Victoria Cade- Capitolul 29

Păpușa cade

Rochia roșie a Victoriei era sfâșiată, încleiată de sânge și praf. Lumina slabă care cădea din tavanul industrial al subsolului desenase umbre grele peste cutiile metalice, peste stâlpii de susținere și podeaua pătată. În mijlocul acelui infern, Ella pășea calm, parcă plutind, cu o eleganță bolnavă, ruptă de realitate.

Victoria, abia ținându-se pe picioare, tremura  dar nu de frică, ci de furie. Bărbatul acela o ținea cu brutalitate de brațul rănit forțând-o să stea dreaptă în fața Ellei.

– Am câștigat, draga mea Victoria Cade, șopti Ella cu glasul acela dulce-otrăvit, zâmbind ca o actriță care își rostea replica finală în piesa preferată.

– Astăzi cazi…tu și tot imperiul tău ipocrit…toți veți cădea….inclusiv cavaleria care vine spre moarte sigură în frunte cu iubitul tău Claude …Pentru ce mi-ați furat…pentru tata și pentru că îmi place pur și simplu când te văd așa înfrântă în fața mea.

Victoria își ridică privirea, buzele crăpate se deschiseră pentru un singur cuvânt scuipat.

– Tatăl tău te-a ținut departe, nu eu. Nu te mai ascunde în spatele urii tale.

Pentru o clipă, un val de liniște căzu peste scenă.

Apoi Ella râse, nu un râs omenesc ci un hohot sec, metalic, crescut din adâncuri, dintr-un loc unde nimic nu mai e viu.

Ochii ei, negri ca abisul, se umpluseră de ceva ce Victoria nu mai văzuse până atunci. Era mai mult decât furie, era o sete o foame crudă, viscerală, de distrugere.

În acel moment, Victoria înțelese.

Nu există cale de întoarcere, Ella nu mai era fata fragilă de altădată. Era produsul tuturor traumelor, al urii crescute în tăcere și nu se va opri decât atunci când sângele Victoriei va atinge podeaua.

Se răsuci brusc luând acel bărbat prin surprindere și se eliberă din strânsoarea lui.

– Prindeți păpușa și dezmembrați-o, porunci Ella pe un ton lejer, ca și cum ar fi cerut să i se aducă un ceai.

Cei doi bărbați râseră, un râs bolnav, greu de uitat. Dinții lor gălbui ieșiră la iveală, cu ochii turbați și cuțitele ridicate.

Victoria încremeni pentru o fracțiune de secundă și apoi… fugi.

Se aruncă într-o parte, smulgându-și restul rochiei de pe picior. Sângele i se scurgea deja pe braț și pe pulpa piciorului, desenând dâre haotice pe podeaua rece.

Cutii de muniție, lăzi grele, rafturi cu armament, totul devenise o pădure de fier și oțel printre care Victoria alerga, gâfâind, cu durerea mușcând din ea.

Fiecare pas era o sfidare, fiecare respirație, un pact cu viața.

În spate, pașii lor se auzeau… lamele care loveau cutii, râsete.. țipete de provocare.

– Fugi, păpușă, fugi cât poți! strigă unul.

– Te vom găsi!

– Și când o facem…

Victoria nu mai asculta, nu mai putea.

Tot ce conta era să ajungă… undeva.

Să respire…să trăiască, privi spre suportul de arme și blestema în gând.

Victoria știa unde trebuia să ajungă, nu la ieșire ci la zona lamelor,  rafturile cu săbii, pumnale, cuțite lungi, machete, lame curbate, de colecție, de antrenament sau letale. Un altar al metalului….era singura ei șansă….

Cartușele din acest segment fuseseră scoase alături de grenadele, blocate în seifuri. Armele de foc de aici erau doar recuzită inutilă în mâinile ei.

Dar cuțitele?

Pe acelea știa să le folosească, cu ele învățase să se apere, cu ele învățase să ucidă.

Tăcerea în depozit era densă.

Fiecare pas lăsat de ea lăsa o urmă însângerată.

Fiecare respirație era o sabie între coaste.

Glasul Ellei se auzea undeva în fundal, spart, deformat, de parcă vorbele ei se răsfrângeau printre cutii, ca într-un vis distorsionat.

– Nu ai unde fugi…Tu nu înțelegi jocul, Victoria…Ești doar o piesă, dragă păpușă….o jucărie stricată.

Victoria își forță mușchii piciorului. Își legă strâns rana cu o bucată lungă de rochie, încă murdară, udă, lipită de carne.

Mâinile îi tremurau. Dar ochii… ochii erau limpezi, tăioși, calculați.

Apoi îi simți…ei veneau.

Pași ușori, tactici, dinspre stânga.

Unul dintre cei doi bărbați o zărise printre lăzi și accelerase. Îl auzea cum își freacă lamele pe cutiile de lemn…cum se apropia.

Se jucau.. era evident, nu voiau să o omoare direct.

Voiau s-o vâneze, să o facă să sângereze încet, să se teamă.

Dar Victoria nu se mai temea…nu de ei.

Ajunse la suport și văzu cuțitul lung, în teacă neagră, prins de suportul metalic. Îl apucă brusc chiar în momentul în care simți lama adversarului tăindu-i omoplatul stâng.

Durerea o sfâșie….dar nu țipă.

În schimb, se aplecă brusc, întorcându-se în timp ce aluneca pe spate, ca într-un dans calculat.

Iar în acel gest, cu o precizie rece, duse lama ei spre încheietura genunchiului atacatorului.

Tăietura fu exact acolo unde trebuie….tendonul, ligamentul…nervul sciatic.

Un urlet sălbatic sfâșie aerul.

Bărbatul se prăbuși, zbătându-se, mâna lui încercând să țină în loc rana care pulsa cu sânge și durere. Se rostogolea pe podea, lovind totul în jur.

Victoria se ridică încet.

Respira greu, dar avea o lamă în mână și o minte limpede.

– Știu unde să tai, nenorocitule….încă unul.

Doar un bărbat și Ella mai rămăseseră.

Victoria strânse mânerul armei.

Rănită, sângerând…dar încă în viață.

Și nu avea de gând să piardă.

***

Holul principal al clădirii Cade vuia.

Lumini roșii intermitente. Semnalele de alarmă acustică.

Zgomot de pași repezi, comenzi strigate, și sunetul clar al armelor pregătite de intervenție.

Claude era în centru cu privirea lui dură, hotărâtă…nu era loc de ezitări.

– Allec!

Glasul lui tăios îl făcu pe ofițer să tresară.

– Opriți toate camerele din interior, curentul.

– Orice o poate ajuta să vadă ce facem, tăiați rețeaua….acum!

– Șefu’, dar fără camere…

– Ella ne vede, Allec. Ne-a văzut mereu.

– Acum o orbim.

Allec înghiți în sec și ridică imediat receptorul pentru coordonare.

– Toate sistemele Cade, Black out total. De urgență.

Claude nu așteptă.

Se întoarse spre restul ofițerilor.

– Împrăștiați-vă în echipe de câte doi, scoateți tot personalul afară!  Cine nu poate merge, îl duceți în brațe, vreau toți civilii la o distanță de minimum 200 de metri.

– Geniștii la subsol, vreau să găsiți bomba.

– De unde știți că e o bombă? întrebă Allec, vocea ușor ridicată, tensionată.

Claude se opri și se întoarse spre el.

– Pentru că asta e răzbunarea Ellei, Allec. Ea nu vrea doar s-o omoare pe Victoria. Vrea să șteargă tot ce are legătură cu ea..  să-i ardă imperiul din temelii….cu ea înăuntru.

O tăcere apăsătoare căzu brusc.

Zgomotul general părea să se estompeze pentru o clipă.

Claude și Allec se priviră, doi oameni care văzuseră moartea prea des… dar care acum simțeau că nu mai e vorba doar de o misiune.

– Am lucrat cu Ella ani de zile, șefu’… șopti Allec, strângând maxilarul.

– Am râs cu ea, i-am încredințat vieți… și totuși …n-am văzut-o niciodată.

Claude puse o mână pe umărul lui.

– Pentru că Ella n-a fost niciodată acolo, Allec.Ne-a arătat doar o păpușă….un chip desenat cu grijă.

– Restul era în întuneric.

Când totul părea să fie sub control, Claude se întoarse spre scara care cobora la subsol.

Se opri pentru o clipă, își scoase vesta antiglonț, aruncă pistolul de rezervă în buzunar și rosti scurt:

– Cobor.

– Singur? întrebă Allec, șocat.

– Da. Dacă Ella declanșează bomba, măcar să fiu acolo cu Victoria. S-o salvez…sau să mor alături de ea.

Apoi își lăsă umerii pe spate, își încleștă maxilarele și coborî, fără să privească înapoi.

Allec rămase sus, urmărindu-l.

Își încleștă pumnii….ochii îi erau umezi.

– Să nu îndrăznești să mori, șefu’…Nu înainte s-o aducem pe scorpie în genunchi.

***

Victoria stătea rezemată de o cutie grea, cu marginea metalică rece și tăioasă. Respira greu, neregulat.

Sângele i se scurgea în tăcere pe coapsă, în dâre calde și lipicioase, iar mâna îi tremura slab pe mânerul lamei pe care o ținea încă încordată.

Oboseala nu mai era o stare…era un verdict.

Durerea pulsa în fiecare mușchi, în fiecare fibră, dar mintea ei rămânea lucidă.

Nu mai avea timp și ea știa asta.

Vocea Ellei se auzi din nou clară, crudă, străpungând spațiul gol din depozit.

– Of, Victoria… te-a cam lăsat bateriile, nu? Fiecare păpușă are o limită, unele se strică de prea multă iubire. Altele… de prea mult sânge.

Ella râdea cu poftă.

Sunetul îi ricoșa în toate colțurile spațiului, dar Victoria era atentă.

Asculta nu doar cu urechile  ci cu tot corpul.

Fiecare ecou, fiecare intonație, îi indica distanța, direcția, ritmul pașilor.

Ella era aproape.

Victoria închise ochii o secundă. Simți cum pulsul îi bate în tâmple, știa ce urmează.

Dar tot ce putea face era să se pregătească.

– Și știi ce e mai amuzant, păpușa mea?

Vocea Ellei deveni joasă, insinuantă, otrăvită.

– Iubitul tău în armură strălucitoare… a oprit sistemul.

– Se apropie….de moarte.

Și apoi râse, un râs gutural, atât de satisfăcut încât tăie aerul în două.

Victoria deschise ochii brusc iar inima i se opri.

Privi spre peretele de sticlă securizată care dădea spre scara de urgență.

Acolo… în semiîntunericul roșiatic, în aerul prăfuit și încărcat… îl văzu.

Claude….

Mergea singur, în jos, cu arma strânsă, privirea fixă și pașii hotărâți.

Un bărbat gata să înfrunte iadul  dar neștiind că deja intrase în el.

– La dracu… șopti Victoria cu un nod în gât, iar ochii i se lărgiră de panică.

El intrase în capcană….

Ea ridică puțin capul.

Durerea din omoplat îi trimise o senzație tăioasă spre ceafă, dar nu conta…nimic nu mai conta acum.

Îl urmărea, îl privea ca și cum viața ei era suspendată de un fir invizibil între ei…di poate chiar era.

“Ella e acolo, încearcă să-l omoare. Trebuie să-l opresc…trebuie…”

Dar corpul ei ceda.

Iar inima, inima ei, se zbătea acum mai tare pentru altcineva.

Victoria își sprijini fruntea de marginea rece a cutiei și încerca să își controleze respirația.

Durerea pulsa tot mai insistent, dar în mintea ei un singur nume pulsa mai tare….Claude.

Respira….număra.

Vizualiza labirintul, știa fiecare culoar, fiecare ungher. Trebuia doar să ajungă la el înaintea ei.

Dar ceva… se mișcă, un șuier scurt ca un reflex rapid.

Se feri rapid și lama trecu pe lângă ea și se înfipse în marginea lemnoasă a lăzii, scuturând cutia din temelii.

Victoria se aruncă într-o parte, ignorând fiecare mușchi rupt, fiecare picătură de sânge pierdută.

Însă, chiar când se pregătea să lovească…

– STAI PE LOC… SAU IUBITUL TĂU MOARE!

Vocea Ellei tăie aerul ca o sabie ascuțită.

Victoria încremeni, timpul îngheță.

O văzu pe Ella, ieșind de după umărul acelui bărbat imens, cu o armă întinsă.

Ochii Ellei ardeau de ură pură, dar chipul ei rânjea cu o satisfacție bolnavă.

Victoria o privea fără expresie, nu avea s-o lase să-i citească durerea.

Nu avea s-o lase să-i vadă frica.

– Victoria…

Vocea lui Claude se auzi în depozit ca un ecou spart….firavă.

De necrezut de fragilă pentru un bărbat atât de puternic.

Ea închise ochii pentru o clipă.

– Se pare că ți-am găsit călcâiul lui Ahile, păpușă… rosti Ella cu o răceală teatrală.

– Rămâi aici, dacă mișcă chiar și un singur mușchi… omoară-o, îi spuse bărbatului, oferindu-i arma.

Ella își scoase alt pistol de la brâu și se pierdu printre cutii.

Victoria îl privi pe cel rămas fără reacție, rânjetul acela infect, ochii aceia plini de dispreț.

Și atunci…Victoria își lăsă privirea în spate, spre o zonă imaginară, mimând o tresărire.

Bărbatul se încruntă, întorcându-se instinctiv să vadă ce era acolo.

Aceea fu greșeala lui….

Într-o mișcare rapidă, ea întinse mâna, apucă lama și o trase cu toată forța peste încheietura lui.

Arma căzu cu un clinchet metalic.

Urletul lui fu de fiară rănită.

Victoria nu mai așteptă.

O luă la fugă, trupul ei strigând de durere, dar mintea  concentrată pe un singur punct de lumină….Claude….

Ajunse într-un culoar îngust cu perete de sticlă.

Acolo, în reflexie, îl zări.

Era singur, pășea calm, cu pistolul în mâini, privirea fixă.

– La dracu… șopti ea cu disperare.

Știa….știa că Ella îl aștepta.

Victoria sprintă cât putu, sângele picura în urma ei, dar nu se opri.

Respira sacadat, ajunse în dreptul geamului și, pentru o clipă, privirile lor se întâlniră.

Claude deschise gura, pierdut.

– Victoria…?

Dar în același moment…două focuri de armă răsunară.

Unul… sec….celălalt… prelung, brutal….mortal.

Victoria simți cum corpul i se duce pe spate, ca și cum cineva îi trăsese pământul de sub picioare.

Ochii i se măriră….timpul se dilată.

Răsuflarea i se bloca în piept ….

Claude rămase nemișcat.

În jurul lui, aerul parcă se sparse în mii de cioburi.

Victoria căzu în genunchi.

Rochia roșie i se înmuia de la sânge.

Privirea i se umplu pentru prima oară de lacrimi, iar vocea ei ieși ca un abur cald:

– Claude…

Și întunericul începu să coboare.