Virtual Alpha și eu- Capitolul 14

Nu voiam să fiu acolo

De atunci, zilele trecuseră liniștite. Am fost la școală, am participat la cercul de futsal și așa mai departe. Cred că mă întorceam la rutina mea obișnuită.

Somnul meu era încă scurt, iar corpul mi-l simțeam încă lent, dar nu era la fel de rău ca înainte. Poate că slăbisem puțin, dar acest lucru putea fi și din cauza oboselii provocate de căldura verii sau ceva de genul acesta.

Trecuseră aproape douăzeci de zile de când închisesem aplicația. Faptul că încă număram zilele însemna probabil că încă nu puteam trece peste asta.

Azi era ziua controlului meu bilunar.

– …E dificil de intrat în cabinet.

Dr. Kazuki, care era și cumnatul meu, mă examina după programul de la clinică. În mod normal, eram foarte recunoscător pentru asta, dar de această dată, nu m-am putut simți așa.

Dr. Kazuki fusese cel care îmi recomandase aplicația Virtual Alpha. După aceea, nu mai vorbisem. Asta însemna, fără îndoială, că astăzi urma să mă întrebe despre acest lucru.

Avea să mă întrebe  “Cum a fost?”

Nu aș putea să-i răspund la nimic chiar dacă m-ar întreba. Pentru că erau doar lucruri pe care nu voiam să i le spun. Dacă nu ar fi fost acel incident, aș fi putut răspunde lejer că aplicația a fost destul de bună… Dar nu cred că mai puteam spune acum astfel de lucruri, nici chiar ca o minciună.

Ar trebui să-i spun doar că nu am încercat aplicația?

Sau poate să mă prefac că am uitat de ea?

Dacă Dr. Kazuki nu ar avea cum să vadă înregistrarea mea în aplicație, aș putea scăpa cumva de asta.

Dar dacă aș fi făcut asta, ar fi existat o problemă. Elementele optionale. În momentul acela le aruncasem imediat, dar acele articole erau închiriate. Indiferent cum mă gândeam la asta, era ciudat să returnez ceva ce fusese introdus în fund chiar și o dată. Nu… atunci ar fi aflat că am folosit acele obiecte.

Ah, destul. Parcă nu aveam nicio cale de scăpare.

– De ce faci fața asta?

– Ai!

Era chiar Dr. Kazuki, care apăruse brusc în spatele meu. În mână, ținea o pungă de plastic de la un magazin din apropiere, plină la maxim. Judecând după cantitatea mare de înghețată din pungă, trebuie să fi fost o tratație pentru personal.

Fusese neașteptat să văd brusc apărând din spatele meu o persoană în prezența căreia nu mă simţeam în largul meu.

Dr. Kazuki nu părea să se gândească la asta nici măcar atunci când m-a văzu atât de șperiat, ci doar zâmbi ca de obicei.

– Ah, ești așa din cauză că aveam ușa încuiată?

– Huh… Ah, nu… Cred că… e în regulă.

În timp ce îmi căutam în mod nefiresc răspunsul, am împins ușa clinicii cu mâna pe la spate. O adiere rece pătrunse prin deschizătură, mângâindu-mi ușor pielea.

– Hmm… S-a întâmplat ceva? Nivelurile tale de feromoni sunt puțin dezechilibrate. Se întâmplă rar. Chiar dacă de obicei nu e nimic în neregulă la această examinare.

Aparatul din mâna Dr. Kazuki era pentru măsurarea feromonilor. Mi-l puse pe ceafă, apăsă un buton și apoi măsură cantitatea de feromoni în câteva secunde. După sunetul semnalului electronic, Dr. Kazuki își aplecă uşor capul. Într-adevăr, nu mai spusesem niciodată așa ceva în timpul examinărilor de până acum.

– …Este un lucru rău?

– Nu. Nu e chiar așa de rău. Poate fi cauzat de stres sau de lipsa somnului, printre altele. Ai ceva în minte care ar putea provoca asta?

Aveam o bănuială cam ce anume ar fi putut cauza asta. În orice caz, mă puteam gândi doar la un singur lucru.

– … Examenele tale s-au încheiat de ceva timp, nu-i așa? Am auzit de la Ayane că te-ai descurcat foarte bine de data asta. Ai învățat din greu pentru examen?

Ayane este sora mea care se căsătorise cu Dr. Kazuki. Ea era singura din familie cu care țineam legătura frecvent. Ei bine, chiar dacă am spus “țineam legătura”, de fapt făceam schimb de mesaje doar o dată pe săptămână.

De asemenea, sora mea fusese singura cu care vorbisem direct despre rezultatele mele la examen. Ceilalți membri ai familiei probabil că nu prea erau interesați de așa ceva. Chiar mă gândisem că va fi bine dacă le arătam carnetul de note la sfârșitul anului școlar.

– Poate pentru că te-ai străduit puțin prea tare pentru asta?

– …Poate.

– Ei bine, studiul este important, dar nu uita să ai grijă și de sănătatea ta. Hmm, atunci următoarele tale călduri ar putea să se abată de la ciclul obișnuit.

– Cât de mult să se abată?

– Mă gândesc. Poate în jur de trei zile până la o săptămână. Cred că undeva cam atât. Există diferențe de la o persoană la alta până la urmă. Ei bine, cred că vei fi bine cât timp ai medicamentul la tine.

– Bine.

Nu credeam că ciclul meu de călduri va întârzia din cauza a așa ceva. Aceasta era prima dată când mi se întâmpla. Nu era ca și cum nu aș fi avut nicio grijă până acum. Bănuia că acest lucru însemna că îngrijorările mele fuseseră mai intense de data aceasta.

Fusesem complet inconștient de asta până când Ryuuji îmi atrăsese atenția, dar trebuie să fi fost destul de grav încât să-mi afecteze sănătatea în acest fel. Nu era de mirare că toată lumea era îngrijorată pentru mine.

– Apropo, Sou.

– Hmm?

Dr. Kazuki, care scrisese rapid pe fișă, lăsă stiloul pe birou și se uită la mine. Judecând după felul în care închisese dosarul, probabil că voia să discute cu mine despre altceva decât despre examene. Aveam un presentiment rău în legătură cu asta.

– Despre aplicația pe care ți-am prezentat-o zilele trecute… Hmm?

În momentul în care Dr. Kazuki rosti cuvântul „aplicație”, se auzi un ciocănit ușor în ușa din fața intrării în camera de examinare. Era ușa care era folosită de personal. După ce Dr. Kazuki  răspunse, cea care intrase pe ușă era doamna Shouko, de la recepție. Se uită la mine și zâmbi, apoi îi făcu un semn în liniște Dr. Kazuki.

– Îmi pare rău, mă întorc imediat.

– Ah bine.

Sincer să fiu, nu voiam să aștept. Voiam doar să plec de aici chiar acum. La urma urmei, nu exista nicio îndoială că voia să mă întrebe despre Virtual Alpha chiar acum, nu? Am aruncat o privire în lateral către Dr. Kazuki, apoi am oftat.

– ….Ah, poți te rog să le spui să aștepte în sala de așteptare?

Auzisem vocea doctorului Kazuki. Din ceea ce spusese, se pare că venise un vizitator. Era neobișnuit ca cineva să vină la clinică după terminarea orelor de program. Poate era doar un pacient? În acest caz, era un lucru bun pentru mine.

– Sunt bine acum. Trebuie doar să iau medicamentele, oricum.

– Ah, dar, Sou.

– A venit cineva, nu? Mă poți contacta prin sora mea dacă e ceva.

– Cred că da. Atunci, hai să facem așa. Îți dau rețeta, dar mai așteaptă puțin în sala de așteptare, bine?

– Mm, bine.

Se pare că puteam scăpa fără probleme. Mi-am strâns lucrurile, m-am ridicat și am ieșit în grabă din sala de examinare. Trebuia să plec înainte să mă strige și să mă oprească. Când m-am dus în sala de așteptare, am găsit acolo un bărbat care stătea singur pe canapea.

Era o persoană arătoasă care avea cam aceeași vârstă cu Dr. Kazuki. Nu părea bolnav, deci poate că nu era un pacient de urgență? Acea persoană îmi observă privirea și dădu din cap către mine. Am dat și eu repede din cap și m-am așezat puțin mai departe de el.

Chiar și așa, eram încă destul de aproape unul de celălalt, deoarece sala de așteptare nu era foarte spațioasă.

-…Tu ești Sou?

– Ce?

Am fost surprins când mi-a spus numele. Nu mă așteptam ca această persoană să știe cum mă cheamă. Când am făcut o față surprinsă, și-a cerut scuze cu o voce joasă.

– Te-am văzut la ceremonia nunții lui Kazuki. De asemenea, Kazuki s-a lăudat mereu cu tine ca fiind cumnatul lui drăguț. Îmi pare rău că te-am strigat pe nume din senin.

– Nu, e în regulă… Deci asta era. Err-

– Sunt Yanagi. Coleg de clasă cu Kazuki și, de asemenea, cu sora ta.

– Coleg de clasă…

Într-adevăr, sora mea și Dr. Kazuki fuseseră colegi de clasă. Asta înseamnă că era un fost coleg de clasă al celor doi? Mă întreb de ce simțisem ceva ciudat în mintea mea când am auzit cuvântul „colegi de clasă”. Nu, nu ar trebui să fie nimic ciudat cu asta.

Dar mă făcuse să mă simt curios și mi-am înclinat capul. Ce fusese asta?

– Sou!

După un timp, recepționera îmi strigă numele. Toți cei de la această clinică îmi spuneau pe numele mic. De obicei, nu prea mă deranja, dar mă simțeam puțin jenat să fiu numit așa în fața unui străin.

– Hm, scuză-mă.

– Mm, ne vedem mai târziu.

Îmi spuse asta și îmi făcu cu mâna exact când îmi înclinam capul și eram pe picior de plecare. Chiar dacă probabil nu mai aveam ocazia să ne reîntâlnim. I-am răspuns la acele cuvinte înclinându-mi capul încă o dată.

În timp ce plăteam rețeta, Dr. Kazuki  trecu prin spatele meu. Zona de recepție era chiar între sala de examinare și cea de așteptare. Văzusem că acea persoană nu fusese chemată în sala de examinare, așa că se părea că acea persoană nu era un pacient până la urmă. Ei bine, spusese că era coleg de clasă, așa că bănuiam că era doar un oaspete.

– Îmi pare rău că am venit atât de devreme.

– Nu, e bine. Care-i treaba?

Le auzeam conversația. Nu voiam să trag cu urechea la conversația lor, dar nu aveam cum să nu îi aud deoarece nu erau atât de departe de mine. În timp ce mă pregăteam să părăsesc clinica, după ce primisem bonul și rețeta, am auzit ceva care mi-a atras atenția.

– Este vorba despre Virtual Alpha.

Acum știam de ce cuvântul „coleg de clasă” mă neliniștise mai devreme. Acea persoană era probabil dezvoltatorul aplicației.

Am plecat repede din clinică ca și cum aș fi fugit de ei. Nu voiam să mă strige și să mă oprească.

Voiam doar să plec de aici cât mai repede posibil, așa că părăsisem clinica cât de iute am putut.

Când îmi dădusem seama de situație, fugisem.