Victoria Cade- Capitolul 25

Scrisoarea …morga….și trecutul

Camera de patologie era tăcută…rece…grea.

Betonul era perfect curat, luminile albe pulsau slab, iar mirosul înțepător de dezinfectant tăia aerul. Masa de metal din mijlocul încăperii era goală.

Complet goală…

Pe mijlocul ei  o scrisoare.

Un plic alb, cu marginile ușor îndoite, ca și cum fusese ținut mult timp într-un buzunar.

Numele VICTORIA era scris pe el cu majuscule, trasate în roșu intens. Parcă scrijelite cu sânge.

Victoria făcu un pas înainte.

Claude și Allec rămăseseră în prag, ca și cum aerul din cameră le înghețase oasele. Ea întinse mâna, apucă scrisoarea și simți un fior care îi urcă pe șira spinării.

Hârtia era rece… prea rece, o desfăcu și citi.

„Ai jucat perfect până la final… Ce te-a făcut să spui adevărul?

Lou?… Acel mincinos și trădător? Te-a ales pe tine în detrimentul meu.

Dar tu n-ai câștigat, Victoria. Mă întorc după tine și nimeni nu mă poate opri.

Am răbdare mai multă decât crezi.

Mă voi juca cu viața ta până vei ceda, până vei deveni altceva…

Vei deveni păpușa perfectă. În mâinile unui Păpușar.”

Victoria coborî ușor scrisoarea. Ochii îi rămăseseră pe ultimele cuvinte.

Claude se apropie îi apucă încheietura și îi luă scrisoarea cu grijă.

– Scrisul ei... murmură el.

– Nu e grăbit, ea a avut timp…a vrut să lase asta aici…

Allec păși încet spre masă.

– Ceva nu e în regulă… Camera asta e plină, mereu cum a putut ea sa facă  toate astea fără să fie observată?

Victoria își ridică privirea.

– Ne joacă pe toți… dar mai ales pe mine.

– Vrea să mă destabilizeze.

Claude o privi atent.

– Victoria… ești bine?

– Nu. Dar am să fiu, pentru că jocul nu s-a încheiat. Adevărata scenă de teatru abia începe… și Păpușarul nu știe că n-a creat doar o victimă…a creat o vânătoare.

Claude strângea scrisoarea în mână cu atâta forță, încât articulațiile i se albiră. Se întoarse brusc spre Allec.

– Camera..vreau toate camerele…toate.

– Da, șefu’, dar…

– Toate, Allec.

– Cele exterioare, cele de pe coridor, cele care nu merg.

– Vreau fiecare cadru, fiecare umbră, fiecare naiba de secundă. Dacă a zburat un țânțar peste masa asta, vreau să știu unde a aterizat,vreau să văd toate mișcările Ellei.

– Și pune alertă peste tot cu chipul ei…o vreau prinsă.

Vocea lui nu mai era vocea cunoscutului detectiv FBI cu aer calm și privire rece.

Era altceva….o vânătoare începuse, iar Claude nu mai era omul din anchetă.

Era prădătorul.

Victoria îl privea fără să spună nimic. Îi cunoștea toate nuanțele.

Asta era alta o nuanță rară…furia calculată.

Furia care naște monștri și-i închide în colivii.

– Nu mai accept greșeli, spuse el și când spunea asta…Universul părea că ascultă.

Trecură 47 de minute până când un agent veni în fugă înăuntru.

– Am ceva! Nu e clar… dar avem o imagine de la camera C2. Ora 4:26 dimineața.

Claude, Victoria și Allec se apropiară de monitor.

Ecranul arăta o siluetă.

O umbră aluneca prin coridorul alb…

Dar nu fața conta ci mersul, mersul ei calm, fără grabă, fără teamă.

– Cineva știa că va fi prinsă, rosti Victoria în gând.

Claude încuie privirea pe acea imagine.

– Opacizează, mărește, scoate pe print, dă-mi asta pe toate birourile și ea sa fie scopul tuturor agenților. Prinderea Ellei este cea mai importantă misiune acum.

Se întoarse spre toți….

– Ascultați-mă bine….cazul Păpușarul nu mai e o anchetă. E o misiune și eu… nu dorm, nu respir și nu iert… până nu-l prind pe Păpușar….pe Ella.

***

Reședința Cade era scufundată în liniște. O liniște groasă, ca înaintea furtunii.

Claude închise ușa principală cu un gest ferm, iar Allec, rămas în pragul salonului, nu-și găsea locul.

– Ella…  vocea lui era spartă.

– Spune-mi că nu e adevărat…

Victoria nu spuse nimic. Stătea în fața laptopului tatălui ei, conectată la o rețea internă, degetele ei zburau peste taste, rapide, precise, ucigând una câte una toate liniile de cod care păstraseră ochii și urechile Păpușarului active în casa lor.

Claude se apropie de ea.

– Ce faci, Victoria?

Ea nu se opri, nici nu ridică privirea.

– Anulez totul….sistemele, microfoanele, camerele.

– Le-ai lăsat intenționat funcționale? întreabă Claude uluit.

Victoria dădu din cap.

– Da. Am vrut ca Ella să se simtă sigură, să creadă că joacă, să creadă că e cu un pas înaintea noastră…

– De când? întreabă Claude.

Victoria își ridică privirea glaciară asupra lui, un moment de liniște se puse între ei.

– Bănuiam…prima dată a fost mirosul ei, se regăsea la fiecare victimă, apoi în ziua când părinții mei au fost uciși.

– Am înțeles , spuse Claude.

Ea apăsă ultimul Enter.

Ecranul se întunecă, liniile de comandă dispărură.

– Acum nu-i mai dau voie să ne vadă. Sau să ne asculte, nu-i mai permit nimic.

Claude și Allec făcură un pas în spate, simțind în aer o schimbare. Ca și cum palatul de gheață al Ellei tocmai fusese fisurat.

Victoria se întoarse încet spre ei.

– Acum vă voi spune povestea ei.

Privirea lui Allec se înăspri.

– Cine este Lou pentru Ella? întrebă el.

– De ce… de ce l-ar ucide?

Victoria inspiră adânc.

Își ridică privirea spre Claude, apoi spre Allec, și spuse cu glas domol, dar care înțepa fiecare cuvânt:

– Lou… era tatăl ei….

FLASHBACK

„Rădăcina ruptă”

Cimitir o zi mohorâtă.

Vântul suflă printre frunzele căzute.

O cruce albă simplă se ridică peste un mormânt proaspăt săpat. Lângă ea, un bărbat în jur de 30 de ani, cu umerii prăbușiți și privirea pierdută, îngenunchează. Degetele lui tremură în timp ce așază o floare pe piatra rece. Lacrimile îi curg liber pe obraji.  Lou Nertis, iar durerea lui este a unui om care a pierdut tot.

În spatele lui, o mașină veche, o femeie în jur de 40 de ani stă cu mâna pe portiera deschisă. Pe bancheta din spate, o fetiță de vreo 5 ani, cu părul castaniu lung, poartă o rochiță albastră înflorată. Privirea ei nu are lacrimi, dar e mult prea matură pentru vârsta ei  tăcută, încremenită. O păpușă mare stă pe genunchii ei, ținută cu ambele brațe, de parcă ar fi ultima ancoră cu lumea.

 „Am să am grijă de ea, Lou… cât timp va avea nevoie. Tu fă-ți ordine în viață. Copilul are nevoie de stabilitate, nu de un tată căzut în genunchi.”

Lou ridică privirea spre femeie, cu ochii roșii și sfâșiați de vină.

„Știu… Doamne, știu. O să-i trimit bani, tot ce are nevoie. Dar… nu pot. Nu pot s-o privesc fără să-mi amintesc de ea…” rostește el cu glas frânt, privind spre mormânt.

Se ridică greoi, face doi pași spre mașină.

Fetița îl privește cu acei ochi mari, întunecați și inexpresivi. O lacrimă se prelinge tăcut pe obrazul ei, dar nu spune nimic.

Lou se apropie de portieră. Nu are curajul să o atingă, întinde mâna, dar o lasă să cadă. Își întoarce privirea și face cel mai greu pas din viața lui… se îndepărtează.

Tristețea rămâne pe chipul fetiței, gura i se încleștează. O clipă, păpușa alunecă puțin, dar ea o prinde imediat. Ochii ei rămân fixați asupra bărbatului care dispare în ceață.

Singura ei legătură cu lumea tocmai a fost ruptă. Și ea a știut.

 „Casa din lemn și tăcere”

Interiorul unei case vechi, rurală, cu podele care scârțâie. O cameră mică, simplă. Fereastra este aburită de frig.

Pe un covoraș rotund, în mijlocul camerei, stă o fetiță de 5 ani, cu genunchii strânși sub bărbie, în fața unei case de păpuși din lemn, meticulos aranjată. E singura piesă nouă din acea cameră  făcută la comandă, după spusele mătușii.

Pereții casei de păpuși sunt pictați cu grijă. Înăuntru, fiecare piesă de mobilier e așezată perfect, scaunele sunt aliniate, patul e mereu făcut, iar păpușile, trei la număr sunt poziționate întotdeauna la masă, cu farfurii în față și un ceainic minuscul între ele. Fetița le mută ușor, dar mereu cu aceleași gesturi. Precise, repetitive.

Niciun cuvânt, nicio reacție. Doar degetele ei delicate care animă acel mic univers pe care și l-a construit ca să înlocuiască viața reală.

Din prag, o femeie trecută de 50 de ani, cu șorț peste rochie, o privește. În mâini ține o farfurie cu supă caldă.

 „Elisabeta, draga mea, vrei să mănânci?”

Fetița nu răspunde, nu clipește, ea mută doar o păpușă de pe un scaun pe altul. Apoi învârte ceainicul gol de porțelan între mâini, privind în gol.

Femeia oftează, lasă farfuria pe noptieră și iese.

În cameră se așterne tăcerea.

Fetița nu plânge, nu zâmbește. Privirea ei e adâncă, dar de nepătruns. Singurul sunet este scârțâitul unei uși de la dulapul casei de păpuși, pe care îl deschide și închide de câteva ori, ca pe un ritual.

Înăuntru, o păpușă mai mare stă închisă.

Fetița o scoate, o mângâie pe cap și îi șoptește aproape mut:

 „Tu n-ai plecat…”

 „Frumusețea păpușii moarte”

Lumina slabă a lunii se strecoară prin jaluzelele trase pe jumătate. Scârțâitul unor trepte de lemn anunță prezența unei siluete mici. Elisabeta, acum în jur de 10 ani, coboară desculță, purtând o rochiță albă și cu o păpușă strânsă la piept.

În living, întunericul plutește ca o pătură groasă, spart doar de reflexiile alb-negre ale unui film vechi care rulează pe televizorul așezat pe un dulap mic, tremurând din cauza semnalului slab.

Mătușa ei, așezată într-un fotoliu mare, părea adormită. O pătură acoperea picioarele subțiri. Capul îi era ușor înclinat, iar fața palidă era luminată intermitent de scena filmului, un bărbat care înjunghia o femeie, o prindea în brațe și o mângâia, ca și cum ar fi fost iubita lui. Femeia se stingea lent în brațele lui, iar el o privea cu o tandrețe absurdă.

Elisabeta nu clipi…se apropie de mătușa sa.

Îi analiza fața..ochii ei erau deschiși, dar goi. Trupul inert, nemișcat, rece ca piatra. Elisabeta se aplecă ușor, cu gesturi delicate, și-i aranja o șuviță de păr care căzuse pe frunte.

 „Arăți ca o păpușă… moartă vie,” șopti ea, ca și cum ar fi oferit un compliment.

Nu fu speriată, nu izbucni în plâns. Doar își lăsă păpușa jos, se duse la telefonul fix și formă numărul poliției.

„Mătușa mea nu se mai trezește…cred că e moartă.”

Apoi se așeză în fața televizorului, pe podea, urmărind scena cu bărbatul și femeia ucisă. Nu tresări nici când ușa se deschise cu zgomot și poliția intră în grabă.

 „Domnișoară, ești bine? Ai pe cineva?” o întrebă una dintre agentele tinere, așezându-se lângă ea.

Elisabeta ridică privirea spre ea. Ochii i se luminau de lumina ecranului, dar erau fără sclipire copilărească. Dădu din cap încet, tăcută.

„Nu. Nu mai am pe nimeni.”

Două zile mai târziu, era mutată într-un centru de plasament, fără nicio mențiune despre tatăl ei. Dosarul mătușii, rămas neterminat, menționa că soțul ei murise cu ani în urmă și că nu mai avea rude în viață.

Adevărul însă era altul.

Un bărbat cu numele Lou nu fusese niciodată informat. Nimeni nu a legat copilul tăcut din centrul de plasament de inginerul distrus care-și plângea fiica pierdută.

Iar Elisabeta, în fiecare seară, își punea păpușa în patul de jucărie, o învelea, și-i șoptea:

„Dormi liniștită. Lumea păpușilor e mai bună.”