Cei patru- Capitolul 47

Fără urmă

Vântul adia ușor printre copaci, legănând crengile și aducând cu el mirosul proaspăt de apă, pământ umed și frunze.

Cascada se revărsa în spate, cu acel sunet constant care altădată îi liniștea; acum, părea să le ascundă ceva.
Toți băieții erau acolo, îmbrăcați simplu, dar pregătiți. Nu glumeau, nu zâmbeau.

Damon era primul care mergea cu pași mari, ochii mișcându-se necontenit.
Aven mergea aproape de el, cu umerii încordați, atent la fiecare sunet.
Eli pășea mai lent, cu palmele atinse ușor de scoarța copacilor pe care îi depășeau; simțea… căuta.
Kai, puțin în urma lor, își plimba privirea peste pajiște, peste trunchiurile curbate, peste locul unde Vall și el… fuseseră ieri.

Riven încheia grupul, cu mâinile în buzunar și privirea joasă — nu din aroganță, ci din… vină.

Ajunși în poiana unde curgea cascada, se opriră într-un cerc tăcut. Privirile se plimbau în jur, dar aerul era… altfel. Gol de Noah.

Vall se întoarse spre Riven, vocea lui calmă, dar cu acea notă de intensitate:
— Când l-ai văzut ultima oară? Ora exactă, detalii, orice.

Riven își ridică încet privirea. Nu ocoli răspunsul.
— Imediat după concert. M-a condus la cămin, a stat la ușa camerei mele, a glumit… Am intrat. I-am închis ușa în față. Am crezut că pleacă la voi.

Damon își trecu mâna peste față.
Eli încremeni brusc, privind în gol, spre stânca din stânga cascadei.
— Aici am simțit prima dată că suntem urmăriți, rosti el încet.

Kai înghiți în sec.
— Crezi că… ceva l-a luat? Sau cineva?

Vall privi în jurul lor — frunzele, trunchiurile, vibrațiile.
Și șopti:
— Sau poate… cineva l-a chemat.

Eli făcu câțiva pași în față, apropiindu-se de marginea stâncii. Își trecu mâna prin aer, palmele deschise, ca și cum ar fi vrut să atingă ceva invizibil.
— E ceva aici… ca un ecou, o ruptură ușoară în câmpul de energie. Nu e naturală. E ca o urmă lăsată de cineva care n-a plecat pe jos.

Se aplecă și atinse pământul, închizând ochii.
— Nu simt durere. Dar… simt o smulgere. Furie. Ca și cum ar fi fost luat dintre noi — nu cu forța fizică, ci cu… magie.

Damon încleștă pumnii.
Aven se apropie ușor de Eli, întinzând o mână spre umărul lui, fără să-l atingă. Doar… era acolo.

— Putem urmări urmele acelei magii? întrebă Kai, aproape nerăbdător.

Vall se mișcă spre centru, între toți, calm, dar hotărât.
— Putem. Dar avem nevoie de un obiect personal. Ceva ce Noah poartă aproape de el… tot timpul.

Riven ridică privirea brusc.
— Avea o brățară. Una mică, cu o piatră verde. Am văzut-o la mâna lui. Dar ieri, la concert, nu o purta.

Eli deschise ochii.
— Exact ce avem nevoie. Brățara aceea o poartă de ani de zile. Spunea că e specială, ca și cum ar fi primit-o de la cineva drag.

Vall îl privi pe Damon.
— Trimite pe cineva după ea. Sau mergem noi.

Damon încuviință, dar nu se mișcă încă.
— Și dacă urmele nu ne conduc nicăieri? întrebă, fără teamă, dar cu acea intensitate rece pe care doar cei cu sufletul legat o pot rosti.

Eli, fără să clipească, răspunse:
— Atunci începem să smulgem bucăți de realitate. Până găsim pe unde a trecut.

Vall își ridică privirea spre Noah, dincolo de bariera care pulsa ușor, ca o inimă străină. Vocea lui nu era puternică, dar avea greutatea adevărurilor care nu pot fi negate.

— Doar adu-ți aminte… cine ești când nu te învinovățești.

Noah își strânse buzele. Respirația îi tremura.
Privirea îi coborî o clipă, apoi se opri asupra funiei negre căzută lângă el, inertă acum, lipsită de viață.

— Eu… murmură el, aproape fără glas.

 — M-am gândit că poate… dacă n-aș fi plecat singur… dacă aș fi fost mai atent…

Eli făcu un pas înainte, până la marginea barierei.
— Asta vrea magia să crezi. Vocea lui era calmă, dar fermă.

— Cârligul nu e frica. E rușinea.

Noah ridică brusc capul.

— Nu mi-e rușine! izbucni el, apoi se opri, ca lovit de propriile cuvinte.
Respiră adânc.
— Ba da… recunoscu încet.

— Mi-e rușine că m-au prins. Că n-am simțit. Că am avut nevoie să fiu salvat.

Riven îl strânse mai tare în brațe, fruntea lipită de tâmpla lui.

— Ascultă-mă bine.

Vocea îi vibra.

— Dacă faptul că ai avut nevoie de noi te face slab, atunci eu sunt cel mai slab dintre toți. Pentru că dacă te pierd… nu mai rămâne nimic din mine.

Noah înghiți greu.

Damon închise pentru o clipă ochii, apoi vorbi, rar:
— Nu te-am căutat pentru că ești neajutorat. Te-am căutat pentru că ești al nostru.

Aven încuviință ușor.
— Frații nu se măsoară în putere. Se măsoară în cine rămâne.

Kai își sprijini fruntea de genunchi, apoi ridică privirea.
— Și noi am rămas. Toți.

Bariera tremură.

Nu violent.
Nu ca un zid care se rupe.
Ci ca o suprafață de apă în care cineva aruncase, în sfârșit, adevărul.

Noah închise ochii.

În mintea lui, imaginile se succedau rapid: râsete, nopți târzii, muzică, certuri, tăceri, Riven stând prea aproape, prea tăcut, prea prezent.
Mâini care l-au tras înapoi din prăpastie de mai multe ori decât voia să recunoască.

Respiră adânc.

— Nu merit să fiu ținut aici. spuse el, clar.
— Nu merit pedeapsa asta.

Bariera se subție.

— Și nu sunt singur.

Un sunet ușor, ca o fisură fină în sticlă.

Eli deschise larg ochii.
— Acum.

Noah făcu un pas înainte.

De data aceasta, bariera nu-l opri.
Nu se retrase.
Nu-l respinse.

Se dizolvă.

Aerul se eliberă brusc, ca după o furtună care nu apucase să izbucnească.

Noah se clătină.

Riven îl prinse imediat, brațele lui devenind ancora.
Noah își afundă fața în gâtul lui, respirând sacadat.

— Am ieșit… șopti el, uimit.
— Chiar am ieșit.

Damon se apropie primul.
Apoi Aven.
Kai.
Eli.
Vall.

Fără cuvinte. Fără glume.

Doar mâini pe umeri. Prezență. Cerc închis.

Vall privi spre locul unde fusese bariera. Urmele magiei se stingeau încet, dar ceva rămânea.

— Nu a fost un accident, spuse el grav.

— Cineva știa exact ce face.

Eli își strânse maxilarul.
— Și știa exact pe cine vrea.

Noah ridică privirea, obosit, dar lucid.
— Atunci… murmură el.

— Înseamnă că jocul abia începe.

Riven zâmbi strâmb, cu acel aer care nu promite nimic bun.
— Nu.
— Înseamnă că cineva a făcut greșeala să te atingă.

Și pentru prima dată de când Noah dispăruse, nimeni nu se mai îndoia de un lucru:

De data asta, ei urmau urmele.