Victoria Cade- Capitolul 3

Capitolul 3

08:00 Dimineața după crimă

În fața hotelului Cade, lumea fremăta. Zeci de jurnaliști, camere de luat vederi, reporteri cu microfoane ridicate, fotografi agitați și tehnicieni care își ajustau ultimele cadre. Trotuarul din fața intrării grandioase devenise o scenă controlată de haosul presei.

O așteptau pe ea. Știau că va veni. Știau că vine mereu la fix.

Niciodată cu un minut mai devreme, niciodată cu un minut mai târziu.

La ora exactă, mașina neagră, lungă, cu geamuri fumurii, opri în fața intrării…motorul tăcu.

Șoferul, îmbrăcat impecabil, coborî rapid și deschise portiera, cu acea sincronizare perfectă care nu trăda nicio emoție.

În același timp, agenții de securitate înaintară rapid, formând un cordon uman între mașină și valul de ziariști nerăbdători. Flash-urile explodau, într-un dans orbitor de lumină.

Victoria Cade coborî cu lejeritatea ei perfectă. Purta un costum alb, croit impecabil, ca o armură de mătase. Pantalonii îi alungeau perfect picioarele, sacoul îi contura silueta zveltă, iar pielea ei palidă strălucea în lumina dimineții.

Părul negru, lăsat liber, cădea în valuri perfecte pe spate, contrastând violent cu albul ținutei.

Chipul, acea sculptură desăvârșită nu exprima nimic.

Maxilarul conturat, pomeții ușor colorați, buzele pline, lăsate într-o linie naturală, iar ochii gri-metalic erau la fel de  reci, goi și puternici.

Privirea îi rămânea fixă, deschisă, chiar și când zecile de blițuri îi bombardau chipul.

Nu clipi, nu tresări, nu părea umană.

– Doamna Cade!

– Vreți să comentați crima?

– Cine este victima?

– A fost implicată familia Cade?

– Cât de afectată este compania?

Întrebările izbucniră în valuri simultane, agresive, amestecate.

Dar ea… doar îi privi, scurt, rece, controlat.

Toți știau adevărul nespus. Victoria Cade nu dă interviuri.

Niciodată…

Un reprezentant al echipei sale de PR preluă imediat întrebările, rostind un comunicat pregătit, în timp ce ea păși lejer pe covorul roșu întins până în interiorul hotelului.

Părea că valul de oameni nici nu exista pentru ea.

Intră prin ușile de cristal ca într-o altă lume.

În interiorul hotelului, personalul era deja aliniat impecabil, la posturi.

Nimeni nu respira prea tare.

Toți își plecau discret capul când trecea.

– Bună dimineața, domnișoară Cade.

– Ziua bună, domnișoară Cade.

Saluturile veneau automat, șoptit, respectuos.

Postura ei impunea respect absolut. Părea să plutească pe marmura lucioasă, fără a atinge pământul. Mișcările erau lente, calculate, fără urmă de grabă. Fiecare pas, fiecare balans al corpului, o lecție de control.

Se apropie de lift.

Personalul aștepta deja. Un angajat apăsă discret butonul, fără să o privească direct.

Ușile se deschiseră.

Victoria păși în cabină.

Liftierul închise ușile, apăsând butonul pentru etajul 20. Nu se auzea decât zgomotul fin al mecanismului.

Victoria Cade rămase nemișcată, cu mâinile coborâte pe lângă corp, privirea fixă înainte.

Ca o regină în propriul turn de fildeș.

Și totul, totul în jurul ei părea să existe doar pentru a-i susține imaginea.

Intangibilă, de neatins, de neclintit.

10:00 ..Autoritate absolută

Sala de ședințe de la etajul douăzeci era masivă, cu pereți din sticlă fumurie și coloane metalice lăcuite. O masă lungă, din lemn închis la culoare și sticlă, ocupa centrul încăperii, înconjurată de scaune din piele neagră. Toate ocupate.

Toți, bărbați…

Fiecare cu câte un dosar în față. Cravate perfect legate. Atitudini ferme, tăcere bine exersată.

La ora exactă 10:00, ușa de sticlă se deschise fără un zgomot.

Victoria Cade intră în sală și toți se ridicară deodată. Ca la un semnal militar.

Ea înaintă calm, cu pașii tăcuți ai pantofilor ei albi și ocupă locul liber din capul mesei. Silueta în costumul alb se așeză cu o eleganță rigidă, fără grabă.

Ridică puțin bărbia în semn de salut, nicio altă mișcare.

Bărbații se așezară imediat la loc.

– Ce avem pe ordinea zilei de azi? se auzi glasul ei limpede, rece, tăios. Ca o bucată de sticlă spartă în liniște.

Unul dintre bărbații din dreapta se grăbi să îi înmâneze un dosar. Ea îl luă cu mișcări precise, fără să-i arunce vreo privire. Deschise coperta, citind primul rând.

Fruntea i se încreți ușor.

– Cine a scris mizeria asta?

Vocea ei nu fusese ridicată. Dar liniștea care căzu după întrebare era asurzitoare.

Unii dintre cei prezenți se fâstâceau deja în scaune. Doi își dădură jos ochelarii. Un altul își șterse palmele transpirate pe pantaloni.

– Domnișoară Cade, săptămâna trecută ați cerut raportul despre acea clădire de la marginea orașului, interveni o voce calmă, bărbătească.

Victoria ridică lent privirea.

Vorbise  un bărbat cu părul cărunt, aflat pe al cincilea scaun din stânga. Ochii lui blânzi păreau complet nelalocul lor într-o încăpere dominată de tensiune.

Îl fixă preț de o secundă…doar atât.

-Toată lumea, afară.

Tonul ei nu era furios, era final.

– Și luați și mizeria asta de dosar cu voi, refacere completă. Lou, tu rămâi.

Nimeni nu comentă. Toți se ridicară într-o grabă aproape ridicolă, adunându-și hârtiile, ferindu-și privirile, încercând să iasă înainte ca ea să le mai adreseze o propoziție.

Ușa se închise în urma lor. Rămăseseră doar ea și Lou.

Pentru o clipă, înăuntru era liniște absolută.

– Le este teamă de tine, spuse Lou, cu o voce scăzută, când între ei nu mai era nimeni.

Victoria nu răspunse imediat. Își întinse spatele drept pe spătarul scaunului și își lăsă degetele să alunece peste marginea mesei.

– Foarte bine…așa trebuie să fie.

Vocea îi era calmă, dar pierduse acea ascuțime dinainte. Cu Lou nu avea nevoie de teatru. Cu el… era ea, dar versiunea îmblânzită, dar tot rece.

– Spune-mi despre spațiu.

Tocmai atunci, se auzi o bătaie scurtă în sticla ușii.

O fată tânără, subțirică, cu părul prins în coc, intră împingând un cărucior elegant.

În fața Victoriei, așeză o ceașcă de porțelan alb pe o farfuriuță, apoi o cutie pătrată, mică, învelită în hârtie albă satinată, legată cu o fundă roșie.

Apoi, cu același gest, îi puse lui Lou o ceașcă identică în față.

Fata făcu o mică plecăciune și ieși fără un cuvânt.

Lou o privi, apoi zâmbi ușor și spuse, cald.

– La mulți ani, Victoria.

Pentru prima dată în acea dimineață, pe chipul ei apăru o ușoară schimbare. Privi cutia tăcută, cu o privire diferită. Ușor mai blândă, poate puțin nostalgică.

– Mulțumesc, Lou. Mereu îți amintești de ziua aceasta.

Dar nu se atinse de cutie.

Nu desfăcu fundița, nu schiță vreun gest de recunoștință ostentativă.

Doar o mică, infimă crăpătură în masca de gheață.

Una pe care doar Lou o putea vedea.

12:00  Invitația

Ora exactă 12:00.

Victoria Cade pășea prin coridorul principal al hotelului, îndreptându-se spre ieșire, locul unde, de obicei, obișnuia să ia masa de prânz la restaurantul privat. Personalul hotelului, discret, dar mereu prezent, îi asigura drumul liber.

Însă, când se apropie de ușile mari de sticlă, ochii ei gri-metalic se fixară asupra imaginii din exterior.

El era acolo… Detectivul Delacroix stătea drept, relaxat dar impunător, sprijinindu-se ușor pe călcâi, cu mâinile în buzunare, privindu-i mașina care o aștepta. Chipul serios, privirea întunecată, părea că o aștepta de ore.

În jurul lui, din nou, mulțimea de reporteri își ocupa pozițiile, microfoanele ridicate, camerele reglate.

Un roi de voci în așteptare.

Victoria se opri cu un pas înainte de a ieși complet.

Îi privi pe toți o secundă. Nu cu nervozitate, ci cu acea rece analiză matematică care o caracteriza.

Ochii îi alunecară apoi spre personalul de pază care o aștepta, tensionat, gata să o escorteze.

Ridică ușor bărbia.

– Azi nu voi merge la prânz.

Vocea ei, clară, calmă, nu admitea discuții.

Personalul reacționă imediat, aplecând discret capetele în semn de înțelegere.

– Anunțați să se aducă prânzul în biroul meu… și…

Se opri o fracțiune de secundă. Își întoarse capul ușor, fixând din nou figura detectivului de afară, care o privea atent, dar nu îndrăznea să pătrundă mai mult.

– …și pentru încă o persoană.

Se întoarse elegant, fără să mai ofere vreo explicație.

– Spuneți acelui detectiv că îl aștept în biroul meu.

Se întoarse complet pe tocuri, iar silueta albă, impecabilă, se îndepărtă lejer, plutind pe marmura rece.

Personalul o urmă cu pași măsurați, iar ușile liftului se deschiseră instantaneu.

Liftierul deja știa destinația.

Etajul 20.

Ușile se închiseră în urma ei, înghițind-o iar în sanctuarul controlului absolut.

12:30  Jocul minților

Ușile grele de sticlă ale biroului de la etajul 20 se deschiseră silențios, iar detectivul Delacroix păși înăuntru, escortat de doi agenți de securitate ai hotelului Cade.

Făcu primii pași cu acea siguranță masculină pe care o purta mereu cu el, însă nu-și putu opri ochii să nu alunece prin încăpere.

Biroul nu era doar mare, era perfect.

Pereți înalți din sticlă fumurie lăsau lumina să cadă calculat, desenând umbre precise pe podeaua de marmură albă. Mobilierul minimalist, dar rafinat. Fiecare obiect avea locul lui, fiecare detaliu părea măsurat cu rigla unui arhitect maniacal.

Nimic nu era întâmplător, nimic nu era excesiv. Totul transmitea control.

Privirea i se opri inevitabil pe silueta așezată la biroul masiv din mijlocul încăperii.

Victoria Cade, stătea perfect dreaptă, cu o eleganță naturală care sfida gravitația. Costumul alb îi contura trupul subțire ca o lamă, iar părul negru cădea în valuri ordonate pe umeri. Chipul ei sculptat era  fără cusur, fără emoție.

Ochii lor se întâlniră și Delacroix simți, preț de o clipă, cum aerul părea să devină mai greu. Uită să respire.

Ea însă, îl privea cu o indiferență aproape divină.

– Domnișoară Cade, o salută el primul, cu o ușoară înclinare a capului, încercând să mascheze acea secundă de gol de aer.

– Domnule detectiv, îi răspunse ea, fără să-și schimbe tonul sau expresia.

Un valet discret așeză pe masă două platouri de prânz, apoi dispăru în tăcere, lăsându-i singuri în acea vastitate tăcută a biroului.

Delacroix nu se așeză încă.

– Permiteți? întrebă, formal.

– Desigur. Vocea ei era moale, dar rece ca un voal de mătase întins peste gheață.

Se așeză în fața ei, menținând contactul vizual, studiind-o.

Nu-i oferea nimic, nici măcar un licăr de umanitate.

– Aș dori să discutăm despre noaptea trecută, începu el, cu o voce calculat neutră.

– Desigur, replică ea simplu.

– Ce mă intrigă cel mai mult, domnișoară Cade, nu este modul în care ați intervenit.

-Ci… cum ați știut? Cum ați identificat atât de repede persoana vinovată, înainte chiar ca oamenii mei să înceapă verificările?

Victoria înclină ușor capul, în colțul gurii îi jucă pentru o fracțiune de secundă acel zâmbet minuscul, controlat.

– Observație, domnule detectiv Delacroix.

– Observație? repetă el, ușor încordat.

– Mintea mea, continuă ea pe un ton liniar,

– …este antrenată să vadă ceea ce alții ignoră. Să caute în nuanțe, în vibrații, în detalii aparent irelevante. Îmi place… să analizez în tăcere.

Își intersectă degetele deasupra mesei, păstrându-și postura dreaptă, elegantă.

– În timp ce dumneavoastră și echipa dumneavoastră încă procesați… eu deja am reconstruit evenimentul, nu prin emoțiile absurde, nu prin impuls ci prin… claritate.

Delacroix inspiră adânc, simțind cum fiecare cuvânt al ei cade ca un ciocan mic și continuu peste rațiunea lui.

– Ați dedus totul din… nimic, deci.

– Nimic e un concept relativ, domnule detectiv. În detalii mărunte, în poziția corpului, în privirea victimelor, în vibrația agresorului, în crăpătura vocii, în unghiul de cădere. Iar bucata de mătase… nu a fost decât confirmarea.

Delacroix rămase tăcut.

Pentru câteva secunde își mută privirea pe mâinile ei perfect poziționate, niciun tremur, nicio ezitare.

– Sunteți… fascinantă, domnișoară Cade, rosti el, de această dată fără sarcasm.

Victoria ridică ușor bărbia.

– Nu sunt fascinantă, domnule detectiv Delacroix.  Sunt necesară.

O pauză grea se așternu între ei.

Un duel fără săbii, un duel al minților.

Și încă o dată, în acea tăcere, Delacroix avu sentimentul că, deși era în fața ei… nu era nici măcar aproape de cine e cu adevărat Victoria Cade.

12:40 Ridicarea mizei

Tăcerea dintre ei devenise aproape tangibilă.

O încăpere grandioasă, două siluete opuse și totuși egale, separate de suprafața perfectă a biroului masiv.

Ochii lor se fixau reciproc ca două oglinzi care refuză să clipească.

Victoria Cade își coborî ușor privirea asupra detectivului, iar tonul vocii sale, atunci când rupse liniștea, fu la fel de precis ca restul.

– Acum că ne-am servit politețile, domnule Delacroix, îmi puteți spune scopul vizitei dumneavoastră neanunțate?

Nu era o întrebare, era o constatare, livrată rece, tăios, fără margini rotunjite.

Detectivul își arcuise ușor colțul buzelor. Nu pentru că zâmbetul i-ar fi fost sincer, ci pentru că jocul devenise exact ceea ce anticipase: periculos de interesant.

Făcu un pas subtil în față, aplecându-se ușor peste marginea biroului. Privirile lor rămâneau blocate una în cealaltă, într-un duel mut.

– Vizită neanunțată, da…se opri o secundă, lăsând tensiunea să crească.

– …dar, după cele două farfurii de prânz, aș zice că mă așteptați, domnișoară Cade.

Ironia îi plana în glas, dar Victoria nici măcar nu tresări.

Îl privi o secundă, direct, fără să clipească. Chipul rămânea perfect controlat, aproape lipsit de viață.

– Este ora mea de prânz, domnule detectiv.  Aș hrăni și un câine, dacă s-ar afla în fața mea, îl tăie scurt, cu o liniște ucigătoare în voce.

Replica căzu ca un ciocan peste liniștea încăperii.

Pentru prima dată, Delacroix simți acea senzație pe care puțini o trăiau în fața acestei femei, o combinație de iritație și fascinație greu de gestionat.

Privi platoul cu mâncare care fusese așezat în fața lor.

– Vreau să lucrați cu mine, domnișoară Cade, spuse el, în cele din urmă, cu o lejeritate jucată, sprijinindu-se în spătarul fotoliului său.

Lăsă o clipă de pauză, apoi, fără prea multă jenă, întinse mâna și rupse cu degetele o bucățică dintr-un triunghi perfect de cașcaval fin.

Victoria urmă mișcarea, iar ochii ei reci nu trădau decât o ușoară nuanță de dezgust elegant mascat.

– Folosiți furculița, domnule detectiv.  Nu cred că ați fost crescut într-o grotă.

Replica căzu tăios, impecabil.

Apoi, fără să-i ofere vreun respiro, continuă cu același ton.

– Iar despre faptul că mă doriți lângă dumneavoastră… Răspunsul meu este: nu.

Sec, scurt, impenetrabil.

Delacroix o privea acum direct, realizând că în fața lui nu stătea doar o femeie puternică.

Stătea o entitate care nu putea fi nici cumpărată, nici sedusă, nici destabilizată.

Pentru câteva secunde, el nu mai era detectivul.

Era pur și simplu bărbatul care descoperise că, în sfârșit, găsise un adversar real.