Spiritul renăscut – Capitolul 11

Spiritul renăscut – Capitolul 11

Când sosiră acasă la Por Kru, după ce făcură o baie și își schimbară hainele, Jettana îi spuse lui Khemjira să meargă să pregătească o masă pentru Por Kru în bucătărie. Între timp, îl invită pe Por Kru jos la cină.

Sătenii îi oferiseră o varietate de produse sărate și dulci și era, de asemenea, orez brun pe care îl cultivaseră local, așa că Khemjira nu avu nevoie să-și petreacă timpul gătind orez.

Por Kru coborî singur în timp ce Jettana dispăruse. Khemjira îl privi pe furiș și părea că Por Kru tocmai se trezise. Părul lui era ușor dezordonat, dar încă arăta frumos.

Khemjira clătină din cap pentru a respinge gândurile prostești și se grăbi să scoată un scaun de sub superba masă de lemn pentru Por Kru. Masa era încărcată cu mâncare.

Pharan se așeză și începu imediat să se servească, apoi îi spuse încet lui Khemjira, care se agita incomod în spatele lui:

– Du-te să o vezi pe mama ta dacă vrei.

Khemjira își strânse buzele înainte de a da repede din cap.

– Mulțumesc, Por Kru, spuse el, intrând în bucătărie, luând tava cu mâncare pe care o pusese deoparte pentru el și mama lui și merse direct la etaj, în dormitor.

Pharan se uită la bucatele abundente de pe masă și oftă în sinea lui pentru că, în realitate, pregătise deja cina înainte ca cei doi să se întoarcă acasă.

Ce bătaie de cap.

– Rămâi cu mama ta în seara asta. Voi dormi afară, spuse Jettana.

Khemjira dădu din cap în semn de apreciere.

– Mulțumesc, Jet.

– Nu-ți face griji. Strigă-mă dacă ai nevoie de ceva, spuse Jettana, ciufulindu-i ușor părul lui Khemjira înainte de a-și duce perna și pătura afară.

Khemjira așeză tava cu mâncare pentru mama sa pe podea, își luă propria farfurie de pe tavă și se ridică pentru a deschide vasul din lut.

Apoi îngenunche pentru a aprinde un bețișor de tămâie conform ritualului, închise ochii și spuse:

– Mamă, cina este gata. Există și curry-ul tău verde preferat. Te rog, ieși și mănâncă cu mine, mamă.

O briză caldă trecu pe lângă Khemjira și, deschizând încet ochii, văzu fața mamei sale, care, deși ușor palidă, era încă la fel de frumoasă ca întotdeauna.

– Sunt aici.

Khemjira își reținu lacrimile cât de bine putu și dădu din cap cu un zâmbet dulce către mama sa.

– Hai să mâncăm, mamă. Totul este delicios.

Khae-khai dădu din cap, uitându-se la farfuria copilului ei, care avea doar o omletă deasupra orezului aburind, pentru că îi dăduse ei cele mai delicioase porții.

Ochii îi ardeau de căldură și în inimă avea o durere chinuitoare. Voia să adune totul și să-l împartă cu fiul ei, astfel încât să poată mânca împreună, la fel ca atunci când era încă în viață. Dar acum, nu putea face asta pentru că era moartă. Ea nu mai era în aceeași lume cu el.

Mâncarea oferită morților nu poate fi mâncată de cei vii.

– Mulțumesc, dragule.

Cei doi erau despărțiți de vasul de tămâie. Khae-khai înghiți greu, forțându-se să mănânce printre lacrimi.

– Mamă, te rog să nu plângi. …Sunt atât de fericit să… iau din nou cina cu tine, spuse Khemjira zâmbind, chiar dacă lacrimile îi curgeau pe obraji. În același timp, mânca și își ștergea lacrimile pentru că nu se putea opri din plâns.

Khae-khai dădu din cap.

– Da, dragule, nici tu nu ar trebui să plângi.

Amândoi se concentrară să-și termine mâncarea. Apoi Khemjira luă farfuriile jos pentru a le spăla și a se spăla pe dinți înainte de culcare.

– Voi veni repede înapoi, mamă.

Khae-khai clătină din cap și spuse:

– Nu fugi, dragule. Nu vrem să tulburăm spiritul casei.

Khemjira zâmbi și dădu din cap.

– Bine, mamă. Nu voi fugi.

Între timp, Jettana își aruncă peste umăr un rucsac ce conținea un ciocan și cuie  și cără un băț robust de lemn, lung de aproximativ un metru pe scări până în exteriorul ferestrei dormitorului lui Khemjira. El prinse bățul în cuie de fereastră pentru a împiedica pe oricine să o poată deschide și să intre.

Din ziua în care Khemjira aproape că sărise de pe balcon, Jettana nu mai avusese încredere în el să doarmă singur. Chiar și atunci când dormea, trebuia să-și lege piciorul de al său. Din moment ce nu dormeau împreună în seara asta, nu se putu abține să nu fie paranoic, temându-se că ar putea avea un vis ciudat și să deschidă fereastra pentru a sări din casă.

După ce termină, lăsă deoparte uneltele și se întoarse în casă pentru a întinde plasa de țânțari și a se culca lângă ușă.

În acel moment, Pharan medita ca de obicei când  auzi pe cineva bătând cuie și ghici imediat cine era.

Pentru numele lui Dumnezeu, Jet…

Khemjira se întoarse din nou în cameră, trecând pe lângă Jettana, care stătea întins lângă ușă. Mama lui stătea încă pe pat, la fel ca înainte. Se târî repede spre pat pentru a se apropia de mama sa.

– Mamă, pot dormi în poala ta?

Khae-khai zâmbit și spuse:

– Desigur, dragule.

Khemjira se întinse în poala mamei sale și începu să-i povestească tot ce făcuse în acea zi. Mâinile palide și albe ale mamei sale mângâiau ușor părul fiului ei, liniștindu-l să doarmă, așa cum adesea o făcea în secret când dormea.

Nu îndrăznise atunci să se arate fiului ei de teamă că se va atașa de ea și își va face griji pentru ea, așa că îl veghea de la distanță.

Khemjira se uită în sus la mama sa, luându-i mâinile reci și lipsite de viață în ale lui, ținându-le la piept și spuse:

– Mamă… Tu … Mâine te duc la templu, bine?

Khae-khai își strânse buzele, cu ochii înlăcrimați. Ea dădu din cap ușor și, deși îi era greu să plece, în cele din urmă, trebuia să-și lase copilul să-și înfrunte propriul destin.

Por Kru Pharan îi spusese că dacă ea continua să-și urmeze fiul așa, nu va face decât să îngreuneze lucrurile pentru Khemjira. Cu cât îl urmau mai multe spirite, cu atât fiul ei devenea mai slab.

Pentru că era un spirit care avea prea puțină putere pentru a se lupta cu cineva, dacă într-o zi spiritul ei ar fi distrus sau luat ca slujitor spiritual de către cineva, fiul ei ar fi îndurerat și s-ar învinovăți pentru asta.

– Voi merge cu tine, dragule.

Khemjira ridică mâna pentru a șterge lacrimile din ochii mamei sale înainte de a-i zâmbi blând.

– Nu-ți face griji pentru mine, mamă. Voi trece cu bine de asta. Voi trăi o viață lungă, crede-mă, bine?

Khae-khai dădu din nou din cap.

– Te cred… E foarte târziu acum. Du-te la culcare, dragule. Trebuie să te trezești devreme mâine, spuse Khae-khai, dar Khemjira clătină din cap.

– Dar tot vreau să vorbesc cu tine, mamă.

Khemjira încercă să găsească diverse subiecte despre care să discute non-stop cu mama sa. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, corpul său nu mai putu rezista oboselii. Cu mâna mamei sale mângâindu-i ușor părul și cântecul de leagăn pe care ea i-l cânta pentru a-l adormi, Khemjira se scufundă încet într-un somn adânc.

– Vise dulci, copilașul meu. Mama ta îți va cânta un cântec de leagăn. Nu plânge, copilul meu. Tu ești comoara mea, lumina ochilor mei.

Cântecul de leagăn, purtat de vânt, amestecat cu corul greierilor și suspinele sale, atinse inimile celor care îl auzeau. Câțiva săteni, care erau pe jumătate adormiți, chiar se ridicară să recite rugăciuni, deși nu știau cine ar putea fi cea care intona acest cântec de leagăn …

Când Khemjira căzu într-un somn adânc cu un zâmbet blând și mulțumit pe față, Khae-khai îi ridică ușor capul fiului ei și-l așeză pe pernă, îl înveli, îl mângâie pe cap pentru ultima dată și-i șopti încet:

– Vise dulci, dragul meu.

Khae-khai se îndepărtă de pat și-l văzu pe Jettana dormind sub o plasă de țânțari lângă ușă. Ea zâmbi afectuos, îngenunche și-i mângâie ușor capul băiatului.

– Îți mulțumesc foarte mult pentru că ai avut grijă de Khem în tot acest timp. De acum înainte, fie ca tu să fii în siguranță, dragul meu.

Jettana simți o atingere rece pe cap, dar era prea somnoros pentru a deschide ochii. Pur și simplu recunoscu senzația din inima lui.

Pharan, care medita, deschise încet ochii. Lumina de la o lumânare mare îl ajută să vadă vizitatorul, deși nu clar.

– Bună seara, Por Kru, salută Khae-khai înainte de a se prosterna.

Pharan nu voia ca ea să se prosterneze, dar nu i se împotrivi așa că dădu pur și simplu din cap în semn de recunoaștere.

– Îți mulțumesc că ne-ați ajutat pe mine și pe copilul meu, spuse ea, privind în sus cu un zâmbet frumos.

Fața lui Pharan se înmuie ușor.

– Am ajutat doar cu ce am putut. Chiar nu este nimic, răspunse Pharan, iar Khae-khai dădu din cap.

– Khem este un copil atât de bun, îi spuse Khae-khai lui Pharan, care o ascultă în liniște, chiar dacă nu înțelegea prea bine de ce ea aducea în discuție subiectul.

Ea continuă:

– Are bune maniere și este bun la studiu, desen, gătit și treburi casnice. Dacă ai vreodată nevoie de cineva alături de tine ca partener, te rog să te gândești la fiul meu.

 Pharan se gândi că dacă și-ar fi băut ceaiul în timp ce ea vorbea, s-ar fi înecat. Thong și Ake, stând în colț, își puseră și ei mâinile peste gură, ascunzându-și râsul. Îndrăzniră chiar să-i arunce o privire amuzantă.

Pharan nu era sigur ce față ar trebui să facă, dădu doar din cap și răspunse:

– Da.

Khae-khai zâmbi, simțindu-se cumva asigurată că acest om va ajuta la menținerea lui Khemjira în siguranță în viitor, mai ales după incidentul recent care îi întărise încrederea.

– Te rog, ai grijă de el pentru mine, spuse ea și se prosternă din nou.

Chiar dacă Pharan nu făcuse nicio promisiune, expresia lui se înmuie, oferindu-i un sentiment de confort înainte ca silueta ei să se estompeze treptat în aer.

Khae-khai apăruse din nou la casa parohială a lui Pinyo, fostul ei soț. De data aceasta, Pinyo nu stătea pe scări. El coborî pentru a o întâmpina, în timp ce ea stătea pe pământ, la o distanță care nu era nici prea departe, nici prea aproape.

Khae-khai se prosternă de trei ori înainte de a privi în sus cu un zâmbet blând.

– Am venit să-mi iau rămas bun, spuse ea, plângând, cu lacrimi curgând pe fața ei frumoasă, deși buzele ei încă mai aveau un zâmbet.

Un gol brusc lovi inima lui Pinyo, dar el continuă să o privească cu o seninătate calmă înainte de a răspunde spiritului fostei sale soții.

– Fie ca tu să fii în pace, Khae. Nu-ți mai face griji, spuse el, iar Khae-khai dădu din cap printre lacrimi.

– Sunt atât de recunoscătoare pentru tot, spuse ea.

– Dacă nu te-aș fi întâlnit în această viață, nu știu cât de mult aș fi suferit.

– Dacă există cu adevărat o viață viitoare, mi-aș dori să ne întâlnim din nou, spuse Khae-khai înainte de a se prosterna la picioarele lui Pinyo.

Lacrimile ei căzură, picătură cu picătură, îmbibând pământul de sub ea. Urechile ei absorbiră cu atenție cântarea rugăciunilor, iar corpul ei palid străluci brusc cu o rază aurie care lumină instantaneu împrejurimile.

“Sappephuttha sappethamma sappesangkha phalapatta patchekanan chayangphalang …” [1]