Partenerul perfect- Capitolul 35

 Mike

Se lăsase o liniște adâncă peste casa protejată de dealuri, iar în salonul mic razele soarelui bătea prin geamurile mici peste cele cinci siluete care  conturau un cerc închis, un cerc al încrederii absolute.

Erau pe ultima sută de metri cu planul de extragere a persoanei care lipsea dintre ei, camera era încărcată emoțional, fiecare își făcea planul mintal ….

B stătea în picioare, în capătul camerei, cu mâinile încrucișate la piept. Tăcerea nu îl incomoda, îi trebuia, îi ordona gândurile.

Huston era lângă el, mai tăcut decât de obicei, dar prezent. Dincolo de ochii lui tineri se citea o seriozitate nouă, o dorință crudă, aproape dureroasă de a face ceva, de a repara, de a-și salva fratele.

Tom privea dintr-un colț al camerei, cu spatele ușor rezemat de perete. Nu vorbea, îl observa pe B în fiecare gest, fiecare încruntare, îi cunoștea liniștea așa cum îi cunoștea și neliniștea.

Carl și Doren stăteau la masă, cu dosare și hărți deschise în față. Erau oamenii deciziilor practice. Și totuși, acum, în privirea fiecăruia se ghicea o încărcătură emoțională, pentru că ceea ce urmau să facă nu mai era o operațiune….era o luptă pentru sufletul unui copil.

– Trebuie să-l scoatem pe Mike în aceasta seară, spuse B în cele din urmă. Glasul lui nu ridică tonul, nu avea nevoie. Tăria cuvintelor lui era durere pură.

– Nu pentru că vrem confruntarea cu Vick și Felly, aia va veni la timpul ei.
Acum… e vorba doar de el, de fiul meu.. Trebuie să-l avem în siguranță, să știe că nu e singur, să știe că nu e pierdut…

Tom făcu un pas spre el, dar se opri, nu-l atinse, nu-l întrerupse, doar îi susținu privirea.

– E crescut de doi monștri, continuă B privind spre hartă, dar cu mintea rătăcind în amintiri.

– Unul care i-a otrăvit mintea cu ură și minciuni și  celălalt… fratele mamei lui, care l-a format după modelul cel mai perfid cu putință. El nu știe că sunt în viață, probabil acum este speriat și de dispariția fratelui său…

– Tocmai de aceea avem nevoie de Huston,  interveni Doren, clar și calm.

– E singurul care-i poate vorbi, singurul pe care Mike nu-l va percepe ca pe o amenințare.

Ochii lui B se îndreptară spre fiul său…în privirea lui Huston nu era ezitare. Era teamă, dar și o forță care-l făcea să pară mai matur decât vârsta lui.

– Pot să o fac. O să vină cu mine, spuse băiatul.

– Dar trebuie să fiu singur, dacă îl vede pe tata sau pe oricare dintre voi, instinctul va fi să intre în alertă.

Tom își coborî privirea, dar mușcă din interiorul obrazului, nu pentru că nu era de acord… ci pentru că îl durea să vadă această durere în ochii unui copil.

B inspiră adânc, o mână și-o duse instinctiv la piept, îl durea, nu era o durere fizică, dar acolo în mijlocul ființei lui, ceva se strângea.

– Atunci… ăsta va fi planul,  spuse în cele din urmă.

– Ne organizăm totul în jurul tău, Huston, rostise cu greutate..

– Tu îl aduci, noi te acoperim, dacă apare vreo umbră de pericol, intervenim. Dar până atunci, tu ești cheia…..

Ochii lui B se umeziră o clipă, se întoarse brusc, ascunzând gestul, dar Tom îl văzu. Ar fi vrut să-l prindă de umeri, să-i spună că totul va fi bine… dar nu putea, nu acum, nu când, în sufletul bărbatului din fața lui, se dădea o luptă între ură, dragoste și vină….

– Hai să-l aducem acasă, spuse Huston, cu o siguranță care tăie liniștea ca o lama…

*

Noaptea coborâse peste dealurile tăcute, iar liniștea casei părea să respire în așteptare, fiecare cameră era luminată discret, dar totul păstra o atmosferă de veghere.

În bibliotecă, B stătea rezemat de marginea ferestrei deschise, cu mâinile sprijinite de pervaz mintea lui făcea variante ale planului din această seară…aerul rece îi tăia pieptul și totuși… nu se mișca. Privirea îi era pierdută în întunericul din afară, de parcă ar fi căutat răspunsuri în stele.

Tom apăru în spatele lui, fără să spună nimic la început, îl lăsă câteva secunde în tăcerea lui, îi cunoștea momentele, îi respecta distanțele.

– B… rosti, abia șoptit.

B nu se întoarse, își închise ochii pentru o clipă și inspiră adânc, apoi vorbi fără să-l privească:

– Mă doare în fiecare secundă că a trebuit să-mi las copii mei să treacă prin toate astea… și că eu  acum doar repar ce nu am putut salva atunci.

– Nu tu i-ai lăsat, spuse Tom, apropiindu-se încet.

– Ți-au fost luați, ți s-a furat totul.

– Nu schimbă cu nimic ce simt. Ani întregi au trăit în întuneric… și eu n-am fost acolo, ce fel de tată sunt? Ce fel de om?

Se întoarse brusc, iar ochii lui erau umezi, furioși, sfâșiați. Tom rămase nemișcat în fața lui, privind toată durerea din adâncul privirii aceleia.

– Știi ce e cel mai greu? continuă B cu glasul ridicat, dar tremurat.

– Că în tot timpul ăsta, în toți acești ani… am trăit cu gândul la copiii mei, începând să mă împac cu ideea morții lor. Și când, în sfârșit, îi am aproape… nu știu dacă îi pot vindeca doar cu prezența mea. Nu știu dacă mai am loc în sufletul lor și poate cel mai rău… nu știu dacă merit locul acela.

Tom își coborî capul, copleșit de vină. Voi să spună ceva, dar cuvintele nu-i ieșeau.

– Iar tu… tu ești singura lumină pe care am găsit-o în toți acei ani, Tom și când te-am simțit trădător… m-ai rupt. M-ai împărțit în două…și mă întreb…mă întreb mereu…de ce? …cu ce am greșit să meritam toate astea?

B se apropie, iar distanța dintre ei se topi într-o secundă, îi prinse chipul cu palmele, fără brutalitate, dar cu o disperare tăcută.

– Te iubesc, te urăsc, te vreau aproape…te vreau departe. În fiecare zi mă trezesc și nu știu care parte câștigă.

Tom închise ochii, respirând adânc în palma lui B.

Apoi, cu un glas sfâșiat:

– Lasă-mă doar să fiu aici, să fiu în spatele tău, lângă tine, în fața ta, oriunde ai nevoie de mine. Nu vreau să mai repar ce a fost… vreau să construiesc ce poate fi.

B își lipi fruntea de a lui pentru o clipă…Niciunul nu spunea nimic, nu mai era nevoie.

Inima lui B bătea haotic, dar pentru prima dată… găsea ritmul în pieptul altcuiva.

Mult mai târziu când întunericul aștepta ruperea cu roua dimineții, se strânseseră cu toți, era timpul să execute planul.

– Vick controlează perimetrul unde locuiește Mike?…se auzi întrebarea.

Tom făcu un semn cu mâna și trase spre el una dintre hărți.

– Da, răspunde rapid Huston..

– Avem două puncte de acces: unul pe lateralul proprietății, o zonă veche de grădină, puțin întreținută, dar cu deschidere spre aripa în care e camera lui Mike. Și unul pe acoperiș, dar e prea riscant.

– Rămânem la primul, interveni B.

– Eu și Tom intrăm pe acel coridor. Huston ne însoțește până la perimetru și apoi intră singur. Trebuie să-l aducă pe Mike fără zgomot, fără panică. Vreau să-l văd cu ochii mei înainte să ne mișcăm în forță.

– Și dacă nu reușește să-l convingă? întrebă Carl cu grijă, nu din îndoială, ci pentru a acoperi toate variantele.

B îl privi pe Huston cu o solemnitate profundă.

– Atunci ne adaptăm, dar nu o să plec de acolo fără fiul meu.

Doren încuviință.

– Eu și Carl vom fi punctul de extracție. La un semn, ieșim cu mașina pe furiș. Dacă apare vreun semn de alarmă, intervenim din partea opusă , creăm zgomot, panică, orice e nevoie pentru a vă oferi o fereastră de ieșire.

B se ridică în picioare, îi privea pe rând, în tăcere, în timp ce vocea i se așternea în piept ca o hotărâre veche, nespusă.

– Nu e doar un copil,  este sângele meu si n-am de gând să mai pierd vreodată ce e al meu…

Ochii i se întâlniră cu ai lui Tom, în ei era durere, dar și foc. Un foc vechi, care nu mai voia să ardă în întuneric.

– Planul începe acum… Ne mișcăm în liniște, fără eroi…doar cu un singur scop… Mike.

În casa de la periferie liniștea domnea în toate cotloanele clădiri, doar o lumină firavă acompaniată de o muzica auzită pe fundal ieșea de sub ușa închisă de la etaj…

Mike stătea întins pe pat, cu o mână sub cap și ochii fixați în tavan. Muzica se auzea încet din boxa de pe noptieră, dar nu o asculta. De când Huston dispăruse, el nu mai putea închide nici un ochi… nu mai simțea nimic la fel. Nu întrebase pe nimeni unde s-a dus, știind că nimeni nu îi va da răspunsurile reale , dar în el se adunaseră frânturi de întrebări, neînțelesuri și o ciudată neliniște.

Ușa camerei se deschise ușor, fără zgomot…Huston intră și o închise la loc, fără să spună nimic. Îl privi în tăcere câteva secunde și zâmbi timid…

-Hei…rosti, fără să forțeze tonul.

Mike întoarse capul spre el și se ridică brusc în șezut….nu era furios….era confuz.

– Unde ai fost? Mama a zis că te-au chemat niște prieteni de familie, dar… n-a sunat deloc a adevăr…începuse să îi vorbească agitat.

Huston se așeză pe marginea patului, lângă el,  făcându-i semn să facă liniște și pentru o clipă nu spuse nimic…doar își privi fratele, care îi era ca propria oglindă, poate doar culoarea părului mai deschisă cu un ton și tunsoarea mult mai scurtă îi diferenția…

– Am fost acolo unde trebuia să fim amândoi de la început…cu tatăl nostru.

Mike rămase pe loc…buzele i se mișcară, dar niciun cuvânt nu ieși.

–Nu înțeleg …Ce vrei să spui?

– Că e viu, Mike, tata este viu și ne-a căutat toți acești ani…. Și noi am fost mințiți… în fiecare zi din viața noastră.

Mike scutură din cap, dar nu violent, ci lent, ca și cum voia să respingă ideea, nu pe fratele lui.

– Huston… mama ne-a zis că a murit. Că a făcut lucruri… oribile. Că…

– Știu ce ne-a spus, am crezut-o și eu… ani întregi. Am plâns după el, am urât tot ce însemna imaginea lui… Dar totul… totul a fost o poveste scrisă de ea și de unchiul nostru…De Vick.

-Vick? șopti Mike.

– Dar el…

– A fost capul răutăților…a înscenat moartea tatălui nostru…a fabricat acuzațiile, a distrus tot ce avea. Pentru că a vrut să-l facă să dispară și mama… i-a fost complice, ea…ne-a crescut cu ură în sânge și cu frica în priviri.

Mike își coborî ochii spre podea. Respirația i se grăbi ușor…

– Atunci…eu…nu…nu…asta nu poate fi adevărat .

– A fost o minciună,  spuse Huston, privindu-l în ochi,

– …dar nu e vina noastră sau a tatălui nostru. Noi am fost doar copiii lor, iar tata… tata a suferit treisprezece ani în închisoare pentru ceva ce nu a făcut, ne-a crezut morți, i-au spus că am murit ,de fapt că  el ne-a omorât. I-au luat tot Mike , tata a suferit, poate mai mult ca noi, frate…el ne iubește…chiar dacă a fost acolo în acel infern…el nu… nu ne-a uitat…vorbele îi curgeau rapid cu glas tremurând, plin de emoții…

Mike clătină capul, iar lacrimile i se adunau tăcut în colțul ochilor.

– Nu… nu știu cum să simt asta, mă simt gol…toată viața mea…a noastră….

-….a fost controlată,  completă Huston.

– Știu și nu te oblig să crezi tot acum vreau doar să vii cu mine Mike ..vreau să îl vezi, să-l asculți…ai dreptul la adevăr, Mike…. Ai dreptul la tatăl nostru…și el la noi…te rog Mike…ai încredere în mine…

Mike îl privi pentru o clipă lungă. Apoi, în tăcere, încuviință din cap…

Pașii lor se strecurau în tăcerea nopții. Huston îl ținea aproape pe Mike, fără să-l grăbească, dar cu respirația tăiată de emoție…Întunericul era dens, dar liniștea care plutea în jur le dădea curaj.

Mike nu mai întrebase nimic doar mergea tăcut…mergea în pas cu fratele lui, dar ochii îi trădau mii de gânduri. În sufletul lui, se rupea ceva, zidurile unei realități false se prăbușeau una câte una…

În spatele lor, Doren și Carl asigurau discret retragerea, în timp ce Tom și B așteptau la capătul traseului, ascunși în umbra copacilor, într-un colț sigur din afara proprietății.

Când ochii lui B zăriră siluetele fiilor său apropiindu-se… respirația i se opri… încremenit. Trupul i se tensionă tot, ca și cum o întreagă viață se strângea în acele câteva secunde.

Mike păși ezitant, ochii i se mișcau rapid între figurile din întuneric, îl văzu prima dată pe Tom, dar nu se opri….apoi, privirea i se opri asupra bărbatului care stătea puțin mai în spate…o figură cunoscută… o amintire dintr-o altă viață…un chip pierdut în aburi minciunii, dar niciodată uitat…

– Cine… cine e el?  șopti Mike, aproape fără aer.

Huston nu spuse nimic, se opri și îi făcu semn discret către B care stătea neclintit, cu privirea umedă și mâinile strânse în pumni, de teamă să nu tremure.

Mike păși încet, cu pași nesiguri, îl privi în ochi… făcând încă un pas timid…mai aproape și apoi încă un pas… Ochii… îi erau cunoscuți, căldura aceea… o mai văzuse cândva, în copilărie, în vise.

– Tată…rosti, încet, ca o rugăciune.

B nici nu apucă să răspundă că Mike îi sări în brațe cu o izbucnire tăcută, aproape dureroasă, își înfipse brațele în jurul gâtului, iar B îl strânse la piept cu o disperare dulce și grea.

Timpul se opri.

Într-o lume în care totul fusese furat, acel moment era singura dovadă că sufletul găsește mereu calea înapoi.

– Iartă-mă… îi șopti B. cu glasul frânt.

– Iartă-mă că n-am fost acolo, băiete…

– Ești aici acum…ești aici acum…răspunse Mike, printre lacrimi.

– …este  tot ce contează…

Huston îi privea tăcut, având gâtul contractat de priveliștea din fața lui, lacrimile îi ardea privirea și făcu un pas micuț în dreptul lor apoi se aruncă și el în brațele acelea care îl primi și pe el cu căldură….B ținea în brațe toată viața lui….toată averea lui….