Victoria Cade- Capitolul 2

00:17 | Cine este Victoria Cade

Detectivul rămase nemișcat o clipă. Privirea i se fixase pe ochii de gheață ai femeii de pe trepte. Era ceva în felul în care rostea frazele, în postura ei, în lipsa totală de emoție… ce îl făcea să uite de toți ceilalți din jur.

Dar nu pentru mult timp.

– Domnule Delacroix, îl strigă cineva discret din lateral.

Se întoarse ușor, deranjat, dar vocea era joasă, stăpânită. Un ofițer mai tânăr, cu o tabletă în mână și o privire nesigură, îl trase deoparte, suficient cât să nu fie auzit.

– E… e bine să știți cine e, șefu’.
– Cine? întrebă scurt Delacroix, deși știa deja despre cine era vorba.
– Victoria Cade. Proprietara hotelului. Fiica lui Emmanuel Cade. Cade International… imperiul Cade. Tehnologie, armament, real estate. Trei miliarde net estimate. Ziarele o numesc „Regina de Gheață”.

Delacroix ridică ușor sprânceana.
– Mai știu și alții asta? încercă o glumă ironică cu agentul care părea mai mult fascinat decât intrigat.
– Mulți doar o bănuiesc, dar nimeni nu o întreabă, n-are interviuri, nu apare în presă decât rar și fără comentarii. Fiecare apariție publică e tăiată la secundă. Tot ce face e învăluit în discreție și… în teamă.

– De ce în teamă? întrebă detectivul, privind din nou în direcția ei.

Victoria Cade stătea în același loc, cu o eleganță tăioasă. Între timp, își încrucișase brațele la spate, într-un gest de calm imperial.
Un strop de sânge încă se usca pe umărul ei stâng, nu-l ștersese, nu părea deranjată de asta.

Ofițerul își coborî vocea și mai mult:

– Pentru că oamenii care i-au stat în cale… nu mai sunt. Unii au dispărut, alții au demisionat. Un fost partener de afaceri a fost găsit mort în apartamentul său din Zurich. Oficial, sinucidere.
O pauză.

– Nimeni nu are dovezi, nimeni nu o acuză, asta pentru că lucrează cu armata și le oferă armament. Dar… toți știu să nu o provoace.

Delacroix rămase tăcut. Ochii lui, întunecați, o studiau cu o intensitate nouă, nu mai era doar o martoră.
Era un factor de destabilizare, un jucător de nivel înalt într-un joc murdar și el tocmai  fusese provocat de ea.

– Și totuși...murmură el pentru sine, cu un colț de zâmbet,
-...nu pare să-i fie frică nici de moarte, nici de adevăr.

Se întoarse din nou spre scară.

Victoria Cade își mutase privirea din nou spre balconul de unde căzuse femeia, dar de data aceasta… zâmbea.

Un zâmbet scurt abia vizibil. De parcă știa ceva ce ei încă nu descoperiseră.

00:22 | Albastru, sânge și control

Detectivul Delacroix se întoarse spre ea cu un pas calculat.
Era hotărât să preia controlul conversației. Voia să-i pună întrebări, să o oblige să vorbească, să înțeleagă ce știa, cum știa și mai ales de ce nu părea impresionată de moartea de sub ochii ei.

Dar când deschise gura…

Victoria Cade vorbi prima.

– În mâna victimei… e o bucată de material, spuse ea calm, fără să se uite spre el.

El încremeni pentru o fracțiune de secundă.

Victoria coborî o treaptă, apoi încă una, acum era la același nivel cu el, îi putea simți prezența, răceala ei părea fizică.  Trecu de statura lui apropiindu-se de trupul ce stătea fără suflare, privi spre mâna femeii apoi spre domnișoara care o examina.

–Desfă-i ușor mâna, iar între degetele ei subțiri se va afla… o fâșie de material,îi ceru ea femeii.
Umezeala din colțul textil trăda faptul că fusese ruptă în timpul luptei.
Sub lumina candelabrului se putea observa clar, albastru închis, satin sau mătase, cu un fir aproape imperceptibil de argintiu în țesătură.

– Mătase, specifică ea, luând bucata între două degete din mâna femeii care dorea să protesteze …

–Țesătură fină, scumpă… îi aruncă o privire scurtă și tăioasă…

–Deci…criminala ta … este încă în această sală.

Tăcerea care căzu imediat după cuvintele ei fu aproape electrică.
Ofițerii din apropiere își întoarseră capul brusc, câteva femei tresăriră, iar bărbații care încă stăteau în jurul perimetrului se priviră între ei.

Delacroix își țintuise ochii pe bucata de material, dar simțea că, de fapt, ea îl analiza pe el. Fiecare reacție, fiecare micro-expresie și cu toate acestea, vocea lui nu trăda decât un calm periculos.

– Ești sigură?

Victoria îl privi direct în ochi.

– Nu mă înșel niciodată.

Nu fusese o laudă, nici o provocare. Doar un adevăr, spus fără emfază și exact asta îl făcea să vrea să o înfrunte și mai mult.

– Ar putea fi a oricui, răspunse el, încercând o abordare rațională.

– O petrecere, o sută de oameni, mătase scumpă… e Paris, nu un caz de contrabandă cu textile. Nu a fost scăpată, a fost smulsă, corectă ea.

– Uite marginile.
Iar Victoria, fără să se teamă, i-o întinse, nu ca pe o dovadă, ci ca pe o lecție.

Delacroix o luă fără să se clintească, simți textura își dădu seama că avea dreptate.

Dar nu spuse nimic…

– Femeia a apucat-o înainte să fie împinsă. Deci a luptat, deci… agresorul era aproape… Atingere… încleștare… emoție…frică…

Victoria făcu un pas înapoi și își trecu palma pe șold, calmă.

– Îți recomand să închizi ieșirile, Delacroix, și să începi să te uiți la femeile în albastru. Dacă vrei să prinzi pe cineva… în viață.

Și atunci… zâmbi, pentru prima dată în acea noapte.

Un zâmbet scurt, ca un tăiș sub mănușă de catifea.

00:30 | Jocuri de forță

Victoria Cade îl privea direct în ochi, fără pic de rușine, fără vreo tresărire. Privirea ei metalică îl fixa cu acea superioritate liniștită, tăcută, care sfida orice autoritate prezentă în sală.

Detectivul Delacroix o privea ușor încruntat, sceptic, dar nu putea ignora un adevăr simplu, tot ce ieșise până acum din gura ei se dovedise corect.

Bucata de material. Urmele de pe victimă. Faptele prezentate cu precizie matematică.

Chiar și colega lui de la criminalistică, micuța specialistă care analiza încă trupul victimei, își ridică ușor capul, privind în direcția lui și înclinând discret din bărbie. Era un gest scurt de aprobare, dar care spunea mult..

Ea are dreptate.

Delacroix oftă scurt, ridică mâna și vocea i se transformă într-un ordin tăios.

– Închideți toate ieșirile! Nimeni nu intră, nimeni nu iese!

– Da, domnule! răspunseră ofițerii, împrăștiindu-se rapid în cele patru colțuri ale sălii.

Invitații, simțind tensiunea, începuseră să devină tot mai agitați. Șoapte nervoase pluteau în aerul greu, iar unii deja căutau cu ochii eventualele ieșiri alternative.

Delacroix se întoarse din nou spre Victoria exact în clipa în care ea, cu o mișcare lentă și grațioasă, își întorcea trupul pe tocurile ei amețitor de înalte, pornind încet să urce din nou treptele grandioase ale sălii de bal.

– Unde crezi că pleci? se auzi glasul lui, tăios, răsunând peste agitația din fundal.

Victoria se opri, nu întoarse complet corpul, doar capul, ușor, cât să-l poată privi peste umăr. Ochii ei gri, reci, păreau mai tăioși ca oricând.

–Te-am ajutat să rezolvi o crimă în hotelul meu…la petrecerea mea, spuse ea, pe același ton calm, golit de orice inflexiune.

–Acum… e momentul să mă întâlnesc cu personalul meu de presă. Presa, dragă detectivule, va savura povestea asta: „Crimă în imperiul Cade”. 

Spuse ultimele cuvinte cu o ușoară accentuare a ironiei, dar fără vreo urmă de zâmbet pe chip.

Nu așteptă aprobarea lui. Începu din nou să urce treptele cu aceeași eleganță care enerva și fascina în același timp.

Delacroix o urmărea în tăcere. O combinație ciudată de iritare, curiozitate și, undeva adânc, o admirație greu de recunoscut chiar și pentru el însuși.

– N-am terminat cu tine Cade, șopti el, mai mult pentru sine.

– Nici n-am început, răspunse ea, fără să privească înapoi.

00:40 | Final de joc

Victoria ajunse pe ultima treaptă a scării în spirală, acolo unde lumina candelabrelor cădea ca o cortină de aur. În spatele ei, forfota agenților de poliție umplea holul luxos al hotelului Cade.

Ofițerii, ca niște albine haotice, examinau fiecare femeie care purta fie și cea mai vagă nuanță de albastru. Rochii de mătase, de satin, panglici de păr, broșe, toate erau analizate atent sub privirile iritate sau speriate ale invitatelor.

Dar Victoria se opri brusc….în fața ei, apăruse ea.

Nu mai era nevoie să caute ruptura din rochie, privirea acelei femei și modul în care ținea lama cuțitului, cu o încleștare bolnavă, îi spuneau destul de clar…aceasta era criminala.

Victoria ridică ușor bărbia, aparent neimpresionată de tornada de ură ce ardea în ochii sticloși ai femeii.

– Se pare că te-am găsit, rosti calm, cu acea voce secătuită de orice emoție.

Femeia scrâșni din dinți, ochii îi sclipeau de o ură necontrolată, mâna care ținea cuțitul tremura fin.

– Lasă cuțitul jos! se auzi vocea gravă a lui Delacroix, care urca în grabă treptele în urma lor.

– Mi-a luat totul… acea curvă mi-a luat totul… merita să moară! Cu ce era ea mai bună?! strigă femeia cu spume de ură.

Apoi își îndreptă privirea injectată spre Victoria.

–  Și tu…tu…crezi că ești mai bună?

Victoria înclină ușor capul, cu acea superioritate dezarmantă..

– Mai bună decât tine,rosti ea fără emoții…

Femeia își mări ochii, părând un animal turbat, gata să sară.

Delacroix ridică palma, făcând semn discret agenților cu armele îndreptate.

–Lasă arma jos și hai să vorbim. Nu vrei să adaugi încă o crimă pe lista ta, bine?

Vocea lui devenise mai blândă, dar ochii îi rămâneau fixați pe lama care vibra în mâna instabilă a femeii.

Victoria însă, oftă iritată și își dădu ochii peste cap. Într-o mișcare bruscă, rapidă, fulgerătoare, aproape invizibilă pentru cei din jur, prinse încheietura mâinii ce ținea cuțitul și îi răsuci brațul cu o siguranță rece, calculată.

Se auzi o scurtă pocnitură de oase, iar femeia căzu greoi pe podea, cu un urlet de durere iar cuțitul se rostogoli pe marmură.

Victoria, cu o mișcare grațioasă a vârfului pantofului ei Louboutin, împinse lama până când aceasta se opri la picioarele detectivului.

Delacroix rămase cu ochii măriți, fără reacție, pentru câteva secunde.

– Bun.

Atât spuse Victoria, pe un ton lejer, apoi își reluă mersul calm, elegant, traversând holul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Părăsi scena printre privirile uluite ale invitaților și polițiștilor.

În urma ei, ofițerii o încătușau pe femeia căzută. Altul aduna cuțitul într-o pungă de probă.

Doar detectivul încă părea că rămăsese ca trăsnit, fără nici o reacție…

– Domnule detectiv? se auzi vocea unui subofițer, readucându-l pe Delacroix la realitate.

– Ce facem acum?

Delacroix clipi de câteva ori. Încă simțea cum prezența Victoriei Cade îi dăduse complet peste cap tot echilibrul.

– Ridicați trupul pentru morgă, inculpata la secție, strângem tot și plecăm.

Vocea lui suna mecanic, de parcă mintea încă îi era rămasă undeva pe scări, lângă femeia în rochia roșie care dispăruse în noapte.

–Se pare că domnișoara Cade te-a bulversat puțin, îi șopti colega lui de la criminalistică, zâmbindu-i ușor.

Delacroix își coborî privirea spre ea, schițând un zâmbet stins.

–Este… într-adevăr… intrigantă, rosti scuturându-și capul, ca și cum încerca să alunge o vrajă.

–Dar hai la secție, continuă, reluându-și tonul de comandă.

Făcu semn echipei și porni spre ieșire.

Victoria Cade plutea deja undeva, în afara jocului lor…

Pentru moment.