Cei patru- Capitolul 48

Lumina din interior

Respirația lui Noah era grea, dar nu haotică.
Se concentra.

Cu ochii închiși și trupul sprijinit de Riven, își adânci gândurile dincolo de durere, dincolo de slăbiciune.

Se afundă în sine, ca într-o apă caldă și adâncă, unde totul era liniște.
Și atunci… aura lui izbucni.

O lumină alb-aurie se revărsă lent din trupul lui, la început ca o pâlpâire timidă, apoi tot mai intensă.

Se rostogolea în valuri moi pe piele, ca o promisiune uitată care revenea.
Nu era o magie agresivă. Era esența lui — o energie curată, născută din viață, din zâmbete, din iubire, din lupta de a fi mai mult decât frânturile trecutului său.

Noah simțea cum se desprinde de trup nu cu spaima morții, ci cu uimirea unei revelații.

Era ca și cum se privea din afară.

Îl vedea pe Riven, în genunchi, ținându-i trupul, cu ochii larg deschiși și plini de îngrijorare, buzele întredeschise, ca și cum voia să spună ceva, dar nu știa ce.

Îi vedea pe frații săi dincolo de bariera translucidă.

Îl vedea pe Damon, încordat și tăcut.
Pe Kai, cu pumnii strânși.
Pe Eli, cu privirea pătrunzând dincolo de ziduri.
Pe Aven și pe Vall, cu frunțile încrețite de îngrijorare, privind spre el ca spre o ființă ruptă dintr-un alt plan.

Și atunci, Noah își aminti.
Își aminti de cascadă.
De piatra aceea care tremura sub privirea lui.
De clipa în care a fost mai mult decât trup și sânge.

A fost voință.
A fost lumină.
Și a distrus.

Cu blândețe… cu iubire… cu foc.

Deschise ochii lent, dar privirea lui era clară.

Se ridică ușor din brațele lui Riven. Trupul îi emana căldură și lumină albă, ca niște stele vii.

— Eu nu sunt prizonierul acestui loc, murmură.

Ridică mâna.

Degetele lui atingeau nimicul și, totuși, simțea sfera de lumină translucidă care îl ținea acolo.

O atingere.
Un gest.
Un gând.

Și bariera… tresări.

— Sunt ceea ce nu pot închide, șopti el și își întinse palma spre lumină.

Bariera tresări o ultimă dată, ca o oglindă spartă de lumină pură, apoi… se prăbuși.

Un val de energie caldă se risipi în aer, dizolvând zidul invizibil ce îl ținuse pe Noah prizonier în subsolul acela rece.

— A căzut, șopti Eli, cu ochii largi.

În secunda următoare, frații se repeziră spre Noah.

— Noah! strigă Kai, primul ajuns, aruncându-se asupra lui cu o îmbrățișare complet lipsită de control.

Damon îl cuprinse de după umeri, aproape tremurând, iar Eli își atinse fruntea de tâmpla lui, în stilul lor vechi — tăcut, dar plin de iubire.

Aven și Vall se apropiară ultimii, punând câte o mână caldă pe spatele lui.

Pentru o clipă… nimic nu mai conta.
Doar îmbrățișările, râsetele scurte, lacrimile de ușurare.

Fericirea aceea pură, pe care niciun cuvânt nu o poate descrie.

Doar Riven… stătea la câțiva pași în spate.

Îi privea cu ochii strălucind, cu inima galopând în piept.
Un val de căldură, fericire și… furie îl cuprinse — nu una toxică, ci acea furie născută din iubire necontrolabilă, aceea care te face să simți că ți se topește sufletul.

Și atunci… i se smulse, cu voce tare:

— Tu, bestie a nebuniei!

Toți se întoarseră spre el, perplecși.

Tăcere.

Doar Noah îl privea cu gura ușor căscată, ochii mari, uimit — probabil cu o urmă de bale în colțul gurii și… mai mult decât atât: vrăjit.

— La naiba, Riven… șopti el, cu un zâmbet molipsitor pe chip.
— Cred că n-am fost niciodată atât de îndrăgostit de cineva. Nu știu dacă am fost ceva noi în alte vieți sau doar în visele tale, dar la dracu’…

Ochii îi străluciră.
— …ești mai fierbinte decât toate femeile la un loc. Și nu spun asta ușor, că eu am avut o reputație…

Nu termină.

Pentru că Riven se apropiase deja.

Cu pași hotărâți, cu o flacără în privire care îi făcu pe toți ceilalți să facă un pas înapoi.
Poate aveau puteri, dar acum… Riven era mai intens decât oricare dintre ei.

Ajunse în fața lui Noah, îl apucă de ceafă cu o siguranță magnetică și, fără niciun cuvânt… îl sărută.

Nu era un sărut simplu.
Era un sărut care spulbera realități.

Un sărut care îi înmuie picioarele lui Noah, îl făcu să-și strângă degetele în tricoul lui Riven ca să nu se prăbușească, un sărut care îi tăia respirația și îi aprindea pielea.

Parcă timpul se opri.

Nu mai era nimic în jurul lor.

Doar atingerea buzelor, căldura respirațiilor și o explozie invizibilă de iubire care plutea în aer ca o magie vie, pulsând între ei.

Când Riven se desprinse ușor, Noah rămase cu ochii închiși o clipă, apoi murmură:

— Cred că ai anulat tot ce știam despre cum arată dragostea…

Kai înghiți în sec.

— Doamne… șopti Aven.

Vall zâmbi larg, iar Damon spuse sec:
— Dacă mai stau o secundă, le fac un altar.

Ieșiră cu pași mărunți din subsolul rece, unul câte unul, cu Noah sprijinit de Riven, încă amețit de energia acelui sărut, dar cu sufletul ușurat.

Afară, lumina dimineții îi îmbrățișa pe toți. Aerul era curat, iar frunzele foșneau lin sub adierea blândă.

Toți râdeau ușor, zâmbeau, inspirau aerul cu poftă, ca după un coșmar din care abia se treziseră.

Dar Eli… tăcea.

Stătea puțin mai în spate, ochii fixați pe Noah. Nu cu frică, ci cu… neliniște. Cu analiză.

Se apropie lent.

— Riven, rosti cu voce joasă, dar hotărâtă.
— Lasă-l puțin. Dă-mi mâna lui.

Noah întoarse capul brusc, aproape ofensat.
— Eli… serios? Chiar acum? După ce aproape am murit?

Privirea serioasă și pătrunzătoare a lui Eli îi tăie orice protest.

Riven clătină ușor din cap și, fără cuvinte, îi puse mâna lui Noah în palma fratelui său.

Damon și Kai se apropiară imediat, simțind schimbarea de energie din aer.

Eli îi privi pe rând.
— Faceți un cerc. Toți patru. Cu mâinile unite.

Noah vru să întrebe din nou ceva, dar Kai îi apucă cealaltă mână, tăcut.

Aven, Riven și Vall rămăseseră mai în spate, privindu-i atent.

Cei patru frați se prinseră de mâini.
Cercul era complet.

Eli închise ochii, inspiră adânc. Aura lui începu să pulseze.
Pielea i se făcu de găină.

— Vall… rosti rar.

 — Ajută-mă. Eu îi citesc mintea. Tu, exteriorul.

Vall păși în față, privirea devenind rece, focalizată.
— Să vedem ce i-a atins sufletul… și cine l-a tras departe de noi.

Se făcu o liniște adâncă.

Noah simți cum ceva cald îi urcă pe șira spinării.
Cum între degetele lui vibra o amintire străină.
Cum, în piept… ceva nu era al lui.

Și atunci, Eli vorbi.

Vocea îi era joasă, ca o șoaptă venită dintr-un coșmar care nu se terminase.

— Pentru că… Damon… Kai… Noah…

Își ridică privirea spre ei. Ochii îi erau mari, goi de culoare, plini doar de vibrație pură.

— …nu simțiți?

Toți îl priveau confuzi.

— Ce anume? întrebă Noah, aproape șoptit.

Eli inspiră adânc. Rămase o secundă suspendat în tăcere.

Până când Kai, cu chipul brusc palid, spuse:

— Parfumul…

O pauză lungă, dureroasă, se așternu între ei.

— Parfumul… mamei, șopti el.

Toți înghețară.
Nimeni nu mai respira.

Și Noah înțelese, pentru prima dată, că lupta lor…
abia începuse.