupra lor.

Așa că îi anunțase pe B și pe Huston că se vor muta într-o casă sigură, nu știa nimeni de această locație, nici măcar Doren și Carl care aflară și ei odată cu B.

Drumul fusese lung, dar tăcerea din mașină spusese tot ce cuvintele n-ar fi reușit niciodată.

Huston adormise sprijinit de umărul lui B iar Tom îl privea în oglindă din când în când, fără să spună nimic.
B stătea cu palma ușor în părul fiului său, mângâindu-l absent. Gândurile îl mistuiau, dar trupul se simțea pentru prima dată…mai puțin în alertă.

Pe măsură ce înaintau printre dealurile pustii, civilizația rămânea undeva departe în oglinda retrovizoare.

– Mai avem puțin, șopti Tom, de parcă ar fi vrut să nu trezească liniștea.

–  Casa e după curba din pădure.

B ridică privirea, cerul era de un albastru spălăcit, soarele cobora în lumina de seară, iar în față apăru un drum pietruit, mărginit de salcâmi înfloriți.

După câteva sute de metri, o casă modestă, bătrânească, apăru dintre copaci.
Tencuiala era veche, dar intactă. Acoperișul fusese refăcut. Un pridvor simplu, două bănci din lemn și o liniște pe care B nu o mai cunoscuse de 13 ani.

Tom trase pe dreapta și ieși primul. Deschise portiera din spate, îl trezi ușor pe Huston, apoi se apropie de B.

– Aici o să fiți în siguranță, spuse cu voce joasă… Casa a fost a bunicilor mei, n-o știe nimeni, nici FBI-ul, nici vreo bază de date oficială, este complet ștearsă.

B coborî încet din mașină. Nu spunea nimic.
Privirea i se opri pe fereastra cu oblon rupt și pe pământul crăpat de sub pași. Inspiră adânc.

Aer curat…Liniște… Fără ziduri… Fără lanțuri… Fără amenințări.

– E… prea multă liniște, rosti fără să-și dea seama. Iar Tom zâmbi ușor.

– O să te obișnuiești. Și cred că și trupul tău are nevoie de ea.

B îl privi pe Huston, care cobora cu pași moi din mașină, somnoros. Își învârtea capul în toate direcțiile, încercând să se orienteze.

– Aici o să locuim?  întrebă băiatul.
-Da… Pentru o vreme,  îi răspunse Tom, atingând ușor umărul lui.

-E perfect,  rosti Huston cu sinceritate…

Și pentru prima dată, B închise ochii și simți că… poate să tragă aer în piept fără să tremure..

Noaptea coborâse molcom peste căsuța din mijlocul pădurii…
Înăuntru, focul trosnea domol în soba veche, iar lumina lămpii agățate de grindă arunca umbre calde pe pereții albi.

B stătea pe marginea patului din camera mică, cu spatele sprijinit de perete și genunchii ridicați, în timp ce Huston se așezase turcește lângă el, cu o pătură groasă învelindu-i umerii.

Era liniște, o liniște care nu incomoda, ci vindeca.
Și în acel spațiu, printre scândurile casei vechi și mirosul de lemn ars, ceva în inima lui Huston se desfăcu.

-Ți-am spus vreodată… cum era mama când eram mici?  întrebă încet, fără să-l privească.

B rămase nemișcat, îi tremură doar bărbia.

-Nu.

– Avea două fețe, continuă Huston.

– Una era pentru lume, cealaltă… pentru noi.

Vocea băiatului nu tremura. Era rece….asumată. Ca și cum vorbele fuseseră repetate în gând de sute de ori.

– Pe Mike îl ținea mai aproape. Eu eram… copilul rebel, spuneam prea multe. Întrebam prea des „de ce?”. Și… de fiecare dată când făceam asta, mă pedepsea. Uneori cu tăcerea. Alteori cu curea…

B își duse mâna la gură….o durere veche, dar nouă, îi înțepa pieptul.

– Nu vreau să te doară, spuse Huston, văzându-i reacția.

– Dar trebuie să știi… să știi că și noi am crescut în infern în tot acești 13 ani fără tine tată, forțați să devenim maturi peste noapte pentru că ea nu accepta copiii fragili lângă ea…
-Așa ne-a crescut…cu teamă…cu rușine….cu secrete.

– Iartă-mă… rosti B încet…

– Iartă-mă că n-am fost acolo.

-Nu e vina ta, tată. E vina ei…a lor. De ce au făcut asta tată?…vocea îi tremura pe finalul întrebări

B îl privi scurt și își întoarse privirea în poala sa, îl durea să afle toate astea, să vadă toată durerea acelor copiii știind cât de târziu a, ajuns la ei.

– Mike… Mike era preferatul ei, dar și el suferea, doar că el nu spunea niciodată, ținea totul în el. Uneori îl uram pentru asta, aș fi vrut să fie asemeni mie, tulburat, agitat și plin de furie….dar el părea uneori că abia respiră…atunci am realizat că își purta durerea pe interior.

Își mușcă buza și trase adânc aer în piept.

– Cel mai urât era când ne spunea că ai murit… sau că ai fugit de noi….că nu ne-ai iubit niciodată…se întâmpla des asta…de câte ori venea nervoasă începea să arunce vorbe grele spre noi. Eu… la început am crezut-o….oftă încărcat de rușine…

– Dar Mike… Mike plângea noaptea cu poza ta în mână, până într-o zi când s-au oprit. Nu l-am mai văzut plângând din acea zi…

B se prăbuși pe interior.

Dar rămase acolo, nemișcat, prezent.
Pentru băiatul lui, pentru adevărul care trebuia auzit.

– Și totuși… continuă Huston, uitându-se acum direct în ochii lui B.

– …niciodată nu ți-am uitat chipul. Am știut  întotdeauna că e ceva în neregulă…dar ce putere aveam noi? Eram copii, prea mici să facem ceva.

Tăcerea care căzu după acele cuvinte nu era grea, era sfântă, era vindecătoare.

B îl trase ușor spre el și Huston se lăsă cu capul pe umărul tatălui său. În sfârșit, nu mai era nimeni între ei și acum tot ce mai era de făcut…. să îl aducă pe Mike lângă ei.

Focul din sobă pâlpâia slab, aruncând umbre lungi peste pereții bătrâni ai casei.

În camera alăturată, Huston dormea profund, învelit până sub bărbie. B îi lăsase o ultimă mângâiere peste frunte înainte să iasă. Acum, stătea la masa din bucătăria veche, alături de Tom, Carl și Doren.

Pe masă era întinsă o hartă, o tabletă aprinsă și câteva dosare roase de colțuri.

Tom tăcea, cu mâinile împreunate și privirea coborâtă. Carl mesteca încet în ceașca de cafea. Doren își ținea cotul sprijinit de marginea mesei, urmărind harta.

B nu spunea nimic, doar îi privea, pe rând  și aștepta.

Până când Tom vorbi, cu acea voce calmă și adâncă, doar de el știută:

– E timpul să-l aducem și pe Mike acasă.

Cuvântul „acasă” îi înțepă sufletul lui B nu era pregătit pentru el, dar și-l dorea mai mult decât orice.

– E închis, manipulat, supravegheat. Probabil nici nu știe că eu trăiesc,  rosti B fără să-și ridice privirea.

– … și dacă știe,  probabil crede că sunt un monstru ..așa i s-a spus.

– Cu atât mai mult trebuie să-l scoatem de acolo,  plus să nu uităm că Huston este aici cu noi, în curând asta va ridica suspiciuni și vor începe să îl caute, spuse Carl hotărât.

– Să-l lase așa în beznă este prea mult… e crimă…este  tortură psihologică…se cutremură gândind spre acel biet copil, se auzi glasul pierdut al lui Tom…

– Am urmărit casa în ultimele zile,  interveni Doren.

– O singură persoană o păzește în mod activ, dar au și camere ascunse. Încă nu e clar cine mai e în locație, doamna care se ocupă de casă iese zilnic între orele 13 și 16 pentru cumpărături. Șoferul stă în casă și iese doar cu el, traseul este mereu același, 3 zile pe săptămână câte două ore, îl duce la meditații…Seara rămâne doar șoferul în casă, dar am văzut câteva sisteme de siguranță…aici ne poate ajuta Huston.

Tom îl privea pe B. cu o atenție dureroasă, ca și cum i-ar fi simțit fiecare bătaie din inimă.

– B… tu îl cunoști cel mai bine, spune-ne…te-ar recunoaște Mike? Ar recunoaște adevărul dacă ar avea ocazia? Sau crezi că l-au distrus cu totul?

Tăcerea care urma era densă. B inspiră adânc. Își strânse palmele pe genunchi.

– Mike… Mike avea sufletul curat, era doar un copilaș fragil, mult mai sensibil decât Huston…B. făcuse o pauză…

-… dar tăcerea lui era gălăgioasă…

– Era copilul care mă aștepta la ușă când veneam acasă, care se lipea de pieptul meu și adormea instant. Dacă e acolo încă… dacă n-au reușit să-l stingă… atunci da. Îl va simți pe fratele lui…sper și pe mine.

Tom se ridică, se apropie de el și, fără să spună nimic, îi puse o mână pe umăr.

– Atunci o vom face, dar cu grijă, fără riscuri pentru el…Vom construi planul perfect, nu intrăm acolo ca agenți, intrăm ca oameni care vor să-și salveze familia.

– Ca frați, spuse Doren.

– Ca tați,  adăugă Carl.

B închise ochii. Îi simțea alături, pe toți trei, într-o cameră simplă, într-o casă bătrânească pierdută de lume, el nu se mai simțea singur…

– Vom repara tot ce au distrus,  rosti el în cele din urmă.

– Pe rând…Începem cu Mike….cu fiul meu…