Dorința eternă a inimii- Capitolul 2- Partea 2

Partea 2

Xiao Liu avea mâinile și picioarele legate și nu se putea mișca, așa că, după ceva timp, începu să-l doară tot corpul. Noaptea, soldații aduseră mâncare și Xiang Liu mâncă fără să-i pese. Xiao Liu era însetat și flămând și, văzând că Xiang Liu nu avea de gând să-l hrănească, încercă să se gândească la altceva.

Se gândi că Shi Qi trebuie să fi venit să-l caute, dar nu avea cum să găsească acest loc. Probabil se întorsese în oraș. Xiang Liu termină masa și se întinse leneș pe pat pentru a citi o carte.

Un soldat veni să-i aducă un document și plecă repede. Xiang Liu îl citi și apoi se uită la Xiao Liu în timp ce se gândea. Xiao Liu ghici că era un raport despre el și încercă să zâmbească foarte sincer:

– Stăpâne, tot ce a spus acest servitor este adevărat. Am o familie care mă așteaptă să mă întorc acasă.

Xiang Liu spuse rece:

– Eu am încredere doar în instinctul meu. Cine ești tu?

Xiao Liu clipi:

– Sunt Wen Xiao Liu, vindecător la Clinica Hui Chun.

Xiang Liu îl privi fix și bătu din degete. Xiao Liu începu să tremure, instinctul primitiv al unei ființe vii de a se teme de moarte. Xiao Liu știa că Xiang Liu nu avea răbdare să afle de ce părea suspect și că va folosi cea mai eficientă metodă pentru a rezolva problema, care era aceeași soartă ca a lui Jiu Jiu.

Când aura morții se apropie cu viteză, Xiao Liu se rostogoli și încercă să o evite, spunând:

– Stăpâne, eu chiar sunt Wen Xiao Liu. Poate că nu sunt DOAR Wen Xiao Liu, dar nu am nicio intenție să fac rău oștirii de rezistență conduse de generalul Gong Gong. Nu aparțin Regatului Xuan Yuan, nici Regatului Gao Xing și nici Regatului Sheng Nong. Sunt doar….

Xiao Liu se opri și se gândi: „Cine sunt eu?”.

Ridică capul și îi permise lui Xiang Liu să-i vadă întreaga expresie.

– Sunt doar cineva care a fost abandonat. Nu am capacitatea de a mă proteja, nu am pe nimeni pe care să mă bazez, nu am unde să mă duc, așa că am ales să fiu Wen Xiao Liu în cetatea Qing Shui. Dacă stăpânul meu îmi va permite, îmi doresc să pot fi Wen Xiao Liu pentru tot restul vieții.

Xiang Liu îl privi fix, iar Xiao Liu nu îndrăzni să se miște, dar picături de sudoare rece îi curgeau pe frunte și avea lacrimi în ochi, pentru că învelișul dur de protecție pe care și-l construise în ultimii zeci de ani fusese forțat să se deschidă.

După ceva timp, Xiang Liu spuse calm:

– Dacă vrei să trăiești, lucrează pentru mine!

Xiao Liu nu spuse nimic. Xiang Liu stinse lămpile.

– Ai o noapte la dispoziție să te gândești.

Xiao Liu avea ochii deschiși și privea fix în față.

Se crăpa de ziuă și Xiang Liu se îmbrăcă și întrebă:

– Te-ai hotărât?

Xiao Liu spuse leneș:

– Încă mă gândesc. Mi-e sete, vreau mai întâi să beau niște apă.

Xiang Liu râse rece și spuse:

– Duceți-l afară.

Doi soldați îl târâră pe Xiao Liu afară, iar Xiang Liu spuse calm:

– Biciuiți-l, douăzeci de lovituri.

Biciuirea putea face chiar și cel mai viclean soldat demon să capituleze, atât de dureroasă era. Iar omul pe care Xiang Liu îl trimise să-l biciuiască avea un braț incredibil de puternic. Odată, cu doar o sută douăzeci de lovituri, ucisese un soldat demon care avea peste o mie de ani. Biciul era gros cât coada unui bou și lovea cu putere, în timp ce Xiao Liu striga:

– Am terminat de gândit, am terminat de gândit…

După ce cele douăzeci de lovituri fură date, Xiang Liu se uită la Xiao Liu și îl întrebă:

– Care este decizia ta?

Xiao Liu răsuflă ușurat:

– Am doar trei condiții.

– Biciuiți-l, douăzeci de lovituri.

Biciul căzu și Xiao Liu țipă:

– Două condiții, o condiție…

Fură aplicate încă douăzeci de lovituri, iar spatele lui Xiao Liu era acoperit de sânge și simțea o durere chinuitoare. Xiang Liu îl privi rece și-l întrebă:

– Mai ai și alte condiții?

Xiao Liu era acoperit de sudoare și îi sângera gura, așa că nu putea rosti o propoziție întreagă:

– Tu… poți să mă omori, dar eu… mai am… o condiție.

Xiang Liu zâmbi în colțul gurii și spuse:

– Spune!

– Eu… nu voi părăsi Qing Shui.

Xiao Liu înțelese că Xiang Liu era interesat de abilitatea lui de a fabrica otravă și că, atâta timp cât nu părăsea cetatea Qing Shui, Xiang Liu nu-l putea trimite să ucidă generalii și ofițerii Xuan Yuan. Nici nu-l putea trimite să ucidă nobilii și membrii familiei regale Gao Xing. Xiang Liu părea să înțeleagă gândirea lui Xiao Liu și se limita să-l privească fără nicio expresie.

Xiao Liu se comportase ca un laș în tot acest timp, dar de data aceasta nu se dădu înapoi și îl privi pe Xiang Liu direct în ochi. Mesajul era clar: dacă nu era de acord, să-l omoare acum. După o clipă, Xiang Liu spuse:

– Bine!

Xiao Liu răsuflă ușurat și apoi se prăbuși.

Xiao Liu fu târât de soldați în cameră, iar medicul oștirii îi scoase hainele și-i puse leacuri pe spate. Xiang Liu stătea la ușa cortului și îl observa cu răceală. Xiao Liu stătea întins pe o scândură de lemn și permitea docil medicului oștirii să-l îngrijească. Când leacul fu aplicat și toată lumea plecă, Xiang Liu îi spuse lui Xiao Liu:

– Prepară orice leac îți cer. În restul timpului, poți continua să fii vindecător în Qing Shui. Dar când te chem, trebuie să te supui imediat.

– Bine, dar nu sunt sigur că voi putea face tot ce îmi ceri, stăpâne.

– Dacă nu poți, atunci poți plăti cu trupul tău.

– Huh?

Xiao Liu nu și-ar fi imaginat niciodată că lui Xiang Liu ar putea să-i placă bărbații și spuse cu grijă:

– Stăpânul meu este incomparabil de chipeș. Nu că nu aș vrea să vă servesc, dar….

Xiang Liu zâmbi și ridică piciorul, apăsând încet pe rana lui Xiao Liu, până când sângele începu să curgă.

– Dacă nu poți face ceva o dată, atunci folosește o parte din corpul tău în schimb. Prima dată, urechile. A doua oară, nasul. Fără nas, este….

Xiang Liu mări presiunea:

– Nu-ți face griji, nu-ți voi tăia mâinile, ai nevoie de ele pentru a prepara poțiunile.

Xiao Liu se zvârcolea de durere:

– Eu… înțeleg.

Xiang Liu își retrase piciorul și șterse sângele de roba lui Xiao Liu:

– Ești alunecos ca o anghilă, o clipă de neatenție și nu mai rămâne decât noroi. Dar în ceea ce privește personalitatea mea, ar trebui să întrebi în jur.

Xiao Liu replică sarcastic:

– Nu trebuie să întreb în jur ca să-mi dau seama.

Vocea unui soldat strigă:

– Stăpâne, cineva a luat cu asalt cazarma.

Xiang Liu plecă și zgomotul se opri. Xiao Liu auzi un soldat întrebând:

– Cine ești și de ce ai luat cu asalt tabăra militară Sheng Nong?

O voce răgușită răspunse:

– Ye Shi Qi. Xiao Liu!!

Era Shi Qi! Venise? Xiao Liu se târî afară și strigă:

– Stăpâne Xiang Liu, te rog să nu-i faci rău. Este servitorul meu și a venit să mă caute.

Shi Qi alergă spre Xiao Liu, iar energia sa spirituală era mai puternică decât se aștepta, deoarece respinse toți soldații care încercau să-l oprească. Dar aceștia erau soldați antrenați și, dacă doborai doi, alți patru ar fi intervenit, așa că Xiao Liu strigă:

– Shi Qi, oprește-te! Este ordinul meu.

Shi Qi se opri, iar soldații îl înconjurară și îl priviră cu ură, dar Shi Qi nici măcar nu se uită la ei, ci doar la Xiang Liu:

– Îl iau pe Xiao Liu.

Xiao Liu încercă să pară seducător și strigă:

– Stăpâne! Eu sunt deja omul tău!

Aceste cuvinte… îi făcură pe toți soldații de la bază să se strâmbe.

Xiang Liu încruntă sprâncenele, dar coborî mâna și soldații se dădură la o parte. Shi Qi zbură lângă Xiao Liu și îl luă pe jumătate în brațe, pe jumătate îl sprijini. Mâna lui îi mângâie ușor spatele. Poate că era doar o alinare psihică, dar Xiao Liu simți că durerea i se diminuase. Shi Qi îngenunche:

– Să mergem acasă.

Xiao Liu se târî pe spate și îi zâmbi obraznic lui Xiang Liu:

– Stăpâne, acum mă duc acasă.

Xiang Liu continua să se uite la Shi Qi, iar Xiao Liu deveni nervos și chiar îl apucă pe Shi Qi de față, ca un copil, și strigă:

– Să nu-ți vină idei cu el. E al meu.

Xiang Liu fu surprins și era pe punctul de a zâmbi, dar se opri. Tuși de câteva ori:

– După ce am investigat și am confirmat că ești cetățean al cetății Qing Shui și nu reprezinți o amenințare pentru oștirea Sheng Nong, ești liber să pleci.

Xiao Liu continuă să joace teatru și spuse:

– Mulțumesc, stăpâne, după ce mă întorc, voi răspândi vestea despre marea bunătate a stăpânului meu.

Soldați plecară, iar Shi Qi îl luă pe Xiao Liu în spate și fugi. Abia după ce nu se mai auzi niciun sunet în spatele lor, Xiao Liu spuse obosit:

– Shi Qi, mi-e sete.

Shi Qi îl puse ușor jos și scoase un burduf[1]. Xiao Liu bău câteva înghițituri și oftă lung:

– Să ne grăbim înainte ca Xiang Liu să se răzgândească.

Shi Qi îngenunche, iar Xiao Liu își aminti că nu-i plăcea să fie atins, dar în acel moment nu avea altă soluție, așa că se urcă cu grijă pe spatele lui:

– Îmi pare rău, știu că nu vrei să cari pe cineva. Poți să-ți imaginezi că sunt o piatră, iar pietrele nu scot niciun sunet… Sau poți să-ți imaginezi că sunt un porc, un porc care vorbește. Oh, dar nu-ți plac porcii? Atunci poți să-ți imaginezi că sunt un…

Vocea lui Shi Qi era joasă.

– Voi crede că ești tu. Sunt dispus să te car… pe tine.

Xiao Liu făcu o pauză și murmură:

– Bine, atunci gândește-te că sunt eu.

După ce spuse asta, își dădu seama ce spusese și râse de câteva ori, apoi se opri.

– Shi Qi, mă doare spatele, poți să vorbești cu mine?

– Da.

– Shi Qi, cum m-ai găsit?

– După urmă. Pot să urmăresc.

– Oh, atunci ești bun la urmărire. Ai învățat asta cu mult timp în urmă?

Xiao Liu își dădu seama atunci că probabil nu-i plăcea să se gândească la trecut.

– Scuze, nu trebuie să răspunzi. Shi Qi, Xiang Liu ăla e foarte viclean, dacă îl vezi în viitor, ai grijă. Nu-l lăsa să descopere că-i poți fi de vreun folos. Atunci o să-i vină idei despre tine.

– Da.

Nu, de data asta e un eșec total! Nu am câștigat bani și m-am pierdut pe mine însumi. Cum de am fost văzut de acel demon mare, Xiang Liu? Cum vor fi zilele care vor urma?

Shi Qi încetini și se întoarse să se uite la Xiao Liu, iar buzele lui atinseră fruntea lui Xiao Liu. Respirația lui fierbinte îi mângâie fața lui Xiao Liu, iar Shi Qi se întoarse rigid:

– Nu fi… speriat.

Poate pentru că tocmai fusese chinuit de Xiang Liu sau pentru că învelișul său dur, care fusese deschis cu forța, nu se închise încă complet, Xiao Liu tânji cu adevărat după acest sentiment de încredere și închise ochii, sprijinindu-și capul pe umărul lui Shi Qi și lipindu-l de gâtul acestuia. Era ca o pisică ghemuită lângă el.

– Nu mi-e frică de el. Nu cred că există vreo otravă în această lume care să nu-l doboare. Când voi crea otrava aceea într-o zi, voi….

Xiao Liu își strânse pumnul ca și cum ar fi zdrobit ceva.

– Shi Qi, când ne întoarcem, nu spune nimic. Nu-i lăsa pe Lao Mu și pe ceilalți să afle. Lao Mu și-a petrecut viața luptând împotriva lui Sheng Nong și îi este destul de frică de acel demon mare, Xiang Liu. Dar cred că nici nu trebuie să-ți reamintesc. Ma Zi și Chuan Zi au încercat să scoată informații de la tine, dar în ultimii doi ani ți-au spus deja câți negi au și tot nu știu nimic despre tine….

Shi Qi încetini pasul, iar Xiao Liu îi dădu câteva palme liniștitoare pe piept.

– Știu, ești Shi Qi. Mi-aș dori să rămâi Shi Qi pentru tot restul vieții. Dar știu că asta nu e posibil. Însă pentru fiecare zi în care nu pleci, ești Shi Qi încă o zi și trebuie să mă asculți…

– Mmmm hmmmm.

– Trebuie să mă asculți!

– Mmmm hmmmm.

Xiao Liu era fericit ca un șoarece care fură ulei și simți că durerea de spate I se diminuase. Întins pe spatele lui Shi Qi, adormi treptat.

Shi Qi încercă să-i facă lui Xiao Liu cel mai confortabil pat de iarbă și transformă peștera în casa lor temporară. Cei doi păreau să ducă viața de vânători în munți. În fiecare zi, Shi Qi ieșea și vâna animale mici. Când se întorcea, Xiao Liu îi dădea instrucțiuni, iar Shi Qi le urma și împreună pregăteau cina. Era clar că Shi Qi nu mai făcuse asta niciodată, era neîndemânatic și făcea greșeli în continuu. Xiao Liu râdea fericit, dar Shi Qi era prea deștept și, după câteva încercări, învăță să gătească, ceea ce diminuă puțin veselia lui Xiao Liu.

Zilele și nopțile în munți erau foarte pustii, iar cei care nu se puteau mișca erau și mai singuri. Xiao Liu îl lua pe Shi Qi deoparte să vorbească cu el – vorbeau despre tot ce se afla sub cer. Un fel de mâncare delicios, un apus spectaculos… Shi Qi asculta în tăcere.

Xiao Liu simțea uneori o ușoară vină:

– Oare vorbesc prea mult? Am trăit singur timp de vreo douăzeci de ani și în acea perioadă am dezvoltat o ciudățenie. Mi-era frică să văd oameni și rătăceam singur. La început nu vorbeam deloc, dar pe măsură ce zilele treceau, într-o zi, în munți, am uitat numele unui fruct. Deodată, am devenit foarte speriat, deși nu știam de ce. De atunci, am început să vorbesc singur, iar cel mai uimitor lucru pe care l-am făcut a fost să prind o maimuță și să vorbesc cu ea o zi întreagă. Maimuța nu a mai suportat și a încercat să se sinucidă lovindu-și capul de peretele peșterii…

Xiao Liu râse cu voce tare, dar Shi Qi se uită la el în tăcere.

În fiecare zi, Xiao Liu trebuia să-și schimbe bandajele și își scotea cu nerușinare hainele și îi arăta fundul lui Shi Qi. Xiao Liu nu putea să vadă expresia lui Shi Qi și îl tachina:

– Eu ți-am văzut tot corpul de sus până jos, dar tu nu poți să vezi decât fundul meu. Nu ți se pare corect, nu?

Shi Qi nu spuse nimic, iar Xiao Liu chicoti.

Rănile lui Xiao Liu erau foarte grave și Shi Qi credea inițial că vor trebui să petreacă o lună sau două în munți, dar în a zecea zi Xiao Liu era deja pe picioare, sprijinindu-se în cârje. Două zile mai târziu, Xiao Liu decise să se întoarcă acasă.

Când Xiao Liu culegea plante medicinale, găsi două plante foarte rare și-l întrebă pe Shi Qi dacă le culesese el. Shi Qi dădu din cap:

– Le-am văzut în timp ce vânam. Ai amintit de asta mai înainte.

În acest timp cât Shi Qi petrecuse cu Xiao Liu și vorbirea lui se îmbunătățea. Xiao Liu era extaziat și voia să-l îmbrățișeze și să-l sărute pe Shi Qi:

– E minunat! Ma Zhi și Chuan Zi pot să-și ia soții acum.

Shi Qi se aplecă să-l ia pe Xiao Liu în spate, dar acesta făcu un pas înapoi:

– Nu e nevoie, merg pe jos.

Înainte nu avea de ales, dar acum că putea merge, cum putea să profite de politețea lui Shi Qi? Shi Qi se ridică în tăcere și-l urmă pe Xiao Liu.

Cei doi se întoarseră în cetatea Qing Shui, iar Lao Mu scoase sabia și întrebă:

– De ce ai fost plecat atât de mult? Nu ți-am spus unde să nu te duci?

Xiao Liu îi arătă fericit plantele rare.

– Sigur că nu m-am dus! Shi Qi nu cunoștea topografia muntelui și ne-am rătăcit câteva zile, dar acum am ajuns acasă în siguranță, nu?

Lao Mu văzu plantele rare și se bucură foarte mult, luându-le și punându-le cu grijă deoparte. Xiao Liu îi făcu cu ochiul lui Shi Qi, apoi fluieră o melodie și se întoarse în camera lui.

O lună mai târziu, la inițiativa lui Lao Mu, Ma Zhi și fiica măcelarului Gao se logodiră. Totul reveni la normal și fiecare zi era la fel ca înainte – era atât de calmă încât era plictisitoare, era atât de plictisitoare încât era liniștită, era atât de liniștită încât era fericită.

În afară de asta, ocazional, un condor alb venea să-l caute pe Xiao Liu, aducându-i ceva și luând altceva. Xiao Liu prepara otravă pentru Xiang Liu, dar întotdeauna păstra ceva pentru el. Dacă otrava era mai mult decât mortală, încât se potrivea cerințelor lui, atunci avea o culoare sau un miros ciudat. Indiferent de motiv, era imposibil să o folosești pentru a ucide acei oameni puternici aflați sub protecție strictă.

Xiao Liu credea că, odată cu trecerea timpului, Xiang Liu va veni să facă scandal, dar lui Xiang Liu părea să nu-i pese de „culoare, miros și gust” și, atâta timp cât otrava îndeplinea specificațiile sale, o accepta pe toată.

Xiao Liu își folosi abilitățile medicale și priceperea în prepararea otrăvurilor pentru a deduce că Xiang Liu era o ființă unică și că puterea sa provenea din folosirea otrăvii pentru antrenament. Toată otrava produsă de Xiao Liu era probabil consumată de el.

După ce-și dădu seama de asta, Xiao Liu răsuflă ușurat și începu să producă cea mai oribilă otravă din toate timpurile.

După un an, Lao Mu organiză o ceremonie de nuntă simplă pentru Ma Zhi și Chun Tao, fiica măcelarului Gao. Ma Zi era produsul războiului, un orfan cerșetor care credea că soarta lui era să ajungă într-o zi un cadavru pe marginea drumului, ros de câinii sălbatici. În timp ce câinii îl mâncau, urlau de fericire, acesta era destinul majorității orfanilor din această perioadă de conflict.

Dar Xiao Liu și Lao Mu îi schimbaseră destinul. Nici Xiao Liu, nici Lao Mu nu erau oameni. Când Ma Zhi avea șapte ani, fusese salvat de Xiao Liu și, după mai bine de zece ani, crescuse până la 1,80 m înălțime și devenise puternic, iar acum Xiao Liu părea mai tânăr decât el. Dar Ma Zi îi considera întotdeauna pe Xiao Liu și Lao Mu ca fiind mai mari decât el. În fața tuturor oaspeților, el luă mâna lui Chun Tao și îngenunchie pentru a le face trei plecăciuni mari. Lao Mu fu atât de emoționat încât își șterse lacrimile și chiar și Xiao Liu fu neobișnuit de serios și-i porunci lui Ma Zi:

– Culcă-te mai mult cu Chun Tao și fă mulți copii.

Ma Zi voia să spună mai multe cuvinte din suflet, dar când îl auzi pe Xiao Liu spunând asta, nu mai îndrăzni să spună nimic. Dacă Chun Tao ar fi știut că se căsătorise cu ea pentru a putea dormi cu ea în fiecare noapte și că era mai ieftin decât să meargă la un bordel, atunci această soție l-ar fi părăsit cu siguranță. El apucă mâna lui Chun Tao și se grăbi să plece.

Xiao Liu chicotit șiret, iar Shi Qi îi zâmbi. Lao Mu era ocupat să-și conducă oaspeții, iar Xiao Liu stătea într-un colț al curții, rozând cu atenție un copan de pui. Chuan Zi intră brusc în casă și bâlbâi:

– Un… un oaspete.

Îl trase pe Xiao Liu afară și acolo era Xiang Liu, îmbrăcat în alb, stând la ușa din față a clinicii. Silueta lui înaltă era impecabilă ca un crin alb spălat de apa ploii timp de trei zile consecutive. Atât de curat încât îți venea să fugi acasă și să faci imediat o baie.

Lao Mu nu se simțea în largul său să primească cadoul și își șterse mâinile de haină, temându-se că până și transpirația lui i-ar putea murdări corpul. Xiao Liu zâmbi și se apropie, aruncând copanul pe jos și folosindu-și mâinile unsuroase pentru a lua cadoul de la Xiang Liu, îndrăznind chiar să-și frece palmele de câteva ori. Zâmbetul lui Xiang Liu nu se clinti și aruncă doar o privire către Chuan Zi, care stătea în spatele lui Xiao Liu, iar Xiao Liu își dădu seama imediat. Îi înmână cadoul lui Chuan Zi și se înclină imediat în fața lui Xiang Liu, spunând cu îndrăzneală:

– Vă rog să intrați să vă odihniți.

Xiang Liu se așeză și nimeni nu îndrăzni să se apropie la mai puțin de un metru de el, fie din teamă, fie din respect. Shi Qi veni în tăcere să se așeze lângă Xiao Liu, iar Xiao Liu îi aruncă o privire înainte de a se întoarce către Xiang Liu cu un zâmbet larg:

– Am preparat toate leacurile pe care le-ai cerut. Nu am greșit nimic, nu-i așa?

Xiang Liu zâmbi:

– Te-ai descurcat bine, de aceea am venit să-ți aduc un cadou.

Xiao Liu rămase fără cuvinte.

Deci ai venit să-mi reamintești că nu mai ai doar trei ostatici, ci acum ai patru.

În curte, un grup de tineri invitați la nuntă se jucau pentru a-i tachina pe Ma Zi și Chun Tao, iar râsetele răsunau periodic. Copiii mâncau dulciuri și alergau încoace și încolo, în timp ce Lao Mu și măcelarul Gao beau și discutau.

Xiang Liu privi viața zgomotoasă de zi cu zi și întrebă cu dispreț:

– Când vor fi toți morți, tu vei rămâne așa cum ești acum. Ți se pare amuzant?

Xiao Liu răspunse:

– Mi-e frică de singurătate. Nu pot găsi pe cineva permanent, așa că un companion temporar este suficient.

Xiang Liu se uită la Xiao Liu, care-i turnă cu bucurie niște vin:

– Din moment ce ești aici, bea niște vin de nuntă pe care l-am făcut eu însumi.

Xiang Liu luă o înghițitură și remarcă cu nonșalanță:

– În afară de otravă, nu este nimic demn de menționat despre acest vin.

Xiao Liu întrebă îngrijorat:

– Ești otrăvit?

Xiang Liu se uită fix la Xiao Liu, iar acesta tăcu. Xiang Liu întrebă:

– Chiar vrei să mă otrăvești până la moarte?

Xiao Liu răspunse sincer:

– Nu sunt soldat în oștirea Xuan Yuan, tu și cu mine nu avem o vendetă, vreau doar să te biciuiesc de 80-100 de ori.

– Visează în viața asta.

Xiang Liu mai bău un pahar de vin și apoi plecă.

Xiao Liu îi spuse furios lui Shi Qi:

– Într-o zi îi voi găsi slăbiciunea. Dacă nu pot să-l otrăvesc, atunci voi merge cu spatele.

Shi Qi zâmbi din ochi și Xiao Liu nu putu suporta felul în care părea să plutească mereu deasupra tuturor, așa că-i turnă un pahar de vin:

– Bea-l!

Shi Qi îl luă și îl bău dintr-o singură înghițitură.

Xiao Liu se sperie:

– E otrăvit.

Zâmbetul din ochii lui Shi Qi nu dispăru niciodată, în timp ce corpul său se prăbuși ușor. Xiao Liu îi dădu fără întârziere antidotul și strigă:

– Idiotule! în timp ce inima lui simți acel sentiment de nedescris.

După nunta lui Ma Zi, Xiang Liu, cel cu nouă vieți, venea ocazional și stătea în curtea clinicii, bea câteva pahare de vin și ronțăia câteva gustări de la Xiao Liu. Când pleca, fața lui nu-și schimba niciodată expresia, iar inima lui nu-și pierdea niciodată ritmul. Atitudinea lui Xiang Liu de a nu-l lua în serios pe Xiao Liu era exact ceea ce îl enerva pe Xiao Liu.

Când Xiao Liu intrase în tagma medicală, totul începuse cu intenții greșite. El voia să învețe să omoare pe cineva, nu să învețe să salveze pe cineva. Și totuși, iată-l pe Xiang Liu mâncând otrava lui ca pe bomboane! Xiao Liu se gândi și se gândi și decise să continue să învețe, să învețe cum să omoare pe cineva. El  jurase să continue să meargă pe calea greșită, cu scopul de a-l otrăvi mai devreme sau mai târziu pe acest mare demon!

[1]    Sac făcut din piele netăbăcită în care se păstrau sau se transportau apă, făină, brânză, etc