Vântul prin arbori- Capitolul 14 vol.2 Final

După trei luni

Penitenciar cu supraveghere maximă.

Ușa grea de fier se deschise cu un scârțâit aspru. Chen păși în încăperea vorbitorului, inima bătându-i în piept ca un toboșar neobosit. În fața lui, pe scaunul metalic prins în podea, stătea Ava. Părul ei, altădată negru și strâns într-un coc elegant, fusese tăiat scurt și culoarea devenise cenușie. Ochii ei, altădată reci și dominatori, acum clipeau între două extreme: umbre de nebunie și umbre de blândețe.

Când îl văzu, se uită la el întrebător și începu să amestece întrebări cu fraze ce și le spunea ei însăși.
– Cine ești tu?… Ah, da, te-au trimis să mă torturezi…Mi-au luat fiul… Chen, băiatul meu, l-am ucis…am recunoscut…Ai venit să mă duci la înmormântare? Hm…e cam frig pe aici. N-ai cumva o pătură?

Chen simți un nod în gât. Se apropie și se așeză pe scaunul de partea cealaltă a geamului vorbitorului. Ar fi vrut să-i spună:
Mamă… eu sunt… Chen. Sunt aici, viu.

Dar nu putu să vorbească. Puse cu grijă în fața ei un mic pachet, în care Maria pusese prăjituri cu anis și pliculețe cu ceai Dajerling, un șampon și un săpun. Nu avuseseră dreptul să pună altceva.

Ava se opri, privindu-l ca printr-o ceață. Mâna ei tremurândă se ridică și îi atinse obrazul pentru o clipă, apoi izbucni în plâns. Glasul ei sună obosit, răgușit.
– Ai ochii lui… ochii băiatului meu. Dar nu, tu nu ești el…Chen a murit…Am auzit împușcătura, i-am simțit sângele cald pe mâini.

– Mamă… am supraviețuit, spuse Chen fără cuvinte, doar în gând.

-Sunt aici, și vreau doar să te văd.

Un moment de liniște. Ava îl privi lung, aproape cu duioșie. Apoi zâmbi straniu și-și lipi fruntea de sticla despărțitoare.
– Știi ce frumos zâmbea Chen? Îmi spunea că mă iubește… oh, dar apoi m-a trădat, ca tatăl lui! Eu l-am pedepsit, eu i-am arătat calea…Eu sunt Mama, ai auzit de mine? De ce ai venit? Cine ești tu?

Chen închise ochii, lacrimile îi înțepau genele. Vocea interioară dialoga cu femeia aceea care își pierduse mințile de mai bine de trei luni. Fusese judecată, chiar și așa, nebună fiind. Chen suportase umilințele și jignirile familiilor ce-și pierduseră copiii acum mai bine de 16 ani. El se separase de toate bunurile și dăduse fiecărei familii o sumă de bani enormă. Știa că nici miliarde nu puteau răscumpăra pierderea unui copil, dar el ținuse să răscumpere într-un fel greșelile mamei sale. Vila Singte fusese vândută și ea, toate mașinile scumpe și toate bunurile ce aparținuseră familiei Phu Singte. Chen și Maria locuiau acum în mica proprietate a bunicii. Restaurantul rămăsese singura sursă de venituri, dar lui Chen nu-i păsa. Era cu Maria…Maria cu ochi de flori de nu-mă-uita.

Chen ridică privirea și spuse clar:
– Mamă, te-am iubit….te-am iubit mult. Dar acum… totul s-a terminat. E prima și ultima dată când voi veni să te văd. Și e ultima dată când te voi mai numi mamă, din respect că m-ai născut.

Ava izbucni dintr-o dată într-un hohot de râs isteric, apoi se prăbuși pe spătar, murmurând cu glas șoptit de copil:
– Șșșșșș…Chen doarme… dar se va trezi. Și când se va trezi, o să vadă că mama e aici. Mama îl așteaptă mereu.

Paznicul îi făcu semn lui Chen că timpul a expirat. Tânărul își ridică privirea spre femeia care fusese odată Apocalipsa, iar acum nu mai era decât o umbră zdrobită de propriile crime. Își lipi palma de sticlă, șoptind pentru el însuși:
– Adio, mamă. Acum ești prizonieră a propriei minți, și nu vei mai răni pe nimeni.

Se întoarse și ieși. Pașii lui răsunau apăsat, dar în inima lui era o liniște nouă. Povara că Apocalipsa ar mai putea ieși vreodată se risipise.

……….

Peste o lună

La marginea oceanului, unde valurile se sparg în spumă albă, trei cupluri se adunaseră pentru o ceremonie simplă, sub privirile câtorva călugări budiști.

Chen ținea mâna Mariei, privindu-i burtica de 8 luni, unde gemenii creșteau, zâmbind cu un fel de pace pe care nu o mai cunoscuse. Taratree și Namsong își împreunau frunțile, ca doi arbori aplecați de vânt, dar niciodată rupți. Nakarin și Semus se priveau în ochi cu o dragoste calmă, matură, luminată de soarele amiezii.

Nici lux, nici fast. Doar nisipul cald, briza oceanului și câteva panglici albe purtate de vânt. Călugării rostiră rugăciuni, binecuvântându-le uniunea.

Și, în acea simplitate, toți șase – Chen, Maria, Taratree, Namsong, Nakarin și Semus – înțeleseră că viața lor nu mai era definită de sânge, arme sau umbre, ci de alegerea de a iubi și de a rămâne împreună.

Oceanul părea să le răspundă, purtând cu el ecoul unor noi începuturi.

La marginea oceanului, unde nisipul era fin ca pudra de aur și valurile mângâiau picioarele desculțe cu o blândețe aproape ritualică, se desfășura o ceremonie simplă, dar plină de sens. Nu existau fast sau podoabe inutile, doar natura, cerul și inimile unite.

Trei cupluri pășeau unul după altul, îmbrăcate în veșminte tradiționale thailandeze, din mătase albă și fulare aurii. Țesătura, ușoară ca respirația vântului, le învăluia trupurile cu grație, iar lumina soarelui se juca în faldurile ei, făcându-i să pară înveliți într-o aură caldă, cerească.

Namsong și Taratree stăteau umăr lângă umăr, privindu-se din când în când cu o intensitate care spunea mai mult decât orice jurământ. Ochii lor ardeau de dragoste și de recunoștință, ca doi supraviețuitori care știau cât de greu fusese câștigată fiecare clipă de fericire. Ei nu mai aveau nici o legătură cu Mafia. Unul dintre verii lui Nakarin devenise șef în locul lui Taratree care acum își reluase locul ca inspector șef și ofițer la Intelligence Secret. Namsong preda pianul la școala de muzică din Saphuri și locuia cu iubirea lui la vila Lom Pan Tanmai.

Maria, cu chipul scăldat de lumină și mâinile așezate tandru peste pântecele ei rotunjit, radia o frumusețe simplă și sacră. Gemenii din sânul ei păreau a fi binecuvântați de mare și cer. Alături, cel care îi era sprijin, Chen, îi zâmbea cu discreție, emoționat și mândru.

La urmă, Semus, împingea fotoliul cu rotile în care se găsea Nakarin și chipurile celor doi erau luminate de fericirea momentului. În privirea lor era o liniște profundă, ca un legământ nerostit că nicio furtună a vieții nu avea să-i mai despartă. Așteptaseră mai mult de 20 de ani această zi.

În urma lor, călugări budiști mergeau desculți, cântând încet mantrele lor. Vocile lor adânci se împleteau cu foșnetul valurilor și cu șoaptele vântului, creând o armonie mistică între om și natură.

Oceanul, ca un martor viu, trimitea valuri dulci, care spălau nisipul și îmbrățișau gleznele tuturor. În aer plutea un parfum discret de sare și flori tropicale aduse de briză. Păsările zburau în cercuri line deasupra lor, ca o binecuvântare tăcută.

Chipurile lor, luminate de zâmbete sincere, reflectau nu doar bucuria unei ceremonii, ci pacea profundă a sufletelor trecuseră prin durere și ajunseseră, în sfârșit, la limanul fericirii.

Era o clipă în care dragostea, natura și divinitatea se contopeau într-un singur adevăr: viața, în simplitatea ei, putea fi neprețuit de frumoasă.

Călugării budiști, înveșmântați în robe portocalii ca focul blând al apusului, se așezară în semicerc în fața oceanului. Liniștea era adâncă, spartă doar de șoaptele valurilor și de murmurul mantrelor care se înălțau ca o rugăciune spre cer.

Unul dintre călugări ridică un vas din argint, umplut cu apă sfințită în care pluteau petale de iasomie și frangipani. Apa, pură și limpede, părea să poarte în ea puterea celor patru elemente: focul soarelui, suflul vântului, pământul nisipului și viața oceanului.

Rând pe rând, fiecare cuplu se așeză pe rogojini de bambus, dinainte pregătite pentru acea ceremonie simplă, în fața călugărilor.

Namsong și Taratree își uniră mâinile, palmele împreunate ca două aripi. Călugărul turnă încet apa peste ele, rostind binecuvântări. Picăturile alunecau pe pielea lor și se amestecau cu lacrimile nerostite din ochii lor. Dragostea lor, trecută prin foc și sânge, era acum consacrată prin apă și lumină.

Maria, cu chipul radios și pântecele ce ascundea viața dublă a gemenilor, își așeză mâinile peste cele ale lui Chen. Apa curgea lin, spălându-le încheieturile și, odată cu ele, orice urmă de teamă. Privirile lor tăcute se pierdură spre ocean, ca o rugăciune tăcută pentru copiii care urmau să vină pe lume.

Semus și Nakarin primiră apa cu fețe senine, ochii lor strălucind de pace. În gesturile lor nu era patimă, ci siguranța tăcută a unei legături de nezdruncinat. Picăturile scânteiau în soare ca niște diamante, iar vântul le șoptea binecuvântări.

Călugării continuau să intoneze, vocile lor joase vibrând în aer ca o incantație. Valurile se spărgeau ușor de mal, ca un răspuns al naturii la ritual.

După ce toți primiră apa sfințită, călugării ridicară mâinile și binecuvântară cele trei cupluri. Razele soarelui, coborând spre orizont, învăluiau scena într-o aură aurie.

Oceanul părea că se închină și el, trimițând un val mai larg, care spălă picioarele tuturor. Era ca un sigiliu al naturii peste promisiunea lor de viață împreună.

Era mai mult decât o ceremonie. Era renașterea, legământul și iubirea, trei povești care se uneau într-una singură, în fața cerului și a mării.

Soarele coborâse încet spre linia orizontului, pictând cerul în tonuri de purpură, auriu și roz, iar oceanul reflecta culorile ca o oglindă vie. Pe nisip, acolo unde avusese loc ritualul, oamenii pregătiseră o cină simplă, dar plină de căldură.

Torțe din bambus fuseseră înfipte în nisip, luminând blând și dansând în bătaia vântului marin. În mijloc, mese joase din lemn, acoperite cu pânză albă, erau încărcate cu fructe tropicale, pești fripți, orez parfumat și deserturi tradiționale. Totul era așezat cu simplitate, fără ostentație, doar ca să hrănească sufletul și trupul după o zi sfântă.

Namsong și Taratree stăteau alături, zâmbind unul altuia cu acea liniște pe care numai iubirea câștigată prin luptă o aduce. Din când în când, privirile lor se întâlneau, și nu mai aveau nevoie de cuvinte.

Maria, îmbrăcată tot în veșmântul alb-auriu, stătea cu palmele sprijinite pe burtica ei, iar râsetele ei delicate umpleau aerul. Ceilalți îi atingeau ușor mâna, ca o binecuvântare pentru gemenii care urmau să vină pe lume. Chen admira scena cu admirație.

Semus se așezase alături de fotoliul lui Nakarin și îl ținea de mână, iar privirea lui calmă și atentă dădea senzația unei forțe protectoare. Ei păreau stâlpi de lumină între ceilalți, un exemplu de pace.

Călugării budiști stăteau ceva mai departe, așezați pe rogojini, împărțind hrana în tăcere și meditând. Murmurul valurilor și scânteierea torțelor îi învăluiau pe toți într-o atmosferă de armonie.

Deasupra, cerul se umpluse de stele, iar luna nouă se ridica timid, ca o făgăduință de început de viață. Oceanul șoptea dulce, picioarele goale se afundau în nisipul încă cald, iar râsetele și conversațiile se amestecau cu foșnetul brizei.

În acea seară, nu mai existau umbrele trecutului, nici amintirile sângeroase, nici durerile vechi. Totul fusese lăsat în urmă. Ceea ce rămăsese era fericirea simplă: trei cupluri, inimi unite, natura ca martor și viitorul care se deschidea luminos în fața lor.

Târziu, sub cerul înstelat, cu valurile mării mângâindu-le picioarele desculțe, cele trei cupluri își trăiau clipa deplinei împăcări: Taratree și Namsong, botezați odinioară Tanmai și Wind , îmbrățișau tăcuți promisiunea unei iubiri ce avea să lege pentru totdeauna vântul de arborele care-l ascultă. Chen și Maria, cu lumina gemenilor care așteptau să se nască, își aflau curajul în noile vieți ce încolțeau în pântecul ei. Cât despre Semus și Nakarin, care se iubiseră în taină mai bine de douăzeci de ani, își strângeau mâinile cu recunoștință, știind că dragostea lor, chiar și în fața bolii, era mai puternică decât timpul.

Și atunci, printre torțe și murmurul mantrelor, părea că natura însăși își pleacă frunzele. Briza oceanului șoptea peste nisip un adevăr veșnic:

Dragostea e Vântul prin arbori, chemarea vieții ce leagă inimile, chiar și atunci când umbrele se sting.

                                                                                                                    SFÂRȘIT

Cuvântul scriitoarei

Sunt recunoscătoare că am fost urmărită săptămână după săptămână cu emoție, cu lacrimi, cu zâmbete, cu bucurie, cu tristețe. Fiecare dintre voi a fost atât de atașate de personajele acestui roman atipic. Tanmai și Wind, Taratree și Namsong , Maria și Chen, Semus și Nakarin, Phu Singte și Ava, Apocalipsa , zic eu că vor rămâne mult timp în mințile și inimile voastre.

Vă mulțumesc pentru fiecare like, steluță, emoticon, comentariu. M-ați făcut foarte fericită. Și acum că ultima pagină a fost întoarsă, sper că ne vom auzi cu bine la următorul roman , o saga din lumea Omegaverse care vă va învârti cu uraganul sentimentelor și a feromonilor.

Cu drag

AnaLuBlou