Virtual Alpha și eu- Capitolul 13

Capitolul 13: Persoane dragi

– Sooou!!

– —gh

De îndată ce am intrat pe terenul de futsal, cineva veni alergând spre mine cu mare forță. Am fost prins complet cu garda jos și am fost izbit.

Cel care se agățase de mine și mă îmbrățișase imediat după aceea a fost Narumi. Ei bine, mă așteptam la asta. Înălțimea lui Narumi nu era foarte diferită de a mea, așa că mă durea de fiecare dată când mă lovea cu capul la ureche și mă îmbrățișa atât de strâns. Chiar și așa, părea că nu puteam să mă desprind din brațele lui, care mă cuprindeau cu atâta putere.

– Încetează cu asta. Îl rănești

– Uoa… Ușurel, Ten, ce faci?

Cum eu eram agitat și nu știam ce să fac, surprinzător Amagi a fost cel care mi-a venit în ajutor. El veni încet din spate, l-a apucat pe Narumi de gât și l-a tras de lângă mine. S-a uitat la mine în timp ce făcea asta, dar fața lui nu părea la fel de deranjată ca ultima dată.

– … Astăzi nu miroși.

– Ce?

– Oricum, Sou! Ce s-a întâmplat cu tine?! Nu ai apărut de aproape o lună, așa că eram îngrijorat… și m-am simțit atât de singur.

Eram curios de vorbele pe care le mormăia Amagi, dar cuvintele pe care voiam sa i le spun fură înecate de vocea puternică a lui Narumi. Chiar dacă Amagi îl dăduse la o parte de lângă mine, Narumi se apropiase din nou și agățat de această dată de braț. Tonul vocii lui era de glumă, dar chipul care mă privea din lateral părea foarte îngrijorat. Tocmai îmi dădusem seama că nu mai venisem aici de o lună.

– A fost examenul… și, ei bine, multe alte lucruri.

– Înțeleg. Așadar, era perioada ca elevii să susțină examenul.

Narumi dădu din cap ca și cum ar fi fost convins de ce-i spusesem, dar tot nu-mi dădea drumul la braț. M-am uitat la Amagi pentru a-i cere ajutorul, dar el pur și simplu își întorsese privirea de la mine.

Se pare că nu voia să mă ajute de data asta. M-am întrebat dacă acest lucru era în regulă. Chiar dacă părea să fie gelos pe mine înainte.

– Bine, atunci hai să mergem împreună la vestiar.

– Stai, nu te-ai schimbat deja, Narumi?

– E în regulă, e ok. Hai, să ne întărim legătura. Vreau să mă răsfăț cu trupul lui Sou după o lungă perioadă de timp.

Să ne întărim legătura, a spus el?

Fără a-i putea răspunde eu credeam că relația noastră era deja destul de strânsă. M-am îndreptat spre vestiar cu Narumi încă agățat de brațul meu.

– Deci, ce vrei să spui cu faptul că s-au întâmplat multe lucruri?

– Huh?

– Tu ai spus-o. Că au fost examene și multe lucruri care s-au întâmplat. Ce înseamnă “multe lucruri”?

După ce se asigurase că nu mai era nimeni în vestiar, Narumi a întrebase asta cu o expresie oarecum serioasă. Tonul vocii lui era total diferit de înainte. Părea atât de serios încât m-am simțit ca și cum aș fi fost brusc încolțit.

– … Am spus eu așa ceva?

– Da, ai spus! Oricum, te-aș fi întrebat despre asta chiar dacă nu ai fi spus asta. Ai slăbit, nu-i așa? Sau mai bine zis, te-ai subțiat. Ești lipsit de energie  și arăți de parcă ai fi pe cale să te prăbușești. În starea asta, nu vei putea să lovești mingea și să te distrezi.

Chiar arătam atât de rău?

Fusese alaltăieri când vorbisem cu Ryuuji. De atunci, încercasem să dorm puțin, dar se pare că oboseala încă se mai vedea pe fața mea. Dar nu aveam cum să-i spun adevărul.

– Poate pentru că au fost căldurile mele atât de grele de data aceasta.

Nu mințeam când spuneam că căldurile mele fuseseră grele. Deși nu corpul meu suferea, ci inima mea. M-am gândit că aș putea să-l păcălesc cu asta. Narumi era și el un Omega. Chiar dacă îl avea pe Amagi ca pereche, sigur cunoaștea greutățile căldurilor.

Și totuși-

– …Posibil să fie adevărat, dar trebuie să existe și alte lucruri.

– Ce…

– Crezi că mă poți păcăli?

Narumi nu se lăsă păcălit de mine.

Mă apucă cu mâinile de ambii umeri, apoi își duse fața atât de aproape de a mea, încât am crezut că o să se atingă. Se uită în ochii mei și-și miji ochii arătându-se trist.

– Nu poți să vorbești despre asta cu mine?

– …Asta…

– De aceea ai încetat să mai vii aici? Pentru că nu voiai să mă vezi? Te deranjez că sunt așa?

– Nu! Nu e asta.

Crezusem că îmi va fi greu să dau ochii cu el, asta e sigur. Dar nu era vorba de genul ăsta de sentimente negative. Doar că, atunci când îl vedeam pe Narumi, nu mă puteam abține să nu mă gândesc la Yuugo.

Dacă m-ar fi întrebat despre mesajul din acel moment… Dacă m-ar fi întrebat despre Yuugo, nu cred aș fi putut să-mi păstrez calmul. Chiar și așa, era și greu să stai acasă și să nu faci nimic.

Pentru că nu aveam nimic de făcut, ajungeam să-mi folosesc telefonul. Încă mai era acolo aplicația pe care nu o puteam șterge și de fiecare dată când mă uitam la ea mă întristam.

De aceea mă gândisem că aș putea să uit de ea dacă joc fotbal. Așa am crezut, de aceea îmi făcusem curaj și venisem aici. Dar se pare că până la urmă nu putusem să uit de asta.

– Oricum mă duc acasă.

– Huh…

– Umm, nu a fost vina ta, Narumi… Dar, ceea ce ai spus ar putea fi adevărat… Nu pot să lovesc mingea și să mă distrez… când sunt așa, nu?

La jumătatea frazei, vocea mea cedă în suspine și înainte să-mi dau seama am început să plâng. Chiar dacă nu aveam de ce să fiu trist, am izbucnit în lacrimi și nu m-am mai putut opri.

– Îmi… îmi pare rău… Eu…

– Ah, ce naiba!

Mă îmbrățișă din nou. De data asta era mai blând decât înainte. Am putut să simt căldura lui Narumi din contactul apropiat al trupurilor noastre, iar asta m-a făcut să mă simt puțin mai calm. Lacrimile îmi curgeau și mai mult.

– Hainele tale… se vor uda.

– Așa ceva este normal! Nu te abține. Plângi dacă simți că vrei să plângi!

– …dar.

– Niciun dar! Ții prea multe lucruri în tine de unul singur. Nu trebuie să le ții pe toate singur, nu fi așa. S-ar putea să nu fiu de încredere, dar chiar și așa sunt mult mai în vârstă decât tine. Deci, te poți baza pe mine, bine?

Narumi era exact ca Ryuuji. Mă întreb de ce toată lumea era atât de drăguță cu mine. Chiar dacă nu îmi puteam permite să acord atenție celor din jurul meu. Mă străduiam să fiu capabil să stau drept de unul singur și nu-mi păsa deloc de cei din jurul meu.

Și totuși, existau oameni cărora le păsa atât de mult la mine. Existau oameni care îmi întindeau o mână binevoitoare. Dar, eu eram atât de egoist. Am sfârșit prin a mă gândi că nu asta îmi doream.

– …… Yuu-go.

Mormăisem acest nume inconștient. Chiar dacă nu îi mai rostisem numele din ziua aceea. Voiam să vorbesc cu el. Voiam să-i aud vocea – chiar dacă știam că nu există. Simțeam că aș putea primi o pedeapsă pentru că gândesc așa, pentru că toată lumea era atât de atât de bună cu mine.

Dar nu mă puteam abține să nu gândesc așa. Narumi nu a mai pus nicio întrebare după aceea. Totuși, parțial fusese pentru că plânsesem în continuu. În timp ce puneam pe pleoape compresele reci ce-mi fuseseră date, m-am întins pe banca lungă și îngustă din încăpere. Am scos un suspin scurt spre tavan.

Narumi nu era aici acum. Ieșise din încăpere după ce un membru al cercului îl chemase. Narumi încercase să rămână cu mine, dar eu refuzasem. În acest moment, aveam chef să fiu singur, chiar și pentru puțin timp.

Alaltăieri, de când îmi dădusem seama că îmi place Yuugo, acel sentiment crescuse și mai tare. Chiar dacă nu puteam face nimic în privința asta. Ar trebui să deschid aplicația și să-i spun că îmi place de el? Eram sigur că mi-ar fi dat un răspuns bun. Doar atât. Era inutil, pentru că nimic nu avea să se întâmple în afară de asta. S-ar putea chiar să mă facă să mă simt și mai gol.

Cu toate acestea, nu puteam pur și simplu să șterg aplicația. Dacă o ștergeam, toate jurnalele de chat existente până acum ar fi dispărut. Încă nu puteam să fac asta. Nu puteam suporta, deocamdată, să șterg toată existența lui Yuugo.

Se auzi un ciocănit liniștit. Această cameră putea fi folosită în mod liber de toată lumea. În mod normal, nimeni nu s-ar fi deranjat să bată așa.

M-am întrebat dacă Narumi le-a spus celorlalți că mă odihnesc în această încăpere. Poate de aceea cineva din exterior era îngrijorat pentru mine.

M-am ridicat și mi-am îndepărtat compresele reci de pe pleoape.

Cu pași șovăielnici, m-am îndreptat spre ușă.

– …Pot să intru?

Persoana care stătea acolo era Amagi. Nu prea am ințeles această situație. Stăteam cot la cot cu Amagi pe banca unde mă întinsesem mai devreme. Am spus unul lângă altul, dar nu chiar apropiați. Era spațiu suficient pentru trei persoane între noi. Cu alte cuvinte, stăteam amândoi pe marginea băncii.

– … Umm, ai vreo treabă cu mine?

M-am gândit că nu avea cum să nu-mi tremure vocea. La urma urmei, Amagi era un Alfa. Chiar dacă știam că el era perechea lui Narumi, mă simțeam nervos să stau singur în cameră cu el.

– Am ceva să te întreb.

– Ceva să mă întrebi?

– Este vorba despre acel Alfa al cărui parfum a fost asupra ta zilele trecute.

Habar nu aveam despre ce vorbea.

Parfumul unui Alfa?

Dacă se referea la parfumul care era pe mine, nu ar fi trebuit să fie parfumul unui Omega?

– Ce vrei să spui?

– Nu-ți dai seama?

– Să-mi dau seama…?

Tot nu înțelegeam ce spunea, până la urmă. Amagi își încruntă sprâncenele și se holbă la mine. Expresia lui părea că se îndoia de mine. Dar, chiar nu puteam să mă gândesc la altceva chiar dacă făcea fața asta. În timp ce mă gândeam la asta înclinându-mi capul dintr-o parte în alta, el făcu o expresie ca și cum s-ar fi săturat.

– Las-o baltă, dacă nu-ți amintești.

Amagi spuse asta și ieși.

Ce fuseseră toate astea?

Pentru o vreme, am privit spre ușa pe care ieșise Amagi.