Semnat: Al tău pentru totdeauna Capitolul extra 2

Am devenit o veveriță

Inima lui Jian Song Yi tresări.

Bai Huai îi aduse papucii și îi puse în picioare.

– Am ales cea mai moale canapea ca să poți sta întins ore întregi. Televizor de 86 de inch, 4K, pentru jocurile tale. Am pus și proiector holografic. În zilele ploioase putem să stăm pe canapea, să ne uităm la filme și să jucăm.

Îl conduse mai departe.

– Covorul e gros pentru că îți place să stai pe jos. Am pus și o bandă de alergare. Ești prea slab, trebuie să facem mișcare, altfel o să leșini din nou.

– Bai Huai!

El râse încet și îl trase mai departe.

– Bucătăria. Am cumpărat multe oale pentru supe. Când nu sunt ocupat, gătesc eu mâncare nutritivă. Te îngraș frumos. Am pus și mașină de spălat vase. Nu ne certăm pentru spălatul vaselor. Dar, oricum, copiii n-au voie în bucătărie.

– Cine e copil?!

– Tu.

Baia avea o cadă dublă.

– Iarna la Beicheng e frig. Aici ne putem încălzi. Mai bine pregătim din timp.

Dormitorul și biroul fuseseră unite.

– Știu că ești leneș și îți place să stai în pat. Am pus proiector și aici. Când eu lucrez, tu poți sta întins. Dacă te plictisești, mă strigi și mă întorc să te sărut.

Fereastra tip bay window era transformată în tatami.

– Când e soare, stăm aici.

Patul era mare, moale.

– Cel mai mare pe care l-am găsit.

O zonă liberă, pentru Lego.

Și apoi geamul imens până în podea.

– Pe ăsta l-am ales pentru mine. Dar cred că o să-ți placă și ție.

Se întoarse spre el, zâmbind.

– Iubitul meu, îți place?

Jian Song Yi nu mai știa de ce îi plăcea fereastra aceea.

Îi plăcea pentru că era făcută pentru „noi”.

Îl îmbrățișă și își ascunse fața în gâtul lui.

– Îmi plac toate.                      

Bai Huai îi mângâie părul.

– Mai e ceva.

Deschise ușa celei de-a doua camere.

O cameră aproape goală. Pian alb. Pereți acoperiți de tablouri. Toate îl înfățișau pe același adolescent. Ochii migdalați, zâmbet obraznic.

Jian Song Yi rămase fără aer.

– Pianul e de la tata.

– Și picturile?

– Eu le-am făcut.

– De ce sunt atât de multe?

Bai Huai răspunse calm:

– În anul în care am venit la Beicheng, de fiecare dată când mi-era dor de tine, desenam. Nu aveam curaj să le privesc după. Dar nu puteam să le arunc, așa că le-am păstrat.

Jian Song Yi atinse fiecare pânză cu degetele.Toată dorința aceea nerostită era acolo. Fără să se întoarcă, se apropie și îl sărută. În acel moment, perdelele se deschiseră. Balconul era plin de trandafiri sălbatici, roșii, aprinși în noapte.

– I-am ales pentru că sunt rezistenți. Nu sunt rari dar sunt puternici.

Deschise geamul.

– Uite. A fost furtună ieri. Și tot au înflorit peste noapte.

Se întoarse spre el.

– Crezi că au știut că îmi aduc iubitul azi?

Jian Song yi se apropie și îl sărută din nou.

Lent.

– La fel ca mine. Înflorim pentru tine.

Inima lui Bai Huai tresări.

– Iubitul meu… îmi dai mâna?

Jian Song Yi i-o întinse fără ezitare.

Un inel simplu, din platină, cu diamante fine îi fu pus pe degetul mijlociu al mâinii stângi.

– L-am desenat eu. Numele noastre sunt gravate în interior. L-am primit acum două zile. Nu e o cerere în căsătorie.

Jian Song Yi clipi. Bai Huai îl cuprinse.

– Nu e suficient de grandios pentru tine. Cererea va fi mai bună. Azi doar îți spun că te voi lua de soț, ca să nu mai poți fugi.

Îi sărută fruntea.

– Ești deja Jian Song Yi al meu.

– Atunci tu de ce nu-l porți pe al tău?

– Aștept să mi-l pui tu.

Jian Song Yi luă al doilea inel.

– Dacă îl porți, nu ai voie să-l dai jos fără permisiunea mea.

– Dacă îl dau jos, îmi tai mâna.

– Îți dau eu cuțitul.

Încercă să pară feroce dar ochii îi erau roșii.

Îi puse inelul pe deget și își lipi mâna de a lui.

– Așteaptă-mă câteva luni. Vin la Beicheng în casa noastră. Să nu mai fii singur.

Bai Huai îl ridică în brațe.

– Te aștept. Să nu-ți încalci cuvântul.

Noaptea, trandafirii și inelele străluceau în liniște.

Și pentru prima dată, „acasă” însemna doi.

Bai Huai intră în zona cu jucării Barbie.

Jian Song Yi scoase imediat capul din sacoșă.

– Ce faci aici?!

– Cercetare de piață, răspunse Bai Huai liniștit.

– Bai Huai, dacă îndrăznești să cumperi ceva roz, jur că atunci când mă întorc la 1.80 îți rup mâna.

Bai Huai ignoră amenințarea și ridică o canapea miniaturală.

– Uite. Dacă tot ai 8 centimetri, ar trebui să ai mobilă pe măsură.

– Nu am 8 centimetri! Am 8.5!

– Mhm. Și foarte feroce, desigur.

Jian Song Yi își încruntă sprâncenele și își umflă coada.

– Nu sunt o păpușă!

– Nu. Ești veverița mea.

Replica aceea îl făcu să tacă brusc.

Bai Huai puse în coș o păturică mică și un fotoliu miniatural.

– Pentru când vrei să stai pe balcon și să supraveghezi regatul.

– Eu sunt regatul, bombăni Jian Song Yi.

La casă, Jian Song Yi dispăru complet în sacoșă. Când ieșiră din supermarket, scoase din nou capul.

Orașul părea gigantic din perspectiva lui.

Se apropie instinctiv de marginea sacoșei și prinse materialul cu lăbuțele.

Bai Huai simți mișcarea și îi mângâie ușor capul cu degetul.

– Nu-ți fie teamă. Sunt aici.

Jian Song Yi bombăni:

– Nu mi-e teamă. Doar că… e prea mare totul.

– Atunci rămâi lângă mine.

Înapoi acasă, Bai Huai pregăti pinele și le desfăcu cu grijă.

Jian Song Yi le mirosi suspicios.

– Dacă nu sunt bune, îți stric reputația de bucătar.

– Voi supraviețui, spuse Bai Huai calm.

Jian Song Yi începu să ronțăie.

Coada îi vibra ușor, semn clar că era mulțumit.

După câteva minute, se întinse pe noul fotoliu miniatural, cu burta rotundă în sus.

– Nu mă mai pot mișca.

Bai Huai se aplecă și îi atinse burtica cu degetul.

– Ai mâncat prea mult.

– Nu am mâncat prea mult. M-am adaptat la volum.

Bai Huai râse încet.

Mai târziu, când se lăsă seara, îl așeză din nou în cuibul de la bay window. Pătura mică, perna, totul era pregătit.

Dar, ca de obicei, Jian Song Yi dispăru.

Câteva minute mai târziu, se auzi un foșnet lângă pat.

Un cap mic ieșea peste margine.

– Bai Huai…

– Mhm?

– Dacă rămân acolo, mă simt singur.

Bai Huai nu răspunse imediat. Se ridică, îl luă în palmă și îl așeză la piept.

– Atunci dormi aici.

Jian Song Yi își lipi fruntea de gulerul pijamalei și murmură:

– Când mă întorc la mărimea normală, nu mai ai voie să râzi de mine.

– Nu râd.

– Ba râzi.

– Doar puțin.

Jian Song Yi își înfipse lăbuțele în guler.

– Ți-am spus că sunt feroce.

– Desigur. Cel mai feroce din tot orașul.

Noaptea trecu liniștită.

Bai Huai se trezi de mai multe ori, doar ca să verifice că micuța formă caldă încă era acolo, ascunsă la pieptul lui.

De fiecare dată când îl vedea, zâmbea. Iar micuța veveriță adormită se mai freca o dată de el, instinctiv.

Dimineața, Jian Song Yi deschise ochii și mormăi:

– Bai Huai…

– Da?

– Când mă fac mare la loc… să nu cumperi rochițe Barbie.

Bai Huai zâmbi.

– Atunci cumpăr doar motociclete.

– Așa mai zic și eu.

Și pentru o clipă, lumea uriașă nu mai părea deloc înfricoșătoare.

CAPITOLUL EXTRA 2 – Partea a 2-a

Vânzătoarele din magazinele de jucării rareori vedeau băieți de vârsta lui cumpărând păpuși Barbie, așa că una dintre ele întrebă ezitant:

– Cumpărați pentru surioara dumneavoastră?

– Nu.

– Atunci pentru…?

– Pentru un bebeluș.

Vânzătoarea rămase câteva secunde blocată, apoi zâmbi politicos.

– Aveți deja un copil la vârsta asta? Arătați atât de tânăr… Pot să întreb câți ani are?

Jian Song Yi ieși din sacoșă și, cu cealaltă mână, apăsă pe cutia de Barbie de pe raft, zâmbind larg:

– Trei ani.

– Domnul are vreo cerință specială?

– Cea mai bună calitate. Cât mai sigur. Dulapuri mici, umerașe mici, ligheane mici, boluri mici, bețișoare mici, accesorii pentru pat mic.

– În privința prețului…?

– Prețul nu contează.

…………………………

Seara, când s-au întors acasă, Bai Huai amenajase pe bay window o cameră mică, roz și delicată, comparabilă cu tratamentul Prințesei și bobul de mazăre[1]. Era extrem de mulțumit de rezultat și avea un puternic sentiment de împlinire.

Jian Song Yi scrâșni din dinți:

– Bai Huai! Ce hobby-uri ciudate ai?!

– Nu ți se pare drăguț?

– Drăguț pe naiba!

– Vino, să probăm rochia asta.

– Probez pe naiba!

– Bine, zâmbește puțin. Fac o poză.

– Fă-ți tu poză!

– Perfect. Coada puțin mai sus. Așa. Gata, schimbăm.

– Bai Huai! Te joci cu mine!

– Nu. Doar că arăți foarte drăguț. Poate revii la mărimea normală curând. E bine să avem o amintire.

– Amintire? E dovada rușinii mele!

– Nu e. Vino să mă săruți.

– Du-te!

– Uite, un ac.

– Du-te!

– Te iau mâine la școală cu mine.

…………………………………….

Jian Songyi știa foarte bine ce se întâmplase. Își amintea clar că opusese rezistență, dar nu știa când ajunsese să schimbe mai multe seturi de haine. Apoi Bai Huai îl luase și îl așezase printre trandafiri, făcând zeci de fotografii.

Privind cele două capete rotunde și picioarele scurte de pe ecran, Jian Song Yi simți că reputația lui de tip cool se ruinează complet. Atât de furios era, încât își ascunse fața în coadă până la culcare.

Din fericire, Bai Huai își ținea cuvântul. A doua zi chiar îl puse în sacoșă și îl luă la școală. Îi ceru și scutire medicală în numele lui.

Jian Song Yi îl iertă, cu greu.

Bai Huai știa că Jian Song Yi era o fire liberă și se temea să nu se plictisească, așa că alese cel mai îndepărtat colț din ultimul rând și puse în fața lui un teanc de piese de construcție.

Cei din jur știau că noul „șef al școlii” era rece și greu de abordat, așa că nimeni nu se apropie.

Astfel, Bai Huai câștigă pentru Jian Song Yi o lume mică.

Ca boboc, învăța lucruri de bază. Talentul lui Jian Song Yi era într-adevăr ridicat; chiar dacă pierduse două cursuri, putea ține pasul fără probleme.

Când Bai Huai își pleca capul să calculeze formule, Jian Song Yi stătea pe scăunelul lui mic și îl privea cum potrivește compușii. De fiecare dată, el găsea răspunsul înainte.

Coada i se mișca frenetic, iar urechile i se ridicau de mândrie.

Bai Huai era la curs de chimie, dar mintea lui nu mai era la chimie.

Privea doar coada aceea pufoasă și se întreba cum poate exista un Omega atât de drăguț.

Exact în momentul în care îl privea pierdut, Jian Song Yi terminase deja exercițiul.

Bai Huai ținea stiloul în mână și nu se mișcase de mult timp, atât de mult încât Jian Song Yi deveni neliniștit:

– De ce nu reușești să găsești răspunsul? De ce ești atât de prost?

Jian Song Yi îi smulse stiloul în grabă.

Fără să-și dea seama, stiloul era prea greu, iar în clipa în care îl apucă, greutatea îl trase în jos și fu nevoit să se așeze.

Bai Huai aproape că izbucni în râs.

Dar, de dragul armoniei familiale, își încleștă dinții și se abținu.

Între timp, Jian Song Yi se ridică cu un mormăit, sprijini stiloul pe umeri cu ambele mâini, făcu câțiva pași tremurați înainte, bosumflă buzele și începu să scrie răspunsul.

Bai Huai nu era atent la ce scria. Îl privea cum își legăna fundulețul rotund în fața lui, cu coada mare fluturând în urmă.

Se abținu cât putu, dar în cele din urmă nu mai rezistă. Întinse mâna și îl ciupi ușor de fund.

Jian Song Yi se întoarse imediat și îl privi furios.

Ar fi vrut să-l lovească peste picior, dar stiloul era prea greu și abia se putea întoarce, așa că se mulțumi să-l fixeze cu privirea, încercând să-l intimideze.

Bai Huai nu se lăsă intimidat.

Era atât de adorabil.

Cum putea Jian Song Yi să fie atât de fioros?

Cei care îl crezuseră pe Bai Huai un bătăuș în fosta lui școală erau, clar, orbi.

Jian Song Yi simți că Bai Huai râde ca un nebun și decise să nu-l mai bage în seamă la oră.

Își întoarse capul și continuă să scrie, cu stiloul sprijinit pe spate.

Între timp, Bai Huai continua să-i admire fundulețul.

Când termină, Jian Song Yi oftă lung, ușurat. Ținând stiloul, se întoarse, își arcui spatele, își întinse picioarele scurte și își îndreptă vârfurile degetelor:

– Nu sunt eu uimitor?

Drăgălășenia aproape că îl doborî.

– Uimitor.

– Sunt mult mai bun decât tine. De aceea e firesc să fiu capul familiei.

– Ai dreptate.

– Coeficientul meu de inteligență e suficient. Tu doar învață bine și nu mai fi obsedat de frumusețea mea toată ziua.

– Asta e puțin dificil.

– Fii atent la oră!

– Bine.

– Nu râde! Să nu îndrăznești să râzi de mine!

– Nu râd.

– Uită-te la tablă, nu la mine!

– Bine, nu mă mai uit la tine.

Bai Huai își mușcă buza ca să-și ascundă zâmbetul. Sub supravegherea Profesorului Jian, ascultă lecția cu seriozitate.

După acea zi, la Huaqing Medical College se născu o legendă.

Se spunea că noul student avea ceva probleme la cap. Îi plăcea să râdă fără motiv în timpul orelor. Râdea și vorbea singur din banca din spate.

Bai Huai, desigur, avea grijă doar de „micul” lui lucru. Era dependent să-și pună micuța veveriță în geantă și să se plimbe cu ea zilnic. Îi dădea muguri de pin, îl spăla, îi usca coada. Îl îmbrăca în haine mici, îi făcea poze drăguțe, apoi îl strecura sub gulerul cămășii și dormea cu el.

De fiecare dată când Jian Song Yi se făcea ghem pe spatele lui și își flutura lăbuțele chemându-l:

– Bai Huai! Bai Huai!

Bai Huai simțea că micul Jian Song Yi îl considera singura persoană de încredere din lume.

Era un sentiment profund de satisfacție de fiecare dată când îl striga.

Cu timpul, se obișnuise. Și Jian Song Yi se obișnuise.

Amândoi uitaseră, pentru o vreme, că în câteva zile Jian Song Yi urma să revină la forma lui normală.

Așa că, într-o dimineață senină, Bai Huai fu trezit brusc de un Omega de 130 de livre.

Când deschise ochii, văzu că micuțul drăgălaș care dormea în gulerul pijamalei sale revenise la forma lui mare.

Era gol, adorabil, cuibărit într-o bucată de material.

Bai Huai, care fusese nevoit să se abțină o săptămână, își ținu brusc respirația.

După o lungă pauză, spuse încet:

– Iubitule?

Jian Song Yi se trezi amețit și răspunse:

– Ce e?

– Deschide ochii…

Jian Song Yi îi deschise cu greu, se gândi încet trei secunde, apoi spuse leneș:

– Hm, m-am transformat la loc?

– Asta e…

– Mi-e atât de somn. De ce mă tot deranjezi?

– Ar trebui să vezi asta…

– Pentru că sunt dezbrăcat? M-ai mai văzut gol de multe ori.

– E și asta…

Sprâncenele lui Song Yi se încruntară.

Bai Huai simți că trebuie să-i arate. Îi ghidă mâna.

Jian Song Yi, încă somnoros și iritat, era gata să se enerveze când vârful degetelor îi atinse ceva ciudat și pufos — și încremeni.

-… ?

-… !

– … ?!

– Bai Huai! Ți-am spus deja! Nu-mi atinge coada!

NOTĂ

[1] Prințesa și bobul de mazăre- poveste scrisă de HC Andersen