Victoria Cade- Capitolul 6

Totul duce la ea….

Detectivul închise ușa cu cotul, cu acea pungă în mână „ grea”, moale, respingătoare. Pașii lui răsunau stins pe podeaua lucioasă a holului, dar privirea îi rămăsese agățată de spatele femeii care deja se îndrepta spre barul discret integrat în biblioteca livingului.

Victoria apucă două pahare din cristal și turnă liniștit în ambele câte o porție din lichidul auriu, aproape ritualic. Nu întreba nimic, nu grăbea nimic. Doar gesturi precise, elegante. Când se întoarse, i-l întinse pe al lui.

– Știți să primiți un musafir, mormăi el, încă ținând punga cu două degete ca și cum ar fi fost contaminată.

– Știu să ofer băutură, restul nu intră în atribuțiile mele.

În clipa următoare, el lăsă paharul pe o etajeră și scoase cu grijă biletul mototolit din interiorul pungii. Îl desfăcu lent, cu degetele mari, în timp ce ochii ei, ageri și inexpresivi, îl urmăreau din fotoliul în care se așezase.

Privirea detectivului coborî pe hârtia alb-gălbuie, cerneala neuniformă și scrisul ușor înclinat.

„Șobolanii trebuie să moară. Mai ales cei care cred că pot dansa cu focul.”

Silabele reci îi rulară în minte. Detectivul strânse ușor maxilarul, apoi își ridică privirea spre ea.

– Despre ce e vorba, domnișoară Cade?

Ea își sprijini elegant cotul de brațul fotoliului, ridicând paharul până la buze. Sorbi calm, apoi vorbi fără grabă:

– Până astăzi… n-am avut niciodată „plăcerea” să primesc un astfel de cadou.

Tonul era sec, ironic, însă în ochii ei nu se ghicea niciun semn de panică. Nici neliniște, nici măcar curiozitate. Doar acel calm suprem care pe el începea să-l irite și să-l fascineze în același timp.

– Ați mai primit amenințări? întrebă el.

– Toți primim, într-un fel sau altul. Eu doar refuz să le consider importante până nu au miros, ca acum.

Fără să-și abată privirea, ridică telefonul fix de pe măsuța laterală și formă rapid.

– Ella, ia-ți trusa. Ai de prelevat amprente…pungă de cadou, clanță, obiect biologic… șobolan, la domnișoara Cade acasă. Găsești tomberonul în spate…grăbește-te.

Închise telefonul și-l lăsă pe suportul de marmură cu un clic aproape ritualic.

– Asta nu e o glumă, murmura detectivul, aproape pentru el.

– Ce glumă? Că trăim într-o lume condusă de nebuni, șantajiști și criminali cu epoleți? Sau că un detectiv vine la o femeie și găsește un șobolan mort la ușă? rosti ea, cu un zâmbet subțire în colțul buzelor.

El se încruntă, dar privirea i se înmuie când o zări așezată cu atâta grație picior peste picior, paharul ținut lejer într-o mână, iar în cealaltă, telecomanda pe care o mișca absent, fără să apese nimic.

– De ce sunteți așa de calmă?

Victoria ridică ușor sprânceana.

– Pentru că panica nu îți arată cine e dușmanul, liniștea… da.

Se ridică în picioare și, pentru prima dată în acea seară, făcu câțiva pași înspre el. Detectivul nu se mișcă, doar o urmări tăcut cu paharul în mână.

– Știți… spuse ea, trecând pe lângă el și apropiindu-se de fereastra mare, de unde se vedea curtea luminată slab…

– …uneori, când nu știi pe cine ai în față… e bine să nu subestimezi.

– Nici măcar un șobolan mort? întrebă el cu sarcasm.

Victoria întoarse doar puțin capul, zâmbi scurt, apoi…

– Nici măcar atunci.

**

Tomberonul scârțâi ușor când Ella ridică capacul. Lumina slabă din curtea din spate proiecta umbre lungi peste fața ei, dar expresia era clară, scârbită și totodată fascinată.

– Dumnezeule… șopti ea, zărind șobolanul mort, încleiat de propriile secreții, cu membrele contorsionate și coada întărită de sânge uscat.

Cu două degete acoperite de mănuși, îl apucă de coadă și îl ridică în aer, privind compoziția ca pe o piesă de muzeu macabru.

– Ce naiba e în neregulă cu oamenii ăștia… bombăni ea, punând creatura într-o pungă specială de conservare biologică, apoi trecând meticulos la biletul mototolit și la punga de cadou, etichetă apoi sigilă totul cu  precizie de chirurg.

În ușă, detectivul stătea cu mâinile în buzunar, iar Victoria, ușor rezemată de cadrul ușii, își ținea brațele încrucișate, privind-o pe Ella ca pe o piesă interesantă dintr-un spectacol bizar.

– Ai ceva? întrebă el în timp ce Ella termina de sigilat probele.

– Avem tot. Pungă, bilet, șobolan  o combinație perfectă pentru o seară romantică, murmură ea ironic.

Apoi se apropie de ușa principală, unde începu să scaneze cu o lampă UV și un praf special zona de la clanță. Se lăsă în jos cu genunchii și aplică benzile transparente de prelevare, cu gesturi rapide, dar elegante.

– Hmm… am ceva, nu multe amprente, dar câteva apar. Majoritatea par a fi ale domnișoarei Cade, spuse Ella, aruncând o privire în lateral.

Dar privirea i se abătu spre interiorul casei, priveliștea dinspre hol spre living era fermecătoare. Mobilier modern în tonuri de alb, linii curate, rafinament subtil în fiecare obiect. Peretele de sticlă filtra lumina caldă a spoturilor, iar în mijlocul scenei, Victoria Cade în picioare, dreaptă, tăcută, cu acel chip marmoreean, perfect.

Ella zâmbi în colțul gurii, scuturând din cap ușor.

– Nu știu cum ești tu, dar dacă un șobolan mort ajunge la ușa mea, prima întrebare pe care mi-aș pune-o e „cine m-a observat suficient de bine să știe exact cum să mă facă să tresar”, murmură ea, ca pentru sine, dar lăsând cuvintele să plutească între ei.

Detectivul păși spre interior, deja deschizând telefonul.

– Va trebui să punem pază, să securizăm zona câteva zile. Poate să montăm camere temporare la intrare și în curte. E standard…

Dar Victoria ridică ușor mâna. Atât.

Un gest calm, mic, dar suficient să-l oprească.

– Nu. Nu e necesar să se perinde atâția oameni pe lângă mine. Am propria pază.

Vocea ei, clară și autoritară, nu lăsa loc de discuții. Nu cerea, nu sugera…. Informa.

– Sunt conștientă că e o amenințare, dar haosul n-a rezolvat niciodată o enigmă. Iar mie îmi plac enigmele, nu mulțimile cu stații în urechi.

Ella o privi scurt, apoi spre detectiv, ridicând subtil din sprânceană cu un aer de, ai auzit, da?

El încuviință fără să protesteze. Apoi, cu o voce joasă.

– Ai un sânge rece de invidiat, domnișoară Cade.

Victoria se întoarse spre el. Zâmbetul ei abia schițat părea că îngheață aerul din cameră.

– Nu sânge rece, domnule detectiv, doar… sânge antrenat.

Ella își aranjă trusa metalică, închizând fermoarul cu un clic clar. Se opri o secundă înainte să iasă, privind din nou spre Victoria.

– Dacă mai apar astfel de… „cadouri”, sunați direct. Prefer să mă ocup personal, decât să ajungă pe mâinile altora, spuse ea, și nu era doar o ofertă profesională,  în ochii Ellei licărea o curiozitate reală.

Victoria nu răspunse imediat. Doar o privire rece, ușor evaluativă, apoi o simplă încuviințare din cap, cât să nu pară nepoliticoasă.

Ella plecă fără alte replici. Ușa se închise în urma ei, iar casa redeveni tăcută.

Detectivul rămase lângă peretele din hol, în timp ce Victoria se îndreptă spre măsuța din living. Îi întinse paharul de whisky fără să-l privească, apoi se așeză din nou, picioarele perfect încrucișate, privirea ațintită spre flacăra tremurândă din șemineu.

– Încă nu m-ați întrebat dacă știu cine ar fi trimis „cadoul”.

Vocea ei era calmă, aproape plictisită, ca și cum ar fi vorbit despre vreme.

– Tocmai pentru că știu că dacă ați avea deja răspunsul, mi l-ați fi aruncat în față. Sau… poate scris într-un dosar, cu font Times New Roman, 12, glumi el sec.

Victoria își întoarse privirea spre el pentru prima dată de la plecarea Ellei.

– Îmi subestimați metodele, domnule detectiv. Eu nu scriu în Times New Roman, prefer liniile fine și deciziile tăcute.

Detectivul râse scurt. Nu era neapărat o glumă, dar totuși ceva în ea îl amuza. Poate siguranța, poate faptul că încă nu reușise să o destabilizeze nici măcar un grad.

– Ați fost vreodată speriată? întrebă brusc, privind-o peste marginea paharului.

Victoria nu clipi, nu râse, nu reacționă.

– Doar de prostie. E contagioasă, se manifestă rapid și, în cele mai grave cazuri, e letală.

– Deci nu și de șobolani, înțeleg.

– Era doar un mesager. Îmi pun întrebări doar când vin scrisori fără greșeli gramaticale, atunci știu că trebuie să fiu atentă.

Se așternu o tăcere densă între ei, el sorbi din băutură, ea se lăsă în spătarul canapelei. În acea liniște, nu exista nicio apropiere reală  și totuși, niciunul nu se ridica să plece.

– Mai rămâneți mult? întrebă Victoria, privindu-l cu colțul ochiului.

– Ați spus că aveți propria pază. Dar dacă mesagerul e deja în casă?

Victoria se ridică elegant, cu pași egali, apoi trecu pe lângă el.

– Atunci nu e un mesager. E o piesă de joc și eu… știu să joc al naibii de bine.

Se opri în fața lui, privindu-l direct în ochi.

– Seara asta e lungă, dar nu periculoasă pentru mine.

Și cu un gest aproape imperceptibil al mâinii, îi deschise ușa.

– Vă mulțumesc pentru cooperare, domnule detectiv. Puteți merge liniștit, deocamdată.

**

Apartamentul era întunecat, luminat doar de stropii portocalii ai orașului care pătrundeau prin jaluzele. Detectivul își aruncă haina pe spătarul unui scaun și își desfăcu gulerul cămășii, oftând adânc. Whisky-ul din ora precedentă îi înțepa încă gâtul, iar chipul Victoriei îi bântuia mintea imobil, rece, perfect.

Telefonul vibră deodată, întrerupând liniștea ca o palmă.

– Da? răspunse el, deja iritat.

– Șefu… avem o crimă. Un depozit abandonat de cale ferată, pe linia veche din Est. E… e ceva ce trebuie să vedeți…personal. O femeie, răstignită de una dintre structurile metalice, spuse vocea tremurată a agentului din dispecerat.

Detectivul îngheță o secundă. Răstignită?

Un fior rece îi urcă pe coloană. În gând, o imagine încețoșată i se contura , ochii Victoriei, vocea ei goală de emoții, paharul acela de whisky, sarcasmul calculat. Își trecu o mână prin păr, apoi ridică imediat telefonul și formă numărul ei.

Un bip. Două. Trei.

– Cade? Spune-mi că ești trează.

Așteptă un răspuns dar înafara de respirația ei nu venea nimic.

– Îmbracă ceva lejer, vin să te iau. Avem un nou caz, nu-mi place ce simt.

Tăcerea persistă….apoi, tonul acela sec și liniar al apelului încheiat îl făcu să încremenească.

Victoria Cade îi închisese telefonul.

Rămase încremenit în holul propriei locuințe, cu telefonul coborât încet de la ureche, privirea pierdută undeva într-un colț întunecat al camerei. Pentru prima dată, nu era sigur dacă furia care-i pulsa în tâmple era din cauza crimei… sau a faptului că, din nou, nu o putea citi pe femeia aceea.

Își luă haina din cui și ieși grăbit pe ușă.

Noaptea nu mai părea doar lungă, părea și personală.

Detectivul opri brusc în fața casei. Nici nu apucă să-și desprindă centura, că ușa masivă, de un alb lucios, se deschise cu un clic perfect calculat. Pașii săi nervoși fuseseră deja anticipați.

Victoria apăru în tocul ușii, îmbrăcată într-un costum verde crud, croit impecabil, care îi sculpta silueta cu o eleganță tăioasă. Părul era prins lejer la spate, iar buzele, de un roșu intens, contrastau cu privirea rece, analizatoare.

Detectivul rămase fără replică…o clipă doar. Inima îi făcu un pas înapoi, iar gura i se uscă pe neașteptate.

Ea coborî calm treptele, pașii ei lini, de felină, se apropiau fără grabă. Își ridică o sprânceană perfect conturată și îl privi cu o liniște provocatoare.

– Mai lejer de atât nu voi fi niciodată îmbrăcată, domnule detectiv, îi spuse cu un zâmbet abia sesizabil, apoi îl ocoli cu grație, urcând în dreapta mașinii fără să-l mai privească.

El rămase nemișcat o secundă, apoi scutură ușor din cap, ca și cum și-ar fi alungat un gând prea periculos. Se grăbi să urce și el în mașină, închizând ușa cu un oftat imperceptibil.

Motorul pornise, dar liniștea dintre ei era și mai zgomotoasă decât orice sirenă.

– Sincer… ești un mister total pentru mine, șopti el în timp ce roțile alunecau pe asfaltul ud. Un puzzle pe care încerc să-l descifrez.

Victoria își întoarse ușor capul spre el, fără să-și schimbe expresia.

– Și crezi că vei reuși? întrebă cu acea lejeritate controlată care putea zdrobi o conversație.

– Sunt pe drumul cel bun, domnișoară Cade, replică el, cu un zâmbet pe jumătate ironic, pe jumătate… fascinat.

Victoria își coborî privirea pentru o clipă spre mâinile ei împreunate în poală, apoi rosti cu o sinceritate ironică.

– Victoria… Spune-mi simplu Victoria. Suntem legați de atâtea cadavre… e ceva intim, nu?

Detectivul o privi pentru o secundă în plus decât era necesar. Zâmbetul i se prelinse pe buze, ca o recunoaștere involuntară a faptului că femeia aceea tocmai schimbase iar regulile jocului.

– Victoria, atunci… spuse încet, în timp ce gândul îi aluneca la crima ce-i aștepta…sau poate… la femeia de lângă el.

Farurile mașinii taie întunericul ca niște lame în miezul nopții. Un nor de ceață se adună aproape ritualic în jurul depozitului industrial, izolat între linii de cale ferată părăsite. Proiectoarele forțelor de ordine inundă perimetrul cu o lumină galbenă dură, iar banda galbenă flutură strâmb în vântul tăios.

Detectivul oprește motorul brusc. Victoria nu se mișcă imediat. Își închide sacoul și privește calmă spre clădirea întunecată, ca și cum deja știa ce o așteaptă. Când coboară din mașină, tocurile ei ating asfaltul umed cu o precizie înspăimântător de sigură.

Polițiștii de la fața locului fac un pas instinctiv înapoi. Nu pentru că ar fi recunoscut-o. Ci pentru că prezența ei cerea spațiu.

Detectivul trece de banda galbenă, arătând legitimația. Un agent îl salută rapid și îi întinde mănușile de latex pe care le ia fără să clipească.

– Unde e? întreabă el scurt.

– În spate. Răstignită pe grinzile metalice…e… altceva, șefule.

Victoria vine în urma lui, fără să întrebe nimic. Dar ochii ei prind totul, poarta ruginită care scârțâie, urmele noroioase de pe beton, banda ruptă, chiar și felul în care un polițist își mușcă interiorul obrazului.

Intră în depozit si timpul se oprește.

Luminile reci, industriale, scaldă scena într-un contrast halucinant, o femeie tânără, cu brațele întinse în formă de cruce, atârnată pe o construcție metalică. Rochia roșie lungă, desfăcută de la bazin în jos, îi lasă pielea aproape translucidă la vedere. Părul ei negru e prins cu sârmă subțire la spate, iar ochii… sunt pictați pe pleoape.

– A vrut să facă un tablou, spune Victoria rece, privind atent. Sau… o avertizare.

Detectivul o privește tăcut…înghițind în sec.

– Ai dreptate, a știut ce face, n-a ucis-o doar…a compus-o.

Victoria face câțiva pași în jurul victimei. Lumina lunii pătrunde prin tavanul spart, reflectându-se pe obrazul ei perfect.

– Cineva care urăște femeile frumoase, dar le dorește suficient cât să le controleze și să le… închine. Nu a fost o crimă, a fost un ritual, spune ea, fără să-și miște tonul.

Detectivul inspiră greu și scoate telefonul.

– Îl sun pe patologul de serviciu. Îi cer o echipă extinsă să înceapă imediat.

Victoria se apropie încă un pas de trup, apoi întoarce capul ușor spre el.

– S-ar putea să nu mai avem mult timp. Criminalul nu e la primul tablou. Dar sunt sigură că… acesta e primul pentru noi.

Privirea ei se încrucișează cu a lui și pentru prima dată, el simte o teamă adevărată, nu pentru el ci pentru ce urmează și pentru faptul că Victoria… știa deja.

Detectivul făcu un pas înapoi, în timp ce echipa criminalistică își instala deja aparatura. Privirea lui se abătu din nou asupra trupului femeii răstignite și deodată, totul se decupa în cadre lente.

Silueta alungită, gâtul subțire, linia obrazului, sculptată sub acea lumină rece.

O tăcere surdă se așternu în urechile lui, de parcă fiecare sunet din jur se stingea sub greutatea unei revelații incomode.

Privirea i se întoarse instinctiv spre Victoria.

Ea stătea la marginea perimetrului, nemișcată. În costum verde crud, cu brațele încrucișate, părea sculptată dintr-o răceală abstractă, o zeiță care privea o tragedie cu o demnitate suverană și tocmai asta îl înfiora.

Pentru că… semăna.

– Nu, șopti el, ca pentru sine.

Prima victimă…căzută pe trotuar, rochie roșie, părul negru, exact ca al ei.

A doua …răstignită, aceeași finețe a trăsăturilor, aceeași teatralitate și acel detaliu obsesiv, ochii pictați pe pleoape, identici cu ai ei.

Apoi gândul îl lovește brutal….punga de la ușă…șobolanul…biletul.

Totul ducea la ea, nu ca suspect, nu ca martor, nu ca observator ci ca țintă.

– Ce naiba e asta…? murmură, trecându-și mâna prin păr.

Un val de gheață îi cuprinse ceafa. În mintea lui, toate detaliile se aliniau într-o spirală toxică, sufocantă. Un criminal care creează tablouri vii și toate poartă semnătura ei  nu a autorului, ci a muzei.

– Vrei să-ți spun ce gândești, domnule detectiv? se auzi vocea ei din spate, calmă.

Se întoarse brusc. Victoria îl privea deja, cu o sprânceană ușor ridicată. Nimic nu trăda vreo emoție în ochii ei, doar o curiozitate tăcută, poate ușor ironică.

– Te întrebi în sinea ta dacă ele sunt ucise pentru că îmi seamănă… sau pentru că eu sunt cea pe care și-o dorește cu adevărat.

El nu răspunse, doar o privi și pentru prima dată, nu mai era sigur dacă teama lui era pentru ea… sau de ea.

Victoria păși mai aproape și când se opri lângă el, șopti aproape imperceptibil…

– Încearcă să nu te atașezi prea tare de misterele pe care nu le poți controla, domnule detectiv. Unele… te devorează pe dinăuntru.

Și apoi trecu mai departe, lăsându-l în urmă cu gândurile sale  care acum nu mai investigau un caz.

Ci pe ea…..