— Știi povestea Lupului Bătrân? întreabă Alpha.
Departe de tabără, noaptea este neagră ca smoala, atât de adâncă încât abia pot distinge contururile din jur, însă aud vântul mișcând apele lacului pe lângă care înaintăm și simt mirosul umed al coniferelor, amestecat cu parfumul cald și straniu de familiar al bărbatului din spatele meu.
— Primul lup? răspund eu.
– Da. Toată lumea știe povestea.
El nu spune nimic imediat, lăsând tăcerea să se aștearnă între noi, ca și cum m-ar îndemna să continui.
— A conspirat cu Luna și a trădat Soarele și primii oameni, spun încet.
-A fost blestemat să cutreiere pământul în patru picioare și să trăiască asemenea unei fiare, după cum au fost și faptele lui.
Cuvântul îmi scapă fără să-l pot opri, iar pentru o clipă mă întreb dacă nu ar fi trebuit să fiu mai atentă, pentru că suntem doar noi doi, singuri într-un ținut străin, iar Alpha este singurul care mă aude.
— Da… presupun că așa se spune în Țările de Sud, răspunde el, fără urmă de supărare, doar cu o liniște gânditoare în glas.
-Este adevărat că am fost blestemați. Dar nu aceasta este povestea.
Se mișcă ușor în spatele meu, iar coapsa lui o atinge pe a mea, făcându-mă să mă îndrept instinctiv, conștientă de apropierea noastră, deși știu prea bine că dacă tatăl meu ar afla vreodată că stau astfel, sprijinită de un lup, m-ar renega fără ezitare.
Alpha mă trage ușor înapoi.
— Lupul Bătrân trăia aici cu mult înainte ca primii oameni să ajungă, începe el, vocea lui devenind joasă, aproape liniștitoare.
-Pe atunci, pământul era plin de creaturi vechi și primejdioase, iar Luna, sau Ghealach, cum o numim noi, îl privea în timp ce îndura toate acestea. Impresionată de puterea și voința lui de a supraviețui, s-a îndrăgostit de el.
Cuvintele lui se așază peste mine ca o vrajă, iar rigiditatea din trup începe să se topească fără să-mi dau seama.
— Unii spun că Luna însăși era lup, alții că doar îi favoriza, însă, indiferent de adevăr, își trimitea creaturile să-l protejeze.
Respirația lui îmi atinge ceafa, iar eu mă trezesc lăsându-mă, fără voia mea, mai aproape de el.
— El a început să-i lase daruri și ofrande, ca să-i câștige bunăvoința, iar astfel a început o curtare tăcută, ascunsă, care a durat ani întregi, până când s-au iubit profund și fără întoarcere.
Nimeni nu mi-a mai spus o poveste de când mama a murit, iar ceva din mine cedează, permițându-mi să mă sprijin de pieptul lui, uitând pentru o clipă unde sunt.
— Când primii oameni au invadat Ținuturile Nordului, continuă el,
-… Lupul Bătrân a fost rănit grav. Luna și-a părăsit locul de pe cer pentru a veni la el, deși îi era interzis. Și-a împărțit puterea cu el — o putere sălbatică și periculoasă, iar el a putut să se transforme, să se vindece și să se răzbune pe cei care încercaseră să-l ucidă.
În glasul lui apare o urmă de zâmbet.
— A fost o binecuvântare.
Îmi încrunt sprâncenele.
— O binecuvântare? Ai spus că este un blestem.
— Da, este, răspunde el.
-Dar puterea de a deveni lup nu a fost niciodată blestemul.
— Atunci care a fost?
Povestea lui mă prinde mai mult decât aș vrea să recunosc, pentru că în sud nu ni s-a spus niciodată mai departe de acel punct, ca și cum adevărul ar fi fost rupt în două.
— Lupul Bătrân și-a îmbrățișat puterea, spune Alpha.
-Pentru că lupul fusese mereu parte din el, chiar și înainte. Poate tocmai de aceea Luna l-a iubit. Dar povestea nu se termină aici… pentru că Soarele este o zeiță geloasă și răzbunătoare.
Tresar, pentru că gânduri asemenea acestora nu ar trebui nici măcar rostite, iar eu însămi am fost pedepsită pentru mai puțin.
— Când Soarele a aflat, continuă el,
-…a decis să-i pedepsească pe amândoi. Luna a fost alungată și dată Zeului Nopții, închisă în cer, iar lupul din Lupul Bătrân a fost ferecat, putând ieși doar atunci când Luna era aproape și puterea ei îl putea atinge.
— În noaptea cu lună plină… murmur.
— Da.
Gândurile încep să se lege.
— Deci putea să se transforme oricând voia… iar blestemul a fost că i s-a luat această libertate.
— Exact.
Vocea lui devine mai gravă.
— Dar Soarele a subestimat iubirea Lunii. Atât de zdrobită de despărțire, văzându-l suferind de sus, din închisoarea ei, încât și-a smuls propria inimă și a aruncat-o pe pământ, pentru ca el să o poată păstra și să rămână mereu aproape de puterea ei.
Îmi încrunt sprâncenele.
— Și a găsit-o?
— Da. A căzut în Glen Ghealach și a dat naștere văii. Iar el a păstrat-o aproape… până când Soarele i-a condus pe oameni la el.
Vocea lui devine rece.
— A luptat. A protejat inima. Dar erau prea mulți. A fost măcelărit… iar inima Lunii a fost furată
— Crezi că este reală?
— Da, așa credem, răspunde Alpha, iar vocea lui rămâne joasă, dar încărcată de o convingere adâncă.
-Desigur, povestea este învăluită în mit, însă de-a lungul istoriei există urme ale unei relicve care a trecut din mână în mână, o formă de rocă, după cum credem noi.
Înghite în sec, iar pentru o clipă simt tensiunea care îi străbate trupul.
— Și există dovezi că deține puterea de a ne permite să ne schimbăm oricând dorim… să fim liberi.
Cuvântul acela, liberi, trezește ceva în mine, o vibrație adâncă, iar înțelegerea mă lovește brusc, limpede și rece.
— Crezi că Sebastian o are, spun încet.
– De aceea ai plănuit asediul castelului lui. De aceea m-ai luat. Pentru asta vrei să mă schimbi.
— Da, răspunde Alpha, iar vocea lui devine mai întunecată, mai grea, ca o umbră care prinde contur.
-Căutăm Cridhe na Ghealach, Inima Lunii. Pentru că, odată ce o vom avea, vom putea să ne schimbăm după voia noastră. Cu ea… vom avea puterea să câștigăm acest război.
mulțumesc foarte frumoasă legenda