Vântul prin arbori- Capitolul 6

Capitolul 6

-Șefu’, logodnica ta e la televizor, dă un interviu, spuse rânjind unul dintre oamenii lui Taratree.

În acea dimineață făceau o descindere pentru a recupera o datorie de 70000 de euro de la un casinou din suburbie. Patronul casinoului zăcea pe jos plin de sânge și incinta clădirii fusese întoarsă cu fundul în sus. Taratree își spăla mâinile când omul lui îl interpelase. Ridică privirea spre ecranul gigant LG și îl văzu pe Namsong așezat comod într-un fotoliu dintr-o cameră decorată cu bun gust. Taratree își trase un scaun și începu să urmărească interviul care era difuzat din Franța pe canalul național de actualități.

Reportera punea întrebări și Namsong răspundea calm, cu o voce domoală. Alura lui răspândea prestanță și te hipnotiza. Stătea picior peste picior, iar mâinile i se odihneau în poală. Oamenii lui Tree erau încremeniți în fața ecranului. Namsong vorbea într-o franceză fluidă și răspunsurile lui erau bine gândite.

– Maestre Singte, săptămâna viitoare va avea loc finala concursului Frederic Chopin. Ați rămas 10 interpreți în cursa spre cel mai râvnit premiu internațional. Ați ales deja cele trei bucăți muzicale pe care le veți prezenta juriului? Știm că sunteți un fan Schubert. Oare va fi printre cele 3 piese?

– Nu voi putea cita cele trei piese, dar pot afirma că una dintre ele va fi Impromptu 3, care e piesa mea favorită. Schubert…

Prin inima lui Taratree trecu un cuțit invizibil și ochii i se înnegriră.

– Ce naiba faci acolo pe masă? Te crezi la un concert?

Wind bătea cu degetele pe masă de vreo jumătate de oră ca și cum ar fi fost clapele unui pian și nu o bucată de metal.

– Exersez, nu mă deranja, răspunse serios băiețelul cu claia de păr aurie căzându-i pe ochi.

Tanmai pufni în râs.

– Și ce exersezi? N-oi fi vreun al doilea Richter(1), hahaha!!

Wind se opri o clipă, ridică privirea cerului de toamnă târzie și spuse serios:

– Ba chiar așa mi se spune. Mama e foarte mândră de mine. Studiez pianul de la 5 ani. E o pasiune. Tu ai vreuna?

Tanmai îl privi zâmbind pe sub mustață.

-Am. Îmi place să mă bat. Sunt foarte bun în box thailandez, în kung fu și practic artele marțiale de când aveam 4 ani. Dar spre deosebire de tine, nu știu dacă cineva e mândru că vin mereu acasă cu vânătăi.

Wind se opri din nou din tamburinat.

-Ar trebui să optezi pentru un alt hobby, nu?

– Nu mai bolborosi prostii, mai bine spune-mi, ce cânți acolo cu așa foc?

– Schubert, Impromptu 3, e bucata mea preferată…

…

Taratree se întoarse cu spatele la ecran, scoase telefonul și făcu un apel.

– Semus, vreau să plec la Paris…chiar azi. Ah… și fă-mi rost de un bilet la finala concursului lui Namsong.

Nu așteptă ca celălalt să-i răspundă. Închise telefonul și se întoarse spre ecran. Namsong continua să vorbească despre muzică, despre viitoare concerte și despre catedra lui de profesor universitar.

Cine ești tu, Namsong Singte?…

……………….

Trecuseră 3 luni de când Namsong era la Paris. Concursul Frederic Chopin era în plină efervescență. Din 1000 de participanți din toată lumea, mai rămăseseră 10 participanți. Concursul se apropia de faza finală și în acea seară Namsong pregătise un program extrem de dificil. Avea un pic de trac. Chen îl acompaniase în pregătirile sale în fiecare zi, iar Mud îl urma peste tot cu cele 4 gărzi speciale, cei patru mici luptători Kung fu. Chen se uită la Namsong.

-Stai, Nam, papionul nu e drept.

Întinse mâinile și aranjă cu grijă gulerul cămășii și papionul. Întârzie puțin pe reverele hainei de costum. Își simțea inima fluturând puternic, ca un fluture în jurul unui bec aprins. Namsong nu remarcă sentimentul de tandrețe. El era ocupat să repete în minte notele partiturilor muzicale din acea seară. O bătaie în ușă și un cap blond se ivi prin crăpătură. Maria, asistenta lui Namsong zâmbi și spuse:

– Khun Namsong, mai aveți 5 min.

Tânărul îi zâmbi și înclină din cap. Se mai uită o dată în oglindă, apoi îi spuse lui Chen:

– Sunt gata, să mergem.

Opera din Paris era plină. Toate locurile fuseseră vândute. Namsong Singte era o somitate și era foarte iubit. Era nu numai profesor la Conservator și un mare pianist, dar era și un generos donator de fonduri pentru cercetările în domeniul cancerului. Era de asemenea un pictor celebru, picturile sale se vindeau la prețuri exorbitante, amețeai doar citind zerourile. Deci în această seară biletele spectacolului finalei concursului fuseseră vândute toate. Namsong era cel care deschidea seara muzicală și încă nu se știa ce bucăți alesese.

Când intră pe scenă, spectatorii începură să aplaude și chiar să-i strige numele. Tânărul pianist de 27 de ani cu părul alb ca al unui bătrân de 80 de ani înainta precum o formă ireală spre pianul Steinway, nedespărțitul său prieten.

Ajuns în dreptul lui făcu o plecăciune spre spectatori și spre juriu și spuse:

– În seara aceasta voi interpreta trei partituri muzicale pe care sigur le cunoașteți foarte bine. Voi începe cu Widmung de Robert Schuman, voi continua cu Sonata nr 17, Furtuna, de Ludwig van Beethoven și voi încheia cu o piesă remarcabilă, Impromptu no3 de Franz Schubert.

În loja superioară care se găsea cel mai aproape de scenă, în umbră, Taratree privea gânditor. El era sigur că Namsong îl cunoștea sau îl cunoscuse pe Wind. Venise aici, în această seară pentru a-i cere socoteală…dar după concert. Luase cu el 10 dintre oamenii lui de nădejde. Știa că încrezutul de Mud și molâul Chen erau mereu cu el…și ăia patru…Minimoys(2). Trebuia pusă la cale o diversiune, trebuia să fie singur cu Nong ăla…Wind nu era departe…o simțea. Prea multe coincidențe…

Erau în picioare, pe două rânduri…Douăzeci de copii. Uneori dispărea câte unul, nu se știe unde, dar era repede înlocuit, astfel încât numărul rămânea același. Noaptea era mereu incertă, nu știai dacă dimineața vei mai fi viu. Tanmai era preferatul lui One, o dată pe săptămână îl bumbăcea bine ca pe un sac de box, îl păcălea mereu: dacă mă învingi , te voi lăsa în pace, dar nu-l putea învinge. One venea mereu cu alți doi paznici: unul contra trei…nu…un adolescent contra trei brute pline de mușchi. Apoi…după ce se juca jumătate de noapte de-a șoarecele și pisica, îl viola iar și iar…până dimineața. Uneori, Tanmai trebuia să fie el cel care i-o trăgea, așa era One, un nebun dezlănțuit, iar adolescentul strângea din dinți și suporta. Știa că la sfârșitul nopții putea cere ceva , de mâncare mai ales, un săpun, un deodorant sau chiar un parfum. Abia aștepta să ajungă în celulă cu trofeele și să-l facă fericit pe Wind. Inocența acelui copil era lucrul lui cel mai prețios. Era ca o floare răsărită din beton și pe care trebuia s-o apere, orice s-ar fi întâmplat.

Dar iată că în această seară fuseseră scoși toți din celule. Apocalipsa era aici. Hainele largi închise la culoare, pălăria trasă pe ochi, masca întunecată, dar mai ales vocea artificială ce ieșea din mașinăria de pe gură, erau înfiorătoare. Doar văzându-l, majoritatea copiilor începeau să plângă. Apocalipsa însă îi remarcase pe cei doi: jucăria lui One și copilul acela sfrijit care se atârna mereu de mâna lui. Doar el știa adevărata identitate a celor doi și a celorlalți copii și-i venea să râdă în hohote. Fiii a două clanuri rivale care se urau de moarte erau cei mai buni prieteni. El, Apocalipsa, era Dumnezeu atotputernic și putea să facă ce voia cu toți acești…toți acești viermi. Însă pentru cei doi…mda…pentru cei doi avea un plan măreț…dar îi va mai lăsa să fiarbă în suc propriu.

În seara asta îl va pune la încercare pe cel mic.

Se apropie de copii și prima dată făcu ca o trecere în revistă. Apoi se opri în fața lui Wind. Copilul nu se feri , nu plânse și se uită direct la el. Mda…era mult mai curajos decât acum trei luni când ajunsese aici.

– Tu ești Wind…

Copilul dădu din cap.

– Da.

– Cânți la pian, nu-i așa?

– Da, cânt.

– Îți propun un joc. Tu vei interpreta pentru mine trei bucăți de muzică clasică. O singură notă falsă și capul colegului tău de celulă va zbura în țări îndepărtate. Dar dacă interpretarea ta îmi va plăcea, Tanmai va trăi și chiar îi voi îndeplini o dorință, dacă are una. Ce spui? Ai curaj?

– Și dacă refuz?

-Hehehe! Capul lui Tanmai va zbura azi, spuse Winworn.

Wind făcu ochi mari și spuse pe nerăsuflate:

– Mă prind! Joc jocul!

În zilele următoare fu agitație. Se auzeau bocăneli ca și cum se construia ceva. Sosi de asemenea un pian. Tanmai îl purtă pe umeri pe Wind și acesta putu să vadă pe mica ferăstruică cum era descărcat și purtat în interior acel pian.

– E un Stenway! exclamă copilul.

Apoi se repezi la masă și începu să cânte ceva imaginar.

Tanmai se uită cum acel copil sfrijit se înverșuna pe acea masă și gândi:

Sunt un om mort…

Paznicii construiseră un fel de scenă. Aduseseră chiar și un costum de scenă pentru pianist. În fața scenei, scaune, vaze cu flori, un covor roșu pe care să meargă pianistul. Imaginea, deși frumoasă, îi dădea fiori reci lui Tanmai. Fusese separat de Wind care plecase să se împopoțoneze.

Sosi Apocalipsa și One. Ceilalți paznici se țineau un pic mai în spate.

Se așezară cu toții în primul rând.

Un semnal fu dat, semnal care marca sosirea lui Wind pe scenă. Și dintr-o dată , un băiețel mic de statură, blond, îmbrăcat într-un costum mult prea larg pentru el, înaintă pe covorul roșu și urcă pe scenă . Ajuns lângă pian, cu privirea făcu turul persoanelor până ajunse la Tanmai. Abia atunci, privindu-l, se aplecă cu mâinile împreunate într-un wai. Tanmai era foarte îngrijorat, dar îi zâmbi și îl încurajă cu o mișcare a capului. Zarurile erau aruncate. Nici nu știa ce abilitate avea mucosul ăsta de care se atașase foarte mult.

Apocalipsa întrebă cu vocea lui sinistră:

– Ce avem în program…Maestre?

– Voi începe cu Widmung de Robert Schuman, voi continua cu Sonata nr 17, Furtuna, de Ludwig van Beethoven și voi încheia cu o piesă remarcabilă, Impromptu no3 de Franz Schubert

Când mâinile lui Wind atinseră clapele pianului, mintea lui Tanmai fu aspirată într-un ocean de frumusețe. „Widmung” se auzea atât de liric și plin de emoție. Acordurile și arpegiile bogate erau cu adevărat magnifice. În fața lui, Tanmai nu mai vedea un țânc mucos și plângăcios. Asista în direct la transformarea rățuștei cea urâte într-o adevărată lebădă.

Continuă fără să se oprească cu sonata lui Beethoven. Copilul era transformat, mâinile vorbeau în locul lui. Profunzimea emoțională și armoniile luxuriante sunau ca un perpetuum mobile care trecea de la haos la un haos controlat. Tanmai era blocat, nemișcat urmărea metamorfoza acestui copil care ieșise din coconul lui gri și eliberase aripi de fluture de o frumusețe fabuloasă.

Când ajunse la Impromptu no 3 de Schubert, Tanmai își aduse aminte cum tamburina Wind această bucată și cum îi povestise că era preferata lui pentru că acordurile erau ca o oază de nostalgie și lumină. Melodia lungă și ritmată, susținută de un acompaniament ondulat, crea parcă un peisaj sonor de o frumusețe simplă, dar emoționantă.

Termină cu un acord grav și o ridicare delicată a ambelor mâini.

Urmă o tăcere de moarte, nimeni nu îndrăznea să aplaude acel spectacol de aproape 1h. Nici un acord sau notă falsă, fusese 1 h de pelerinaj printre astre muzicale de o frumusețe unică.

Și deodată, Apocalipsa se ridică în picioare și începu să aplaude ovaționînd:

– Bravo! Maestre, bravo!!Bravooo!!!

Tanmai câștigase dreptul de a-și pune o dorință.

Mai târziu, în noapte, Tanmai fu dus în fața lui Warnworn.

Adolescentul știa deja ce dorință avea.

Apocalipsa îl privi și-l întrebă:

– Care e dorința ta? Dar atenție, fără chestii de genul: libertate, cruță-mi viața etc, etc, etc.

Tanmai îl scrută o clipă și spuse:

– Aș dori un cactus pentru Wind.

Apocalipsa râse în hohote.

– Ești tâmpit? Credeam că-mi vei cere să nu mai fii violat de One.

Tanmai lăsă capul în jos și spuse cu voce joasă:

– Lui Wind îi plac florile, dar numai un cactus ar crește în așa condiții.

Apocalipsa îl inspectă din cap până în picioare, apoi se întoarse spre One.

– Să-i aduci un cactus mâine.

Tanmai se uită din nou atent la Apocalipsa și murmură:

–Mulțumesc.

Sala era în picioare ovaționând cu putere:

– Bravo! Maestre, bravo! Bravoooo!!! Bis!

Recitalul lui Namsong se sfârșise și se pregătea să se retragă în culise. Tanmai făcu un semn oamenilor care erau cu el în lojă.

-Faceți diversiune, vreau să fiu singur cu el.

Ieși din lojă și se îndreptă în culise. Avea câteva lucruri de lămurit cu acest Namsong.

…………………………………………………….

Namsong își scosese haina și papionul când pe ușă năvăli unul dintre bodyguarzi:

– Șef Mud, niște bețivi s-au luat de oamenii noștri, suntem în inferioritate!

Mud îl urmă și Namsong rămase doar cu Chen. Acesta îi scosese o cămașă nouă și Namsong se pregătea să se schimbe. Fără nici o bătaie în ușă, aceasta se deschise larg lăsându-l să apară pe Taratree.

Namsong se opri din dezbrăcat, un pic surprins.

– Khun Taratree?

Respirația lui Chen se opri. Un val de enervare îl cuprinse dintr-o dată.

– Ce cauți aici? Ești certat cu politețea? Nu știi să bați la ușă?

Taratree îl privi glacial și îi spuse scurt arătând ușa cu capul:

– Ieși, am de discutat cu logodnicul meu.

Chen îi ținu piept.

– Nu plec nicăieri, sunt vărul lui. Tu ai creat scandalul de afară? Când Mud va reveni, atunci să te văd dacă mai ai așa tupeu.

Taratree, într-o fulgerare, îl prinse de braț, îl trase și-l împinse cu o forță teribilă afară, apoi încuie ușa după el.

Se apropie cu pași de felină de Namsong. Îl privi pe sub gene cum își strângea cu o mână cămașa descheiată pe jumătate și spuse cu o voce joasă care prevestea furtuna:

–Nong…să discutăm.

Namsong îl ignoră. Îi întoarse spatele și începu să reîncheie cămașa. Gestul acela îl înfurie pe Taratree. Se simți ca atunci, la semnarea contractului, când voia să capteze privirile acestui individ și oricât îl privise, el nu ridicase nici măcar o secundă ochii.

Clocotea, el era Taratree Saeng-aaron, se pișau toți de frică în fața lui și ăsta…mucosul ăsta…da…un mucos….

Se opri o clipă din gândit…îl numise mucos…de când nu mai folosise cuvântul acesta?…

Întinse brațul furios și-l apucă de ceafă forțându-l să se întoarcă spre el.

– Nu-mi întoarce spatele …Nong!

Se regăsiră amândoi față în față și era prima dată că Taratree îl vedea bine. Era foarte mic de statură . Din înaltul celor 190 de cm, Taratree părea în acel moment o pasăre de pradă gata să-l devoreze pe acel…mucos. Părul alb îi dădea un aspect ireal de elf pierdut într-o pădure întunecată. Taratree nu-i vedea fața căci Namsong continua să-și încheie cămașa. Se simți frustrat și dintr-o dată îl apucă de umeri zgâlțâindu-l puternic în timp ce-i vorbea.

– Uită-te la mine când îți vorbesc, m-auzi?! Trebuie să-mi răspunzi la întrebări! De unde vine numele vilei tale? De ce ai ales să interpretezi cele trei bucăți din seara asta?! De ce spui că Schubert e preferatul tău?! Cunoști pe cineva pe nume Wind?! Unde e el?! Unde e Wind?! Vorbește o dată!

Namsong se lăsă zgâlțâit o clipă apoi își propti mâinile în pieptul lui Taratree încercând să scape din strânsoare tot împingându-l.

– Khun, dați-mi drumul.

Taratree se opri din zgâlțâit. Fusese surprins de tonalitatea domoală a vocii lui Namsong. Îl apucă de bărbie și-l forță să ridice capul spre el.

Privirea lui Namsong apăru în toată splendoarea ei.

Taratree fu strivit într-o secundă de imensitatea albastră din ochii acestuia. Un gri albastru de toamnă târzie îl lovi drept în moalele capului. Cu cealaltă mână apăsă ceafa lui Namsong pentru a-l apropia și mai mult. Era hipnotizat…se îneca pur și simplu în acei iriși profunzi …simți cum plămânii îi explodează…nu mai avea aer…Șuieră printre dinți ca un somnambul:

– Wind?…

Namsong îl privi direct în ochi și spuse domol dar ferm:

– Dați-mi drumul.

Taratree insistă:

– Wind…

În secunda următoare se auzi zgomot în afara ușii și o forță herculeană o deschise scoțând-o din țâțâni.

Mud apăru în tocul ușii cu hainele și părul dezordonate și se repezi spre Taratree fără nici un cuvânt. Fața lui exprima ură, furie, deznădejde. Îl smulse pe Namsong din mâinile lui și-l împinse spre ușă unde era Chen care îl luă în primire. Apoi se întoarse spre Taratree și-i trimise un uppercut direct în față. Luat prin surprindere, Taratree se dezechilibră și căzu cu fundul de pământ. Se dezmetici repede și se ridică cu suplețe.

– Dai în mine, slugă?

– Dau și te și omor. Nu ți-am spus să nu-i faci rău lui Khun Namsong?

Taratree ridică pumnii:

– Vino să-ți arăt ce înseamnă a se bate. Praf te fac!

Spunând acestea, cu o săritură rapidă îi trimise un tei trong(3)  direct în plex. Surprins de amploarea loviturii, la rândul lui, Mud căzu între cartoanele cu recuzită. Se ridică imediat și o luptă crâncenă se încinse. Cei doi foloseau toate tehnicile de pumni , picioare , genunchi din boxul thailandez. Tei trong, tei tat, tei kot, mat soy, mat trong, khao trong, khao top(4), ei doi erau la fel de buni luptători. În delirul lor, camera fusese transformată într-un talmeș-balmeș, accesoriile călcate în picioare, scaunele răsturnate, suportul de haine rupt în două. Zgomotul făcut de lupta înverșunată adunase la ușă o grămadă de oameni. Unul dintre ei scoase un telefon și apelă.

-Alo, poliția? Veniți repede la Operă sau cineva va muri.

……………..

Era trecut de miezul nopții. Mud și Taratree erau în arestul poliției, fiecare în câte o celulă. Fețele lor pline de vânătăi, hainele rupte, pumnii învinețiți reflectau puterea luptei de acum câteva ore.

În biroul ofițerului de gardă, Chen negocia.

– Domnule inspector, erau beți amândoi, nu știau ce fac, să-i lăsăm o noapte să se dezmeticească, vă promit că n-o să se mai întâmple. Voi veni mâine dimineață să-i caut. Khun Singte va plăti toate daunele cauzate de luptă.

Polițistul îl privi schițând un zâmbet:

– Se băteau pentru o frumusețe? A trebuit să-i separăm și aici. Îi pusesem în aceeași celulă și erau ca doi motani furioși, s-au păruit, și-au tras pumni, dacă-i mai lăsam 10 min se omorau între ei.

……………

Era 7 dimineața când cei doi ieșiră de la secția de poliție, împreună cu Chen. Fețele trase și nebărbierite, vânătăile precum și hainele în dezordine, făceau ca trecătorii să-și întoarcă capetele a mirare. Tree aprinse o țigară și trase două fumuri adânci.

Un taxi era parcat un pic mai încolo.

Chen băgă mâna în buzunarul de la piept al hainei și scoase un bilet de avion.

– Oamenii tăi sunt deja la aeroport.

– Unde e Nong? Vreau să vorbesc cu el.

Chen se încruntă și strânse din pumni, dar păstră o tonalitate neutră în voce.

– Avionul pleacă în două ore, taxiul te va duce la aeroport.

Taratree ridică vocea:

– Ești surd? Am spus că vreau să vorbesc cu Nong.

Chen deveni nervos. Îi răspunse ca un motan cu blana zbârlită:

– Dar el nu vrea! Nu mai crea probleme. Aici nu ești la Saphuri.

Zicând acestea se întoarse și făcu semn taxiului care aștepta de o vreme.

Taratree se uită la Chen cu ochi cercetători și oarecum zeflemitori.

–De ce nu m-ar mira dacă mi-ai spune că și tu îl iubești?

Chen tresări, dar nu răspunse. Deschise portiera taxiului și așteptă ca Taratree să urce. Odată ce se instală, Taratree coborî geamul și scoase capul afară.

– S-ar părea că Nong rupe inimile tuturor. Spune-i că nu va putea să se ascundă la nesfârșit de mine.

Spunând acestea făcu un gest de „poți pleca” și taxiul demară îndepărtându-se într-o clipă.

…………

– Înaintați doi câte doi și să nu aud o muscă. Sper că v-ați pus de acord între voi cu tatuajele. Fiecare pereche de celulă trebuie să poarte același tatuaj. Locul unde îl faceți e treaba voastră, dar tatuajul trebuie să fie același pentru amândoi.

Paznicul cu cagulă vorbea tare și clar. Copiii se țineau de mână doi câte doi, în afară de Tanmai și Wind. De câte ori copilul îl apuca de mână, de atâtea ori tânărul adolescent se scutura de strângerea acelor degete lungi și fine. Copilul acela era mic și pricăjit , iar el era foarte înalt și cu un corp atletic. Dar nu asta îl făcea să-l respingă. Nu…Când degetele acelea lungi și calde îl atingeau, simțea ceva de care îi era rușine…Devenea nebun? Faptul că era violat mereu de One îl transformase într-un pervers și acum se excita la atingerea unui copil? Nu avea nici măcar 12 ani. Singurătatea? Faptul că era mereu cu el? Hormonii lui îi jucau feste și în fiecare dimineață era obligat să facă exerciții fizice ca să n-o ia razna. Dar cel mai greu îi era noaptea când Wind se cuibărea la pieptul lui agățându-se ca un Koala de un arbore. De câte ori Wind ridica privirea spre el, inima lui era complet înecată în griul albastru de toamnă târzie al acelor ochi inocenți.

El suferea, suporta maltratările și batjocura și nu lăsa niciodată să iasă la iveală sufletul lui ciuruit de durere. Reușise însă să păstreze intactă inocența lui Wind. Aceasta era cea mai mare victorie a lui în fața răpitorilor. Astfel, zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, speranța lui că vor fi salvați persista. Wind era motorul acelei speranțe. Atâta timp cât nimeni nu-l atingea, nu conta că propriul corp era murdărit, batjocorit, maltratat.

4

Cei doi intrară într-o sală mare fără ferestre. Un bărbat gras, plin de transpirație le făcu semn să se apropie.

– Ce tatuaj?

Tanmai întinse o bucată de hârtie. Bărbatul o privi și ricană:

– Ha! Ce mai e și porcăria asta?

Micul adolescent în devenire cu o claie imensă de păr blond se răzvrăti:

-Nu e porcărie! E vântul și frunzele unui arbore scuturat de el, nu se vede? Arborele e el, Tanmai și eu sunt Wind, vântul.

Tanmai se uită la Wind și zâmbi. Se gândea la discuția lor din seara precedentă…

„- Phi, mă lași să aleg eu tatuajul? Te roog!

– Ce ți-a mai copt mintea aia?

– Phi, m-am gândit să punem numele noastre pe piele, spuse Wind vesel.

Tanmai pufni.

– Ce e așa special în a-ți tatua un nume?

– Nuu, Phi, nu un nume! Of, n-ai deloc imaginație. Simboluri, ca agenții secreți.

Tanmai zâmbi amuzat.

– Hai, povestește, să văd și eu ce agenți teribili vom fi.

– Phi , uite, l-am desenat.

Băiatul scoase o bucată de hârtie împăturită frumos și o desfăcu netezind-o delicat.

Pe foaia albă, erau desenate delicat linii curbe ca niște valuri și pe ici pe colo câteva frunze răzlețe.

Tanmai privi desenul tăcut, apoi spuse:

– Are o poveste desenul ăsta?

Băiatul ridică privirea senină spre Tanmai și-l privi direct în ochii de culoarea mierii.

– Phi, dacă într-o zi ne vom pierde unul de altul, acest vânt printre arbori va fi semnul nostru de recunoaștere, înțelegi?”

Namsong se trezi brusc.

Tanmai…

………………

Nopțile începeau să devină reci, dar deținutului cu matricola 1988WFRTKAPAT 56 nu-i mai păsa. Fusese mutat de o săptămână în cea mai bună celulă din partea estică a închisorii. În seara aceasta mâncase foarte bine și chiar avusese parte de 1 bere bună. Acum nu mai avea nici o grijă. Dăduse doar un nume și hop hop hop, toate îi veniseră de-a gata la nas. Stătea întins pe unicul pat din celulă, avea în sfârșit o pernă și cel mai tare lucru…o ferestruică sus deasupra capului. Adormi privind cerul înstelat…

Ceasul bătuse ora 1…ușa celulei se deschise. O umbră lugubră, în haine largi și pălărie se apropie de patul în care sforăia deținutul. Îl privi câteva momente bune, apoi se aplecă asupra lui. Lumina lunii reflectă fața necunoscutului. O mască înfiorătoare îi acoperea chipul și la gură purta un modulator de voce.

Alături de el se ivi gardianul de noapte. Purta mănuși. Necunoscutul spuse :

– Trezește-l și ai grijă să nu urle.

Gardianul se urcă într-o secundă pe deținut și-i puse mâna la gât într-un gest de strangulare. Deținutul se trezi sufocat de apăsarea mâinii pe mărul lui Adam. Vru să țipe, dar nici un sunet nu-i ieși din gură. Ochii lui se bulbucară de spaimă la vederea acelei umbre. Apocalipsa era aici. Se zbătu înfricoșat și gemetele lui marcau frica de moarte.

– M-ai trădat pentru o fereastră…m-ai trădat pentru 2 sticle de bere…sau m-ai trădat pentru că ți se urâse de viață ?

Deținutul continua să se zbată și gemea înfundat rotindu-și ochii îngroziți.

– Îți dau ocazia să te aperi, spune-mi că nu e adevărat ce mi s-a spus, spuse vocea, apoi făcu un gest spre gardian :

– Dă-i drumul, dar stai acolo.

Gardianul eliberă gâtul. Deținutul tuși îndelung. Când se mai liniști, Apocalipsa îl întrebă :

– Ce i-ai spus polițistului ?

– Nu i-am dat numele tău, jur, nu i l-am dat ! Nu i-am spus cine ești !

– Atunci ce nume ai dat ?

– Noum Boonma.

– One, mâna mea dreaptă ? De ce ? De ce i-ai dat numele ? Pentru locul ăsta ? Atunci vei fi fericit să mori aici.

Apocalipsa făcu un semn și gardianul își strânse mâinile în jurul gâtului deținutului. Acesta se zbătu un moment, apoi corpul se înmuie și nu mai mișcă. Era mort. Apocalipsa se uită la corpul fără viață, apoi îi spuse gardianului :

– Spânzură-l de fereastra aceea pe care și-a dorit-o atât de mult.

Spunând acestea ieși și dispăru pe culoarul închisorii ca și cum n-ar fi existat.

………..

Telefonul profesional sună trezindu-l din somnul adânc.

– Agent 111, la ordin.

– Deținutul pe care l-ai interogat zilele trecute a fost găsit spânzurat azi dimineață.

Agentul 111 încetă să respire. După câteva clipe întrebă :

– Sinucidere ?

– Nu cred , dar închisoarea susține că da. Va trebui să te grăbești cu interogatoriul lui Noom Boonma.

– Voi pleca chiar acum.

Apelul fu întrerupt. Agentul 111 rămase mult timp pe gânduri. Apocalipsa juca șah cu el.

………………

Satul Kaducha, Cantonul de sud

Noum Boonma fusese plecat toată ziua cu barca la pescuit. Trăia singur în această regiune foarte îndepărtată de 15 ani. Nu se căsătorise , nu avea prieteni și nici vreo iubită. Părinții muriseră acum mai mult de 10 ani. Nu ducea lipsă de nimic, din când în când dădea o raită prin orașul de alături pentru o mică escapadă, dar în general nu se arăta în public.

Se lăsa seara. Ancoră barca și în acel moment văzu lumină în casă. Încremeni o clipă, apoi trase pistolul de la centură și se apropie cu precauție.

Înaintă spre ușa de la intrare cu mâinile întinse ținând strâns pistolul automat. Privi pe fereastră și după o clipă răsuflă ușurat. Intră salutând :

– Bună seara, Khun, ce vă aduce în acest loc pierdut de lume ?

Persoana era așezată într-un fotoliu cu o carte în poală.

– Nu-mi oferi nimic, One ? Nu ne-am văzut de un secol.

Noum încălzi apă și pregăti un ceai verde. Umplu două cești și oferi una persoanei din fața lui. Trase un scaun și se așeză picior peste picior în fața fotoliului.

Persoana sorbi o înghițitură și întrebă :

– N-a venit nici un polițist pe aici ?

Noum ridică mirat dintr-o sprânceană.

– Ce polițist ?

– Unul care se interesează de noi.

– Credeam că afacerea a fost închisă oficial, spuse Noum mirat.

Persoana bău o gură din ceaiul cald și puse ceașca pe măsuța de alături.

– Se pare că Intelligence Service anchetează încă.

– Intelligence Service ? spuse râzând Noum.

– Suntem așa de celebri ? continuă el, tot râzând.

– Hahaha !!!Nu ne vor găsi ni…

Bang !!!

Fraza lui Noum rămase neterminată. În fruntea lui apăru o gaură și apoi căzu ca o păpușă dezarticulată.

Apocalipsa, luă ceașca , termină ceaiul, apoi o împachetă cu grijă pentru a nu lăsa urme și ieși pe ușă încet, fără zgomot.

…………..

Taratree reveni la vila Lom Pan Tanmai foarte contrariat. Nu putea uita ochii aceia, privirea aceea, indiferent ce ar fi făcut. Timp de o lună trecu din bordel în bordel, femei, bărbați, dormi în toate paturile și și-o trase cu oricine putea, doar doar și-o potoli vâltoarea. Nesatisfăcut, se puse iar pe băut. Bău câteva zile la rând și așa beat descinsese la debitori, împreună cu oamenii lui, să recupereze datorii mai mult sau mai puțin importante. Dar un foc îl ardea, era incandescent, era neliniștit , era furios, era…nefericit…Se bătu cu oricine îl enerva, participă și la lupte pe pariuri…

Și iată că revenise, după o lună întreagă de destrăbălare, la noua casă. Semus îl adunase dintr-un bar de la suburbia orașului. Intră în apartamentele lui. Era cald. Cineva făcuse focul în căminul din bibliotecă. Pe masă erau fructe și prăjituri de casă.

Se duse direct la micul bar și bău o dușcă de whisky direct din sticlă. Apoi urcă în dormitor. După atâta destrăbălare ar fi trebuit să se simtă împlinit și mândru de el, dar vidul din el devenise și mai mare. Se dezbrăcă dezordonat și intră sub duș. Ar fi dorit ca apa aceea care curgea într-o infinitate de stropi să-i spele nu doar trupul ci și sufletul…și mintea…și memoria.

2

Se lăsă dintr-o dată în vine și începu să plângă cu lacrimi amare, în hohote…era în acel moment doar el cu sinele lui…Dezbrăcat de măștile zilnice, aleatorii, în această mare de singurătate, își plângea tot oful…

După mai bine de jumătate de oră ieși din baie. În dormitor, pe perete, trona o oglindă enormă. Se privi în ea. Văzu un bărbat înalt, frumos, cu un corp perfect. Femeile și bărbații îl adulau, era foarte bun la pat și era foarte bogat. În oglinda rece ochii lui reflectau irișii de miere fierbinte, dar privirea lui era atât de tristă.

Ridică brațul stâng și se uită în oglindă. Acolo, în partea inimii, la subsuoară, un tatuaj se odihnea tăcut. Câteva linii ca niște valuri și câteva frunzulițe dispersate.

Memoria prinse forma unei fraze:

Phi, dacă într-o zi ne vom pierde unul de altul, acest vânt printre arbori va fi semnul nostru de recunoaștere, înțelegi?

NOTA SCRIITOAREI

(1)Sviatoslav Richter- pianist rus, foarte celebru (1915-1997) cunoscut prin delicatețea interpretărilor clasicilor precum Chopin, Schubert, Schuman, Beethoven

(2)Minimoys- mici de statură

(3)Tei trong- tehnică de luptă din boxul thailandez

(4)Lovitură directă cu piciorul la pulpa piciorului, lovitură cu piciorul la verticală spre partea de sus, lovitură cu piciorul la verticală spre partea de jos, lovitură cu pumnul de jos în sus, lovitură directă cu pumnul în față, lovitură directă cu genunchiul , lovitură circulară cu genunchiul.