Victoria Cade- Capitolul 17

Fără armură

În mașină, tăcerea avea propria greutate.

Farurile aruncau umbre lungi peste conturul perfect al profilului ei, peste obrajii palizi și gâtul delicat, unde pulsul bătea ritmic, vizibil.

Claude își ținea mâinile pe volan, dar ochii lui o priveau pe furiș.

Cum clipea rar, cum buzele ei păstrau urma sărutului din fața ambulanței, cum nici un mușchi nu trăda ce era în ea.

Când opri motorul, parcă se trezise dintr-un vis în care ea fusese mereu la distanță de o respirație.

Victoria coborî prima, urcă treptele casei ei cu mersul acela suveran, dar la prima treaptă se opri și își întoarse ușor capul peste umăr.

Ochii ei cenușii se scufundară în ai lui cu un abis care îl făcu să uite să respire.

– El nu era acolo… glasul lui răgușit se auzi, aproape o rugăminte.

Victoria rămase nemișcată, privirea ei părea că are un secret.

– Nu…răspunse ea, atât de încet că aproape nu o auzi.

– N-a fost niciodată acolo, a fost un test, pentru mine…

Se opri un moment…

– …și pentru tine.

– Un test?  Claude simți un tremur în voce.

Victoria își plecă ușor pleoapele.

Când le ridică, gheața din ochii ei se fisurase, nu avea nevoie să spună nimic, privirea aceea îi spunea tot.

-Eu?  șopti el.

Aprobarea ei fu doar un palid înclin al bărbiei, dar era suficient ca să-l sfâșie, în pieptul lui, inima bătea prea tare, prea vie, prea real.

Fără avertisment, Claude făcu doi pași, se lipi de ea.

Brațele lui o cuprinseră cu o forță care ar fi speriat orice altă femeie, dar Victoria nu se clinti nici o clipă.

Se căutară din nou cu gura, cu un sărut care nu semăna cu niciunul de până acum, nu era disperare, era recunoaștere.

Mâinile lui coborâră pe șoldurile ei, îi cuprinseră coapsele și, într-o mișcare fluidă, o ridică de la pământ.

Victoria tresări abia perceptibil, dar brațele ei se strânseră în jurul gâtului lui.

Trupul ei era cald și ușor în brațele lui, parfumul ei de iasomie îl droga mai mult decât orice adrenalină.

Sărutul nu se întrerupse când păși din hol spre scara largă.

Nu se întrerupse când urcă fiecare treaptă cu ea în brațe.

Nu se opri nici când umărul lui împinse ușa camerei ei, iar întunericul o cuprinse ca o promisiune.

Victoria își ridică fața spre el și pentru o clipă, lumina difuză căzu pe chipul ei, ochii umezi, gura umflată de sărut, părul despletit ca o coroană neglijentă.

Era pentru prima dată când el o vedea fără armură.

Și pentru prima dată când ea nu mai încerca să pară de gheață.

– Dacă mă vei iubi acum…șopti, glasul scăzut, tremurat ca un adevăr periculos

– …nu voi mai putea să-ți închid ușa.

Claude își lipi fruntea de a ei.

– Nu vreau să mai închizi nimic.

Apoi o lăsă să alunece încet pe pat, fără să-i dea drumul, fără să rupă vraja dintre ei.

Nu mai exista nimic altceva decât respirația lor amestecată.

Pentru prima oară, Victoria Cade nu mai era cea care privea rece de pe margine.

În întunericul camerei ei, cu mirosul de lemn și iasomie plutind în aer, trupul ei nu mai asculta de voința aceea neînduplecată care o făcuse să domine o lume întreagă.

Claude îi atinse obrazul cu dosul palmei.

Ochii lui negri erau întunecați de dorință, dar în spatele întunericului era un soi de duioșie care o tulbura mai tare decât orice foc.

– Victoria… glasul lui era ca un oftat.

Își coborî mâna pe gâtul ei, degetele mângâindu-i linia maxilarului, apoi clavicula.

Când îi atinse pielea sub tivul rochiei negre, simți fiorul tremurat care îi străbătu trupul.

– Spune-mi că mă vrei.

Ea închise ochii acum se simți vulnerabilă, expusă, dar  nici nu mai voia să fie altfel.

– Te vreau… glasul ei nu era decât o șoaptă, dar cuvintele aveau greutatea unui legământ.

Atât îi trebui….

Claude se aplecă deasupra ei, buzele lui îi găsiră gura, o gustară cu aceeași foame nebună.

De data asta nu mai era grabă, ci un dans lent, un ritual al unei iubiri care n-avea nevoie de cuvinte.

Victoria se arcuia sub el, degetele îi încleștate pe umerii lui.

Fiecare atingere i se părea o ardere care-i prăbușea zidurile, nu voia să se apere, nu voia să mai fugă.

El își coborî buzele pe gâtul ei, își trecu palma pe coapsele lungi, ridicându-i încet rochia.

O privea cum își mușcă buza să nu scoată vreun sunet, dar când degetele lui urcară pe coaste, un suspin scăpă de pe buzele ei.

Atunci o sărută din nou, ca să îi arate că nu trebuie să se teamă.

Că pentru el, ea era mai mult decât imaginea perfectă din ochii lumii.

Era femeia care îl învățase, fără să știe, ce înseamnă să iubești.

Mâinile ei tremurau când le ridică să-i atingă fața.

Degetele ei trase conturul pomeților, linia bărbiei.

Ochii lor se căutau într-un întuneric cald, ca două flăcări gemene.

– De ce…?… șopti ea.

– De ce nu te temi?

Claude își lăsă fruntea lipită de a ei.

– Pentru că ești cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată și pentru că vreau să-ți fiu adăpost… nu zid.

Atunci, Victoria Cade cedă.

Își înfășură brațele în jurul lui și îl trase spre ea, lipindu-și buzele de gura lui cu o sete nerostită.

Nu mai era nici o distanță, nici o barieră.

Doar două inimi care băteau ca una, două trupuri care se căutau cu disperare, două suflete care se recunoșteau în sfârșit fără mască.

Un fior lung îi arcuise spatele.

Claude îi mângâie obrazul și, cu un glas răgușit, șoptit doar pentru ea.

– Nu te teme… eu sunt aici.

Și când au ajuns împreună la acea margine unde dorința devine dureros de frumoasă, Victoria Cade și-a dat seama că niciodată nu va mai putea fugi de el.

În noaptea aceea, prima lor noapte, zidurile s-au spart și în locul lor a rămas doar adevărul.

O atinse cum nimeni altcineva nu îndrăznise, sub toată gheața ei era un trup care ardea cu o intensitate ce putea să mistuie orice barieră.

Fiecare deget al lui lăsa pe pielea ei o amprentă de foc, fiecare sărut cobora până în străfundurile pe care ea le ținuse încuiate o viață.

Victoria nu se împotrivi, nu își mai încordă umerii, nu mai ridică ziduri.

Își plecă fruntea pe umărul lui, lăsând un suspin să iasă când Claude îi ridică încet rochia.

Materialul de mătase alunecă pe coapsele ei cu un foșnet care semăna cu o eliberare.

Buzele lui îi căutau gâtul, urcau pe linia maxilarului până la colțul gurii.

Simțea cum i se înmoaie genunchii, cum trupul ei devenea moale, fragil în mâinile lui.

Pentru prima dată, era frumoasă nu doar pentru că era perfectă, ci pentru că era atât de vie încât aproape durea.

Mâinile ei, care ținuseră arme, care învârtiseră cheia succesului unui imperiu, acum tremurau când desfăceau nasturii cămășii lui Claude.

Fiecare bucățică de piele pe care o descoperea era un teritoriu necunoscut.

Își trecu vârful degetelor pe clavicula lui, apoi pe pectorali, ca și cum voia să învețe harta bărbatului pe care îl dorise în tăcere.

– Claude… vocea ei nu mai era decât un abur cald, un cuvânt care avea gust de vulnerabilitate.

El îi ridică bărbia cu două degete.

Ochii lor se căutară in irișii cenușii ai Victoriei nu mai era nici urmă de gheață doar un fel de lumină pe care el n-o văzuse niciodată.

– Spune-mi că nu regreți… șopti el, cu glasul aspru de prea multă dorință.

Victoria înclină capul, sprijinindu-și fruntea de a lui.

Răsuflarea lor era un tremur comun.

– Nu regret… îi răspunse, cu un glas în care se auzea, pentru prima dată, femeia din spatele legendei.

Când trupul lui o cuprinse de tot, un fior se rostogoli prin șira spinării ei.

Își strânse coapsele în jurul șoldurilor lui, gura căutând gura lui cu o sete care o speriase înainte, dar acum o elibera, intră încet ca o descoperire a unui orb, ca un flămând ce nu mai avea răbdare….trebuia să guste din fructul interzis….

Își pierduseră ritmul vorbelor, rămăseseră doar mișcările lente, săruturile adânci, tremurul pieilor care se atingeau.

El îi mângâia șoldurile, coastele, o ridica mai aproape, o cobora mai adânc.

Ea îi încleșta umerii între palmele ei mici și reci.

Nu știa cât timp trecuse până când simți că arde dinăuntru, că ceva în ea se rupea și renăștea în același timp.

Și atunci, cu un glas pe care nu îl recunoștea, Victoria Cade își îngropă fața în gâtul lui și lăsă un geamăt să iasă.

Un singur geamăt, care spunea tot ce n-ar fi putut niciodată să spună cu cuvinte.

Claude îi șopti numele cu o tandrețe care sfărâma tot, o sărută pe tâmplă, pe obraz, pe colțul gurii.

O ținu strâns până când tremurul trupului ei se liniști.

Și când în sfârșit se opriră, respirațiile lor rămăseseră lipite.

Se priveau în tăcere, și știau că nimic nu va mai fi ca înainte.

Victoria Cade, zeița de gheață, era acum o femeie care îl privea cu ochi întunecați de plăcere și în ochii lui Claude, ea era o ființă divină, un miracol de frumusețe pe care avea să-l venereze toată viața.

Se aplecă  iar peste ea, buzele lor se căutară din nou, un sărut profund care părea că le fură suflul.

Gura lui alunecă pe gâtul ei, pe clavicula delicată, coborând spre sânii care i se ridicau sub atingerea lui.

Când îi cuprinse cu buzele mugurele tare, trupul Victoriei se arcuise cu un oftat care îl sfărâmă pe dinăuntru.

Gemetele ei îl înnebuneau.

Mai mult decât orice cuvânt, mai mult decât orice privire, sunetul acela era dovada că între ei nu mai exista nicio mască.

Mâinile ei îi atingeau spatele, umerii, apoi coborau pe șoldurile lui.

Oriunde o simțea, pielea lui părea că ia foc.

Părea că propria carne avea o voință de nestăpânit.

– Te doresc din nou …. șopti, vocea lui era răgușită încărcată de o dorință nebuna pe care nu și-o recunoștea.

Gura lui coborî, înfometată, pe sânii perfecți, îi gusta ca un bărbat care n-ar mai fi vrut alt iz în gură.

Mana lui îi mângâia linia abdomenului, cobora spre coapsele ei albe, până când degetele i-au atins feminitatea caldă, fierbinte, moale.. umedă.

Victoria își lăsă capul pe spate.

– Claude… șopti cu o voce pe care nici ea nu și-o recunoștea.

Când i-a simțit degetele alunecându-i între coapse, un tremur lung i-a zguduit trupul.

Iar Claude se pierdu în sunetul acela, în felul în care ea îl striga fără cuvinte.

Gura lui coborî pe pielea ei cu săruturi umede, își trecu limba pe fiecare centimetru, gustând-o cu aceeași foame.

Era prea mult, era prea frumos.

Era un extaz pe care nu-l mai putea ține în frâu…. simțind că avea să o dorească din nou și din nou, la nesfârșit… gurile lor s-au căutat din nou într-un sărut brutal de intens.

Victoria îl cuprinse cu coapsele simțind iar acea dorință de al simți în interiorul ei, își înfășură picioarele în jurul taliei lui cu o abandonare care îi luă mințile.

Claude își lăsă fruntea pe a ei, respirând greu.

Apoi, cu un gest tremurat, se poziționă la intrarea ei.

– Privește-mă…îi șopti.

Ochii ei se deschiseră mari, cenușii, limpezi și când o penetră din nou, când trupurile lor se uniră complet, un geamăt scurt îi scăpă printre buze.

Se opri adâncit în ea, simțind că lumea s-ar putea sfârși în clipa aceea și nu i-ar păsa.

Victoria își lăsă capul pe pernă, respirând sacadat, nu mai putea fugi, nu mai voia.

El începu să se miște în ritmuri lente, intense, fiecare mișcare împingând-o mai adânc în abandon.

Gurile lor se regăseau mereu, căutându-se în săruturi lipsite de aer.

Mâinile ei îi atingeau fiecare mușchi, pielea fierbinte, carnea tremurândă de sub palmele ei.

Nu era doar dorință, era viață, era iubire, era contopirea a două trupuri goale care formau, pentru prima dată, un singur suflet.

– Ești…încercă el să vorbească, dar glasul îi muri în gât.

Victoria îl trase mai aproape, îi prinse obrazul cu palma, ca să-l privească în ochi.

– Nu… spune nimic…șopti ea.

Pentru că, în noaptea aceea, nu mai era nevoie de cuvinte.

Era suficient că respirau împreună.

Că trăiau împreună, că, pentru prima dată, se iubeau fără frică.