Victoria Cade- Capitolul 7

 Tensiunea care arde

Luminile roșii și albastre se stingeau în reflexii vagi pe asfaltul umed, iar în mijlocul haosului organizat, detectivul rămase nemișcat, cu privirea ancorată în singurul punct care nu părea afectat de moarte… Victoria Cade.

Stătea la marginea perimetrului, într-o nemișcare care nu trăda nici urmă de teamă. Costumul verde crud îi învelea trupul ca o piele regală, iar vântul abia îndrăznea să-i miște vreo șuviță. O forță mută, o enigmă învelită în eleganță, o contradicție.

Ce fel de femeie privește o scenă a crimei ca și cum ar fi o operă de artă? Ce fel de femeie inspiră același respect ca o armă neîncărcată, dar în același timp provoacă dorința de a apăsa pe trăgaci?

Un gând fulgerător îi străbătu mintea detectivului.

„Aș vrea să-i șifonez perfecțiunea.”

Să-i prindă umerii, să-i ciufulească acel păr perfect prins, să-i șteargă rujul cu propria lui gură, să-i destrame controlul.

– Al naibii gând, șopti furios pentru sine.

O furie caldă, neașteptată, i se urcă în tâmple. Nu era doar despre crimă, era despre ea. Despre cum îl atrăgea ca o ghicitoare scrisă în flăcări. Despre cum îl făcea să uite cine e.

Se îndreptă spre ea cu pași apăsați. O apucă brusc de braț. Victoria nu opuse rezistență, doar întoarse puțin capul, cu acea expresie ușor ironică, dar fără cuvinte.

O trase după el, printre mașini, cu pași grăbiți, deschise portiera din dreapta și, într-un gest care friza limita impulsului, o împinse ușor în scaun.

Corpul ei căzu elegant înapoi, dar ochii… ochii îi rămăseseră pe el…

Imperturbabili, limpezi, fără nicio emoție.

– Am impresia că nu ești umană, rosti el printre dinți, cu voce joasă, aproape tremurând de furie.

Victoria ridică o sprânceană, dar nu spuse nimic.

– Cine ești, Victoria? Cine naiba ești tu, de nu poți arăta un singur strop de emoție? De parcă… de parcă nimic nu te atinge! strigă el cu voce scăzută, aproape implorând o reacție.

Ea înclină ușor capul, de parcă i-ar fi analizat intensitatea, nu cu mirare, ci cu aceeași rece și perfectă acceptare.

Apoi, în sfârșit, vorbi. Glasul ei era liniar, fără inflexiuni.

– De ce te-ar încălzi gheața, domnule detectiv? E doar apă care a învățat să se apere.

El rămase mut… În ochii lui, flacăra acelei dorințe inexplicabile dansa periculos aproape de obsesie. În ochii ei… doar tăcere.

Ea întinse mâna și-i prinse degetele care încă atârnau de portieră.

– Dacă vrei să mă distrugi, ai grijă să nu te spargi de mine, șopti ea.

Și atunci el înțelese: femeia aceea nu era nici victimă, nici spectatoare.

Era centrul….

Drumul înapoi spre casa ei fu parcurs într-o tăcere de plumb.

Detectivul ținea mâinile încleștate pe volan, dar nu mai vedea șoseaua. Ochii lui, pierduți în bezna gândurilor, nu mai urmăreau decât conturul buzelor ei și șuvițele rebele care îi cădeau pe gâtul alb. În el fierbea o luptă tăcută între rațiune și dorință, între meserie și fascinație, între tot ce era el și tot ce era ea.

Când intră pe aleea lungă și perfect luminată a vilei Cade, nu spuse nimic. Opri mașina, dar nu coborî, nici ea.

Amândoi rămâneau în aceeași poziție, în aceeași tăcere grea, de parcă timpul se oprise pe loc și niciunul nu avea curaj să-l repornească.

Respirația lui deveni neregulată. Își încleștă maxilarul, ochii fixând ceva invizibil în parbriz.

– Cred că mai bine cobori acum… șopti într-un glas înăbușit, de parcă ar fi tras fiecare cuvânt din adâncul gâtului.

Victoria nu-l privi, doar întinse cu eleganță mâna către portieră, de parcă gestul în sine ar fi fost o plecăciune regală. Degetele i se opriră pe mâner… și atunci, el o apucă brusc de braț.

– Nu știu dacă aceste crime au legătură cu tine sau nu, spuse cu o voce joasă, dar dură, fiecare cuvânt tăiat ca din sticlă.

– Dar te sfătuiesc… să fii atentă. Gheața… Victoria… chiar și cea mai rece, se poate sparge precum un pahar.

Tăcu o clipă…respirația i se opri între buze și apoi…

– Nu te voi mai deranja. Domnișoară Cade…Să ai o viață bună.

Nu rosti cuvintele ca pe o urare. Le scuipă cu aceeași durere cu care ai lăsa ceva ce n-ai vrut să pierzi.

Abia atunci, Victoria își întoarse privirea spre el. Îl fixă cu aceeași luciditate tăcută, dar în ochii ei se simțea o fisură…infimă, dar reală.

– Se pare că este un adio glaciar, domnule detectiv… Foarte bine…

Fără alte cuvinte, deschise portiera și coborî. Pașii ei sunau tăcuți pe aleea de piatră, iar în câteva secunde… dispăru în noapte.

Ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo.

Iar el rămase în mașină, privind în gol, cu volanul între palme, cu inima între degete și cu dorința de a o opri… dar tăcând.

Pentru că unele povești nu încep cu un sărut.

Încep cu un adio care doare prea tare ca să-l recunoști.

**

Delacroix deschise ușa secției cu umerii tensionați și gândurile încă suspendate în privirea rece a Victoriei. Lumina albă, sterilă, din coridoarele poliției îl trezi treptat din reveria amară. Trecuse de miezul nopții, dar secția era vie, fiecare detaliu părea mai important decât înainte.

Nu se opri până nu ajunse în camera de expertiză patologică. Deschise ușa metalică și pătrunse în încăpere. Mirosul de dezinfectant și formaldehidă îi invadă nările, pe ecranul montat pe perete pulsau date, imagini, formule.

– Hei… Cum merge? Ce-ați mai descoperit? întrebă, trăgându-și masca la gură, vocea lui trădând o oboseală ciudat amestecată cu nerăbdare.

Ella, cu părul prins neglijent și ochelarii coborâți pe nas, îi aruncă o privire scurtă, apoi îi făcu semn cu capul.

– Am făcut o legătură… cu șobolanul tău și cele două crime, spuse direct, cu acea energie curioasă care îi pulsa în privire de fiecare dată când era pe cale să descifreze ceva.

– Uite aici, îi făcu semn să se apropie de ecranul principal.

Pe monitor apăru o imagine mărită: urme galbene, fluorescente, pe țesuturi epidermice.

– Este un ser neuro-inhibitor. Nu omoară, dar te face complet inert. Respiri, ești conștient, dar nu reacționezi…ca o păpușă vie.

Ella îl privi intens…

– Și apoi… începe jocul. Aranjarea lor, costumația, scena, simetria.

Detectivul își încruntă sprâncenele, dar rămase tăcut.

– Și partea interesantă? Pe biletul din punga cu șobolanul… am găsit aceleași reziduuri de ser.

Ea apăsă pe telecomandă. Pe ecran apăru o altă imagine, fragmente microscopice din hârtie, reacționând la lumină UV.

– Ceea ce înseamnă, șefu’, că “păpușarul” o are pe domnișoara Cade drept țintă principală. Dar nu se grăbește, se joacă, creează un drum până la ea.

Delacroix o privi lung, ridicând o sprânceană ironic.

– Păpușarul?

Ella îi aruncă un zâmbet tăios, genul acela care încheia orice dezbatere.

– Ce să zic… toate sunt aranjate ca niște păpuși. Teatru macabru și… sună bine pentru ziare, nu crezi?

,,Păpușarul din umbră atacă din nou.” Breaking news.

Detectivul oftă și se trecu cu mâna prin păr.

– Îmi trebuie un raport detaliat… De la tipul serului până la victime, trebuie să aflu dacă există o legătură între ele, ceva, orice.

Ella încuviință scurt, iar în spatele ei patologul-șef tăcea, concentrat asupra unui eșantion.

– Și Ella… cheamă-l pe Allec la secție. Acum.

– Ceva îmi spune că ai nevoie de toți oamenii tăi de încredere, șefu’… îi spuse ea cu un zâmbet tăios de felină.

– Ah, și Big Boss te vrea la el. Urgent.

– Desigur că mă vrea… mormăi Delacroix, ieșind din încăpere, dar mintea lui era deja departe.

În mintea lui, păpușile nu mai păreau doar victime.

Începuseră să semene cu piese de șah.

Iar Regina? Nu era alta decât Victoria Cade.

Etajul superior al secției era liniștit, mult prea liniștit.

Delacroix urcă scările în grabă, trupul lui încordat, mintea lui zbuciumată, iar pașii sunau grei pe gresia uzată. În mâna stângă ținea dosarul parțial completat despre cele două crime, dar știa că în biroul în care urma să intre, faptele contau doar dacă nu deranjau pe cine nu trebuie.

Bătuse o dată, scurt.

– Intră, se auzi vocea comandantului, joasă, calmă, autoritară.

Biroul era luminat difuz draperiile groase lăsau să pătrundă doar o dâră vagă de lumină de la stradă. Comandantul, un bărbat grizonat cu umeri lați și privire rece, stătea aplecat peste un dosar cu copertă roșie. Nu zâmbea niciodată. Dar când ridică privirea spre Delacroix, avea în ochi ceva mai periculos decât o grimasă, o intenție clară.

– Ai făcut valuri, Delacroix, începu el.

– Femei răstignite, mesaje obscure, un șobolan în fața unui conac… și totul gravitează în jurul numelui Cade.

– Nu e vina mea că cineva o vânează pe domnișoara Cade, spuse Delacroix, mai calm decât se simțea.

– Nu. Dar va fi vina ta dacă ea pățește ceva.

Detectivul încremeni. Rămase în picioare, în fața biroului, fără să clipească.

– Lasă-mă să fiu clar: Imperiul Cade colaborează de ani de zile cu Ministerul Apărării. Fundațiile lor sponsorizează proiecte secrete. Donează milioane pentru echipamente, pentru laboratoare. Fără ei, mai bine de jumătate din flota noastră ar fi ruginită.

– Înțeleg, rosti Delacroix, deși tonul lui sugera că nu accepta ușor.

Comandantul se lăsă pe spate în scaun. În spatele lui, pe perete, se reflecta umbra unei hărți mari, punctată cu stegulețe roșii. Una dintre ele era așezată fix pe o locație notată cu inițialele „V.C.”

– Dacă acest criminal se joacă cu imaginea Victoriei Cade, și mai ales dacă are în minte s-o lovească direct… ai grijă să nu-l lași.

– Intenționez să-l prind, nu doar să-l păzesc, răspunse detectivul scurt.

-Perfect, fă asta, dar fii atent. Nimeni din această secție, nici măcar tu, nu are voie să facă din Cade un suspect.

– E o victimă… Oficial… Politic…Strategic… Personal, dacă vrei. Dar doar victimă… Înțelegi?!!!

Delacroix își încleștă maxilarul. Nici măcar nu-i plăcea să spună “da” în fața ordinelor mascate, dar privirea comandantului era tăioasă.

– Înțeleg.

– Atunci fă-ți treaba. Fără titluri de ziar, fără mișcări bruște. Și fără să te atașezi. Cade e gheață, Delacroix. Și gheața… se topește doar dacă o ții prea aproape.

Detectivul făcu stânga împrejur fără să mai răspundă.

Dar în mintea lui, gheața Victoriei Cade nu se topea…ardea…..

Ușa biroului lui Delacroix se deschise fără să fie anunțată. În prag, apăru Allec, înalt, subțire, cu părul castaniu dezordonat, ochelari rotunzi și expresia unui om care nu doarme mai mult de trei ore pe noapte. Ținea în mână o tabletă și un pachet de gumă de mestecat.

– Ai cerut urgență, ai primit urgență, șefu’. Cu tot cu halat și cafea la perfuzie, spuse el, trântindu-se pe scaunul din fața biroului.

Delacroix ridică o sprânceană.

– Lasă glumele. E groasă, prea groasă. Am nevoie de tine, Allec, să sapi adânc. Nu în raportul clasic, ci în toate umbrele dintre rânduri.

– Detaliază… Cazul răstignitei?

– Am nevoie să cauți tot ce le poate lega pe cele două victime. De la mâncare preferată la alergii, obiceiuri de noapte, culoarea preferată, muzica, istoricul medical, psihologii la care au fost, profesori, foști iubiți, rude. Tot. Nu-mi scapă nimic.

– Înțeleg. Vrei viața completă pe ecran. Dublu strat de identitate. Trecut, prezent și orice urmă de coincidență.

-Exact. Și…

Delacroix se ridică din scaun. Păși încet spre fereastra biroului, unde orașul pulsa în lumină difuză.

– Trimite un echipaj la vila Cade.

– Acolo unde stă zeița de gheață? întrebă Allec ironic.

Detectivul îl fulgeră din priviri.

– Nu în fața ei, nu la poartă, sa stea în umbră. Niciun pas greșit, vreau să fie acolo, prezenți, nevăzuți. Dacă apare ceva… intervin.

– Asta sună a supraveghere de protecție.

– E exact asta. Dar dacă află, pleacă. Dacă cineva o urmărește, vreau să-l prind înainte să ajungă la ea. E clar?

Allec se lăsă mai serios. Clipă scurt și aprobator.

– Clar ca gheața.

-Nu te juca cu cuvintele, Allec. Gheața asta… crapă pe interior. Simt.

-Atunci pun echipa în mișcare. O să știm cine respiră la mai puțin de cincizeci de metri de vilă.

– Bun. Și Allec…

– Da?

-Nu lăsa pe nimeni din presă să afle. Dacă explodează, nu se va mai numi caz. Va deveni război.

– Înțeleg.  Și pentru ce merită spus, ai început să vorbești despre ea altfel, șefu’.  Ca despre ceva personal.

Delacroix își coborî privirea în birou. Apoi, în tăcere…

– Deja… e personal.